Dobândindu-mi credința pas cu pas
Este nevoie de timp pentru a dobândi o mărturie. Adesea, este nevoie de mai multe experiențe mici care se îmbină.
Unul dintre momentele definitorii din viața mea s-a petrecut în timp ce aveam 10 ani, când am petrecut două săptămâni învățând doctrina catolică în cadrul Loreto Roman Catholic Mission (Misiunii Romano-catolice Loreto), la aproximativ 32 de km de satul meu Silobela din Zimbabwe. Am ajuns să-L cunosc și să-L iubesc pe Salvatorul Isus Hristos și să privesc către Domnul datorită acelor prime lecții și impresii.
În timp ce mă aflam în capela catolică, am văzut picturi pe pereți reprezentând scene din viața Salvatorului: scene reprezentând nașterea lui Isus Hristos, momentul în care a predat în templu, rugăciunea din Grădina Ghetsimani, purtarea crucii spre Dealul Căpățâna, răstignirea pe Golgota și învierea Sa. M-a întristat să văd acele cuie și acei spini. Până să ajung la pictura ce înfățișa răstignirea, ochii meu erau plini de lacrimi. Și, de fiecare dată, plângeam și spuneam: „A trecut prin atât de multe, doar pentru mine”.
În timpul ceremoniei de confirmare, unul dintre preoți m-a privit în ochi și a spus: „Tu ești lumina lumii” (vedeți Matei 5:14). Apoi, arătând către o lumânare aprinsă, L-a citat pe Salvator: „Tot așa să lumineze și lumina [ta] înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele [tale] bune și să slăvească pe Tatăl [tău] care este în ceruri” (Matei 5:16).
În timp ce învățam mai multe lucruri despre Isus, am început să doresc să le fiu de ajutor altora. De exemplu, trebuia să aducem apă de la 8 kilometri depărtare de satul nostru. Adesea, femeile din sat, inclusiv mama mea, duceau pe cap recipiente de 20 de litri pline cu apă. Adesea, după experiența mea la seminarul catolic, am împins un recipient de 200 de litri plin cu apă pentru a-mi ajuta mama și, de asemenea, am ajutat alte două vecine care erau văduve. Îmi amintesc sentimentul plăcut pe care l-am avut de fiecare dată când i-am ajutat pe alții.
Aceste experiențe m-au ajutat să-mi dezvolt credința în Tatăl Ceresc și Isus Hristos și m-au pregătit în mod indirect să accept Evanghelia lui Isus Hristos la 22 de ani.
Primirea Cărții lui Mormon
Am crescut într-o perioadă de tranziție a țării mele. Minoritatea albilor condusă de Ian Smith a declarat independența de Marea Britanie în anul 1965. Acest lucru a dus la sancțiuni din partea Națiunilor Unite și a declanșat un război civil care a durat mulți ani, până în anul 1980, anul în care Zimbabwe și-a dobândit independența. După ce mi-am încheiat educația, m-am mutat într-un oraș pentru a munci și nu am participat la nicio adunare a vreunei biserici timp de mai mulți ani.
Într-o zi, mă jucam cu fiii șefului meu. Erau în vârstă de nouă și șapte ani. Ei au spus: „Să știi că tatăl nostru este președinte de ramură în Biserica noastră”. Au explicat ce este un președinte de ramură și, fără să mă gândesc, am spus: „Tatăl vostru nu o să ajungă în cer”. Mi-am dat seama că făcusem o mare greșeală și m-am gândit cu disperare ce aș putea spune pentru a-i face să uite de comentariul meu. La sfârșitul zilei, când l-au văzut pe tatăl lor, au alergat la el și i-au repetat ce le spusesem. Am crezut că o să-mi pierd locul de muncă.
Mai devreme, șeful meu îmi arătase o haină pe care o purtase când fusese în armată, care indica faptul că ucisese în luptă. De aceea am spus ce am spus. El m-a întrebat foarte calm de ce am spus acel lucru. I-am spus: „Șefule, țineți minte când mi-ați spus că ați ucis în război. În Biblie este scris: «Să nu ucizi»”.
M-a întrebat la ce biserică mergeam. I-am spus că obișnuiam să merg la Biserica Catolică, dar că nu mai fusesem de mulți ani. Mi-a împărtășit povestiri din Vechiul Testament despre războaie și ostilități, și, apoi, mi-a dat un exemplar al Cărții lui Mormon. M-am bucurat foarte mult că nu mi-am pierdut locul de muncă.
