Stânca Mântuitorului nostru
Eu mărturisesc că cei care ţin poruncile Sale vor creşte în credinţă şi în nădejde. Ei vor primi tăria de a birui toate încercările vieţii.
Cu ani în urmă, am vizitat împreună cu familia mea oraşul Nauvoo, din statul Illinois. Acolo, primii sfinţi au venit pentru a găsi adăpost. Mulţi îşi pierduseră casele şi fermele, iar unii îi pierduseră pe cei dragi din cauza persecuţiei din ce în ce mai puternice. În Nauvoo, ei s-au adunat şi au întemeiat un oraş nou şi frumos. Însă persecuţia nu a încetat şi, în anul 1846, ei au fost forţaţi din nou să-şi părăsească propriile cămine – de data aceasta în mijlocul iernii. Ei şi-au aliniat căruţele pe strada Parley, aşteptând să le vină rândul să traverseze apele îngheţate ale fluviului Mississippi către un viitor necunoscut.
În timp ce ne aflam pe strada Parley, gândindu-ne la situaţia lor îngrozitoare, ochii mei au fost atraşi de o serie de semne din lemn, prinse în cuie pe şipcile gardurilor, pe care erau gravate citate din jurnalele acelor sfinţi aflaţi în suferinţă. În timp ce citeam fiecare citat, spre surprinderea noastră, ne-am dat seama că propriile lor cuvinte nu exprimau disperare şi descurajare, ci încredere şi angajament, ba chiar bucurie. Ei erau plini de nădejde, nădejde care este arătată în următorul citat din jurnalul lui Sarah DeArmon Rich, din luna februarie a anului 1846: „Să pornim iarna într-o asemenea călătorie… părea ca şi cum am păşi în strânsoarea morţii, dar noi am avut credinţă… [şi] ne-am bucurat că ziua eliberării noastre sosise”1.
Aceşti primi sfinţi cu siguranţă că nu aveau case, dar aveau nădejde. Inimile lor erau frânte, dar spiritele lor erau puternice. Ei au învăţat o lecţie profundă şi importantă. Ei au învăţat că nădejdea, împreună cu binecuvântările de pace şi bucurie care o însoţesc, nu depinde de circumstanţe. Ei au descoperit că adevărata sursă a nădejdii este credinţa – credinţa în Domnul Isus Hristos şi în ispăşirea Sa infinită, singura temelie sigură pe care trebuie să ne clădim viaţa.
Astăzi, un alt grup de pionieri exemplifică acest principiu important. În ziua de marţi, 12 ianuarie, un cutremur devastator a lovit Haiti. Cutremurul a lăsat capitala, Port-au-Prince, în ruine. Efectul său a fost devastator – se estimează că 1.000.000 de oameni au rămas fără adăpost şi peste 200.000 au decedat.
În timp ce lumea a urmărit reacţia internaţională fără precedent, un alt efort remarcabil şi încurajator de întrajutorare era în plină desfăşurare în Port-au-Prince – acesta era condus de un comitet format din conducători locali haitieni ai Bisericii, organizat după tiparul preoţiei şi funcţionând prin intermediul inspiraţiei. Din acest comitet făceau parte, printre alţii, cei doi preşedinţi de ţăruş şi cele două preşedinte ale Societăţii de Alinare din cei doi ţăruşi din Port-au-Prince, precum şi preşedintele de misiune, care la vârsta de 30 de ani prezidează asupra celor 74 de misionari cu timp deplin din Misiunea Haiti, Port-au-Prince. Toţi misionarii lui sunt haitieni şi, în mod miraculos, niciunul dintre ei nu a fost rănit în timpul acestui cutremur devastator.
În mâinile acestor conducători locali inspiraţi au fost încredinţate resursele Bisericii, resurse care au inclus donaţiile generoase făcute de mulţi dintre dumneavoastră. Pentru aceste donaţii, poporul haitian vă este profund recunoscător. Sub conducerea comitetului, camioane încărcate cu provizii au sosit aproape imediat din Republica Dominicană. La câteva zile după cutremur, au sosit încărcături cu alimente, sisteme de purificare a apei, corturi, pături, şi provizii medicale împreună cu o echipă de doctori.
Cele nouă capele din Port-au-Prince şi din jurul acestuia aproape că nu au suferit nicio pagubă – un alt miracol remarcabil. În săptămânile de după cutremur, acestea au devenit adăposturi pentru mai mult de 5.000 de haitieni şi centre de unde erau distribuite alimente, apă, precum şi locul unde se oferea asistenţă medicală. Nevoile de bază fuseseră satisfăcute, iar ordinea începea să înlocuiască haosul.
Deşi credincioşii sfinţi haitieni au suferit foarte mult, ei au speranţe mari în ceea ce priveşte viitorul. Ca şi în cazul primilor pionieri din anul 1846, inimile lor sunt frânte, dar spiritele lor sunt puternice. Şi ei ne învaţă că nădejdea, fericirea şi bucuria nu au legătură cu circumstanţele, ci cu credinţa în Domnul.
Profetul Mormon, el însuşi nefiind străin de circumstanţe dificile, a înţeles şi a predicat în mod clar această doctrină:
„Şi iarăşi, fraţii mei preaiubiţi, eu aş dori să vorbesc către voi despre nădejde[…]
Iată, vă spun eu vouă că voi trebuie să aveţi nădejde prin ispăşirea lui Hristos… şi aceasta datorită credinţei voastre în El în acord cu făgăduinţa.
