Plăcut Domnului în toate zilele mele
Cum reacționăm când ne confruntăm cu necazuri? Ne simțim recunoscători pentru că ne concentrăm mai mult asupra binecuvântărilor noastre decât asupra problemelor noastre?
Pandemia de COVID-19 a fost una dintre multele încercări și dificultăți cu care s-au confruntat copiii lui Dumnezeu de-a lungul istoriei lumii. La începutul acestui an, iubita mea familie și cu mine am trecut prin câteva zile întunecate. Pandemia și alte cauze au adus moarte și durere în familia noastră în urma decesului unor persoane dragi. În pofida îngrijirii medicale, a postului și a rugăciunii, în decurs de cinci săptămâni, fratele meu, Charly, sora mea, Susy, și cumnatul meu, Jimmy, au trecut de cealaltă parte a vălului.
Uneori m-am întrebat de ce a plâns Salvatorul când a văzut-o pe Maria suferind din cauza morții fratelui ei, Lazăr, deși știa că El avea puterea de a-l ridica pe Lazăr și că, în scurt timp, El avea să folosească această putere pentru a-Și salva prietenul de la moarte.1 Sunt uimit de compasiunea și empatia Salvatorului pentru Maria; El a înțeles durerea de nedescris pe care o simțea Maria la moartea fratelui ei, Lazăr.
Simțim aceeași durere intensă atunci când ne confruntăm cu despărțirea temporară de cei dragi. Salvatorul are o compasiune perfectă față de noi. El nu ne învinovățește pentru că vedem doar prezentul, nici pentru că suntem limitați în vizualizarea călătoriei noastre eterne. Ci El are compasiune pentru tristețea și suferința noastră.
Tatăl Ceresc și Fiul Său, Isus Hristos, doresc ca noi să avem parte de bucurie.2 Președintele Russell M. Nelson ne-a învățat: „Bucuria pe care o simțim are puțin de-a face cu împrejurările din viața noastră, dar are de-a face în totalitate cu obiectivul vieții noastre. Când țelul principal al vieții noastre este să trăim potrivit planului salvării al lui Dumnezeu… putem simți bucurie indiferent de ceea ce ni se întâmplă – sau nu ni se întâmplă – în viață”3.
Când eram tânăr misionar, îmi aduc aminte că un misionar minunat pe care ajunsesem să-l admir a primit câteva vești devastatoare. Mama lui și fratele lui mai mic muriseră într-un accident tragic. Președintele de misiune i-a oferit acestui vârstnic opțiunea de a se întoarce acasă pentru funeralii. Totuși, după ce a vorbit cu tatăl lui la telefon, acest misionar a hotărât să rămână și să-și termine misiunea.
La scurt timp după aceea, când slujeam în aceeași zonă, colegul meu și cu mine am primit un apel telefonic de urgență; niște hoți furaseră bicicleta care aparținea acestui misionar și îl răniseră cu un cuțit. El și colegul lui au trebuit să meargă pe jos până la cel mai apropiat spital, unde eu și colegul meu ne-am întâlnit cu ei. În drum spre spital, am suferit pentru acest misionar. Mi-am imaginat că va avea moralul scăzut și că, după această experiență traumatizantă, va dori să se întoarcă acasă.
Totuși, când am ajuns la spital, l-am văzut pe acest misionar întins în patul lui, așteptând să fie operat – iar el zâmbea. M-am gândit: „Cum poate să zâmbească într-un moment ca acesta?”. În timp ce se recupera în spital, a împărțit cu entuziasm broșuri și exemplare ale Cărții lui Mormon doctorilor, asistentelor și celorlalți pacienți. Nici după ce a trecut prin aceste încercări, nu a vrut să meargă acasă. Ci a slujit până în ultima zi a misiunii lui cu credință, energie, putere și entuziasm.
La începutul Cărții lui Mormon, Nefi afirmă: „Văzând multe suferințe în cursul zilelor mele, totuși, fiind foarte plăcut Domnului în toate zilele mele”4.
Mă gândesc la numeroasele încercări pe care le-a trăit Nefi, multe dintre ele fiind incluse în scrierile sale. Încercările sale ne ajută să înțelegem că noi, toți, avem zilele noastre întunecate. Una dintre aceste încercări a avut loc când lui Nefi i s-a poruncit să se întoarcă la Ierusalim pentru a obține plăcile de alamă care se aflau în posesia lui Laban. Unii dintre frații lui Nefi erau bărbați cu puțină credință și chiar l-au bătut pe Nefi cu o bâtă. Nefi a trecut printr-o altă încercare când și-a rupt arcul și nu a putut obține hrană pentru familia sa. Mai târziu, când lui Nefi i s-a poruncit să construiască o corabie, frații săi și-au bătut joc de el și au refuzat să-l ajute. În pofida acestor încercări și a multor altora pe parcursul vieții sale, Nefi a recunoscut întotdeauna bunătatea lui Dumnezeu.