Mi-a dat Cartea lui Mormon în anul 1981, dar nu am citit-o și nici măcar nu am deschis-o timp de doi ani. Într-o duminică, eram plictisit, prietenii mei fiind plecați din oraș, așa că am luat cartea și m-am dus lângă o stație de tren din apropiere să citesc. Când am citit în acea zi, m-am simțit motivat să fac bine, dar ce m-a inspirat din ceea ce am citit mai târziu a fost 3 Nefi 11. Am citit despre nefiții care au supraviețuit războiului și necazurilor și cărora, apoi, Salvatorul Isus Hristos li S-a arătat.
Țara mea trecuse prin război timp de 15 ani. Unii dintre oamenii cu care crescusem în satul meu s-au dus la război și nu s-au mai întors. Alții au rămas invalizi pe viață.
Așadar, când citeam despre nefiți, am simțit ca și cum Salvatorul Isus Hristos îmi întindea mie o mână de ajutor când a spus: „Ridicați-vă și veniți către Mine ca să puteți să… simțiți urmele cuielor în mâinile Mele și în picioarele Mele, pentru ca să știți că Eu sunt Dumnezeul lui Israel și Dumnezeul întregului pământ; și că Eu am fost ucis pentru păcatele lumii” (3 Nefi 11:14).
Am simțit ca și cum El îmi întindea mie o mână de ajutor, invitându-mă să vin la El. Mi-am dat seama că puteam dobândi o mărturie. A schimbat totul.
Dobândirea mărturiei mele
Mi-a luat câteva luni să-mi adun curajul să mă duc la biserică. Știam unde era biserica, dar nu era niciun misionar în micuța noastră ramură. În luna februarie a anului 1984, am pășit în capela Kwekwe. Voiam să ies imediat. Nu eram sigur dacă mă simțeam binevenit, așadar stăteam în spate, gata să ies. După deschiderea adunării, președintele ramurii, Mike Allen, și-a depus mărturia despre Salvatorul Isus Hristos și Cartea lui Mormon. Am simțit că este locul potrivit pentru mine. De asemenea, următoarea persoană și-a depus mărturia despre Salvator și Cartea lui Mormon și la fel a făcut cea de-a treia. Eram extrem de fericit. Nu mi-am putut aduna curajul să mă duc la pupitru, așa că m-am ridicat de unde eram și am spus: „Îl iubesc pe Isus. Citesc Cartea lui Mormon”. Și m-am așezat. Acela a fost începutul mărturiei mele.
Acele mărturii au fost felul Domnului de a-mi întinde o mână de ajutor, pentru că m-au ajutat să am acel sentiment de apartenență. Am simțit că acei oameni erau frații și surorile mele. În zilele care au urmat, m-am rugat pentru ei și pentru a fi acceptat. Acolo, am întâlnit membri care erau atât de buni și care m-au ajutat.
S-au întâmplat multe lucruri în acea zi în care am intrat în capelă. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă acei membri nu și-ar fi depus mărturiile. Nu putem ști niciodată dacă cineva trece prin greutăți. Când vă ridicați și spuneți ceea ce simțiți, acel lucru poate fi exact ceea ce au nevoie ceilalți să audă.
Depuneți-vă des mărturia. Când o faceți, vă întăriți și îi întăriți pe alții din jurul vostru. Apărați-vă crezurile. Pe măsură ce urmați sfaturile din Cartea lui Mormon, vă veți apropia mai mult de Salvator.
Apropiați-vă de Salvator
Timpul petrecut în cadrul Misiunii Romano-catolice Loreto m-a ajutat să devin un ucenic al Salvatorului Isus Hristos. De atunci, am învățat că faptul de a fi un ucenic este un proces și trebuie să mergem înainte indiferent de slăbiciunile și limitele noastre. Când acceptăm invitația: „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (Matei 5:48), vom progresa spre viața veșnică „rând după rând, precept după precept” (vedeți Doctrină și legăminte 98:12).
Știm că drumul nu va fi mereu ușor și că, pe parcurs, vom avea parte de unele dificultăți și dureri, dar faptul de a privi către Domnul este singurul mod în care putem găsi pace în viața noastră.
Ispășirea lui Isus Hristos înseamnă totul pentru mine. Știu că Salvatorul ne ajută. Trebuie să privim către El, să-L urmăm și să întindem altora o mână de ajutor pentru a-i înălța, la fel cum o face El.
Am învățat că faptul de a fi un ucenic este un proces și trebuie să mergem înainte.
Ilustrații de Greg Newbold