De aceea, dacă un om are credinţă, el trebuie să aibă nădejde, căci fără credinţă nicio nădejde nu poate să fie”2.
Nădejdea rezultă din credinţa în Isus Hristos. El a biruit deja lumea şi a promis că va şterge orice lacrimă din ochii noştri dacă pur şi simplu ne vom îndrepta către El, vom crede şi Îl vom urma.3
Unii care pot fi deznădăjduiţi sau descurajaţi chiar în acest moment se pot întreba cum ar putea să-şi redobândească nădejdea. Dacă sunteţi unul dintre aceştia, amintiţi-vă că nădejdea vine ca rezultat al credinţei. Dacă dorim să ne clădim nădejdea, trebuie să ne clădim credinţa.
Credinţa în Salvator necesită mai mult decât doar un crez. Apostolul Iacov a predicat că până şi dracii cred şi se înfioară.4 Dar adevărata credinţă necesită fapte. Diferenţa dintre draci şi membrii credincioşi ai acestei Biserici nu o reprezintă credinţa, ci faptele. Credinţa creşte prin ţinerea poruncilor. Noi trebuie să ne străduim să ţinem poruncile. În Ghidul pentru scripturi, citim că „minunile nu duc la credinţă, însă credinţa puternică se dezvoltă prin supunere faţă de Evanghelia lui Isus Hristos. Cu alte cuvinte, credinţa vine prin dreptate”5.
Când ne străduim să ţinem poruncile lui Dumnezeu, când ne pocăim de păcatele noastre şi promitem să facem tot ce putem să-L urmăm pe Salvator, începem să avem mai mulă încredere în faptul că, prin intermediul ispăşirii, totul va fi în regulă. Aceste sentimente sunt confirmate de către Duhul Sfânt care ne scapă de ceea ce mamele şi taţii noştri pionieri au numit „griji”. În pofida încercărilor noastre, avem un sentiment puternic de bunăstare şi împreună cu ei „bucuroşi vom cânta”6.
Nu doresc să minimalizez realitatea depresiei clinice. Pentru unii, soluţiile pentru depresie şi anxietate vor fi găsite prin intermediul consultaţiei efectuate de către cadre competente. Dar în cazul celor mai mulţi dintre noi, tristeţea şi teama încep să dispară şi sunt înlocuite de fericire şi pace atunci când ne punem încrederea în Autorul planului fericirii şi atunci când ne dezvoltăm credinţa în Domnul păcii.
Nu cu mult timp în urmă, un prieten drag de-al meu a murit de cancer. El şi familia lui sunt oameni care au o credinţă deosebită. A fost încurajator să văd cum credinţa lor i-a ajutat să treacă peste acest moment foarte dificil. Ei erau plini de o pace interioară care i-a susţinut şi i-a întărit. Cu permisiunea lor, doresc să citesc dintr-o scrisoare scrisă de o membră a familiei cu doar câteva zile înainte de moartea tatălui ei:
„Ultimele câteva zile au fost deosebit de grele… Noaptea trecută, pe când eram strânşi în jurul patului în care stătea tata, Spiritul Domnului putea fi simţit şi Acesta a acţionat cu adevărat ca un Mângâietor pentru noi. Noi suntem liniştiţi… Acesta a fost cel mai greu lucru pe care fiecare dintre noi l-a trăit vreodată, dar găsim linişte cunoscând faptul că… Tatăl nostru din Cer a promis că noi vom trăi din nou ca familie. După ce doctorul i-a spus tatălui la spital că nu mai era nimic de făcut, tata s-a uitat la noi toţi, având o credinţă perfectă, şi a întrebat cu îndrăzneală: «Este cineva în acest salon care are vreo problemă legată de planul salvării?». Noi nu avem şi suntem recunoscători pentru un tată şi pentru o mamă care ne-au învăţat să avem încredere totală în acest plan”.
Mă adresez tuturor celor care suferă, tuturor celor care jelesc, tuturor celor au parte acum sau care urmează să aibă parte de încercări şi greutăţi în această viaţă. Mesajul meu este pentru toţi cei îngrijoraţi, temători sau descurajaţi. Mesajul meu nu este altceva decât un ecou, un memento al sfatului alinător constant dat de un Tată iubitor copiilor Săi încă de la începutul lumii.
„Aduceţi-vă aminte, aduceţi-vă aminte că pe stânca Mântuitorului nostru, care este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, trebuie să vă clădiţi voi temelia voastră ca, atunci când diavolul îşi va trimite vânturile lui puternice, da, săgeţile lui în vârtejuri, da, atunci când ploaia lui cu pietre şi furtuna lui puternică vă va lovi, aceasta să nu aibă nicio putere asupra voastră ca să vă târască către adâncul nefericirii şi al suferinţei fără de sfârşit, datorită stâncii pe care voi sunteţi zidiţi, care este o temelie sigură, o temelie pe care dacă oamenii zidesc, ei nu pot să cadă”.7
Eu mărturisesc despre El, că El a biruit lumea, că El nu ne va uita şi nu ne va abandona niciodată pentru că El ne-a întipărit pe palmele mâinilor Sale8. Eu mărturisesc că cei care ţin poruncile Sale vor creşte în credinţă şi în nădejde. Ei vor primi tăria de a birui toate încercările vieţii. Ei vor avea parte de o pace care întrece orice pricepere.9 În numele lui Isus Hristos, amin.