În timp ce familia sa traversa oceanul în drum spre pământul făgăduit, unii dintre membrii familiei lui Nefi „au început să se veselească”, să rostească cuvinte de ocară și să uite că puterea Domnului fusese cea care îi protejase. Când Nefi i-a mustrat, ei s-au simțit jigniți și l-au legat cu frânghii, astfel încât nu s-a mai putut mișca. În Cartea lui Mormon, citim că frații lui „s-au purtat cu [el] cu multă cruzime”; încheieturile și gleznele sale „erau foarte umflate și mare [îi] era durerea”5. Nefi era mâhnit de împietrirea inimii fraților săi și, uneori, se simțea copleșit de tristețe6. „Cu toate acestea”, a spus el, „mi-am înălțat privirea către Dumnezeul meu și L-am preamărit cât a fost ziua de lungă; și nu am cârtit împotriva Domnului din cauza suferințelor mele”7.
Dragii mei frați și dragile mele surori, cum reacționăm când ne confruntăm cu necazuri? Cârtim noi înaintea Domnului din cauza lor? Sau, asemenea lui Nefi și prietenului meu misionar din trecut, ne simțim recunoscători în cuvinte, gânduri și fapte pentru că ne concentrăm mai mult asupra binecuvântărilor noastre decât asupra problemelor noastre?
Salvatorul nostru, Isus Hristos, ne-a oferit un exemplu în timpul slujirii Sale în viața muritoare. În momentele de dificultate și încercare, sunt puține lucruri care ne aduc mai multă pace și satisfacție decât slujirea semenilor noștri. În Evanghelia după Matei este relatat ce s-a întâmplat când Salvatorul a aflat că vărul Său, Ioan Botezătorul, fusese decapitat de regele Irod pentru a o mulțumi pe fiica Irodiadei:
„Ucenicii lui Ioan au venit de i-au luat trupul, l-au îngropat, și s-au dus de au dat de știre lui Isus.
Isus, când a auzit vestea aceasta, a plecat de acolo într-o corabie, ca să Se ducă singur la o parte, într-un loc pustiu. Noroadele, când au auzit lucrul acesta, au ieșit din cetăți și s-au luat după El pe jos.
Când a ieșit din corabie, Isus a văzut o gloată mare, I s-a făcut milă de ea, și a vindecat pe cei bolnavi.
Când s-a înserat, ucenicii s-au apropiat de El, și I-au zis: «Locul acesta este pustiu, și vremea iată că a trecut; dă drumul noroadelor să se ducă prin sate să-și cumpere de mâncare».
«N-au nevoie să plece», le-a răspuns Isus; «dați-le voi să mănânce»8.
Isus Hristos ne-a arătat că, în vremuri de încercare și adversitate, ne putem concentra asupra greutăților altora. Cuprinși de compasiune, putem să-i ajutăm și să-i înălțăm. Și, pe măsură ce facem aceasta, suntem, de asemenea, înălțați de slujirea noastră asemănătoare celei a lui Hristos. Președintele Gordon B. Hinckley a declarat: „Cel mai bun antidot pentru îngrijorare pe care îl cunosc eu este munca. Cel mai bun medicament pentru disperare este slujirea. Cel mai bun remediu pentru oboseală este provocarea de a ajuta pe cineva care este și mai obosit”9.
În Biserica lui Isus Hristos, am avut multe ocazii de a sluji semenilor mei. În acele momente simt că Tatăl Ceresc îmi ușurează poverile. Președintele Russell M. Nelson este profetul lui Dumnezeu pe pământ; dânsul este un mare exemplu legat de cum ar trebui să slujim altora în timpul încercărilor mari. Îmi unesc mărturia cu cea a multor alți sfinți, că Dumnezeu este Tatăl nostru Ceresc iubitor. Am simțit dragostea Sa infinită în zilele mele întunecate. Salvatorul nostru, Isus Hristos, ne înțelege durerile și necazurile. El dorește să ne ușureze poverile și să ne aline. Trebuie să urmăm exemplul Său, slujind celor cu poveri și mai mari decât ale noastre. În numele lui Isus Hristos, amin.