Mama mi-a spus
Poate motivul pentru care noi reacţionăm într-un mod atât de universal la dragostea mamelor noastre se datorează faptului că această dragoste simbolizează dragostea Salvatorului nostru.
Domnul a încredinţat părinţilor responsabilitatea principală de a-i hrăni spiritual pe copiii lor. Uneori, această responsabilitate revine unui singur părinte. Mama mea era relativ tânără atunci când a murit tatăl meu, lăsând-o singură cu patru copii. Dar ea a făcut faţă adversităţilor cu credinţă şi curaj, promiţându-ne că, dacă stăm pe drumul credinţei, sfârşitul urma să fie mai bun decât începutul. La fel ca şi alţi copii ai mamelor curajoase din Cartea lui Mormon, „noi nu [ne-am îndoit] că [mama noastră a] ştiut aceasta” (Alma 56:48). Dragi fraţi şi surori, eu înţeleg într-un mod personal marea influenţă a mamelor.
Bunul meu prieten, Don Pearson, a împărtăşit o experienţă care a subliniat această influenţă. Într-o noapte, fiul său, în vârstă de patru ani, i-a cerut să-i citească o poveste, seara, la culcare. Eric a luat una dintre cărţile lui preferate: The Ballooning Adventures of Paddy Pork, o poveste despre o familie care trăia pe insulele mării şi călătorea de la o insulă la alta într-un balon cu aer cald. Era o carte cu poze care nu avea cuvinte, astfel că fratele Pearson inventa cuvintele povestirii.
„Paddy este într-un balon cu aer cald. Acum, aterizează pe o insulă. El lasă în jos, în afara balonului, o sfoară.”
Eric l-a oprit. „Tati, nu este o sfoară”, a spus el. „Este o frânghie.”
Frateke Pearson s-a uitat la Eric şi înapoi la cartea cu poze şi, apoi, a continuat: „Paddy iese din balon şi sare într-un pom. Oh, nu! Haina lui s-a agăţat într-o creangă!”
Din nou, Eric l-a oprit. „Tati, nu este o haină. Este o jachetă.”
Acum, fratele Pearson era întrucâtva dezorientat. „Eric”, a spus el, „În această carte, nu sunt cuvinte. Doar poze. De ce insişti că este o jachetă?”.
Eric a răspuns: „Pentru că mama mi-a spus”.
Tatăl lui a închis cartea şi a spus: „Eric, cine crezi că are ultimul cuvânt, cine crezi că are autoritatea absolută în această casă?”.
De data aceasta, Eric s-a gândit cu grijă înainte să răspundă: „Tu ai, tati”.
Fratele Pearson a zâmbit fiului său. Ce răspuns excepţional! „Cum ai ştiut aceasta?”, a întrebat el.
Eric a răspuns repede: „Mama mi-a spus”.
Preşedintele James E. Faust a spus: „Nu există un lucru mai bun în toată lumea decât calitatea de a fi mamă. Influenţa unei mame în vieţile copiilor ei este incomensurabilă” („Fathers, Mothers, Marriage”, Liahona, aug. 2004, p. 3).
Prin desemnare divină, hrănirea spirituală pare să facă parte din moştenirea spirituală dată femeilor. Am văzut aceasta la fiicele mele şi acum văd la nepoatele mele – chiar înainte de a putea merge, ele doreau să aibă grijă de micile lor păpuşi.
În profesia mea de fermier şi proprietar de fermă, am avut ocazia să observ în ce fel afecţiunea naturală a unei mame se manifestă chiar în natură. În fiecare dimineaţă, duceam o cireadă de vaci şi viţeii lor noi de-a lungul râului Idaho Snake, unde păşteau pe o colină la poalele muntelui, cam o lună. Apoi, le strângeam şi le duceam pe un drum care ducea la ţarc. De acolo ele erau urcate în camioane care le transportau la păşunile lor de vară, în Montana.
Într-o zi foarte călduroasă de primăvară, ajutam la strângerea vitelor călărind în spatele cirezii, în timp ce aceasta cobora pe drumul prăfuit spre ţarc. Sarcina mea era să adun oricare dintre viţeii care se rătăciseră pe drum. Pasul era lent şi-mi asigura ceva timp de gândire.
Deoarece era atât de cald, viţeluşii fugeau spre pomi să găsească umbră. Gândurile mele s-au îndreptat către tineretul din Biserică, care este uneori abătut de la cărarea strâmtă şi îngustă. De asemenea, m-am gândit la cei care au părăsit Biserica sau care au sentimentul că Biserica a părăsit inimile lor, în timp ce ei erau atraşi în direcţii diferite. M-am gândit în sinea mea că o abatere nu trebuie să fie rea pentru a fi reală – uneori poate fi doar o umbră.
După câteva ore de strâns viţeii rătăciţi cu transpiraţia curgând-mi pe faţă, am strigat la viţei cu ciudă: „Urmaţi-le exact pe mamele voastre! Ele ştiu unde merg! Ele au mai fost pe acest drum înainte!” Mamele lor ştiau că, deşi acum drumul era călduros şi prăfuit, sfârşitul urma să fie mai bun decât începutul.
Imediat ce am dus cireada în ţarc, am observat că trei dintre vaci se mişcau nervoase la poartă. Ele nu-şi puteau găsi viţeii şi păreau să înţeleagă că ei erau în urmă, undeva pe drum. Unul dintre văcari m-a întrebat ce ar trebui să facem. Am spus: „Pun rămăşag că ştiu unde sunt acei viţei. Înapoi, la aproximativ 400 de metri, este un grup de pomi. Sunt sigur că îi vom găsi acolo”.
Într-adevăr, exact cum bănuisem, am găsit viţeii noştri pierduţi trăgând un pui de somn la umbră. Apropierea noastră i-a făcut să tresară, dar au rezistat eforturilor noastre de a-i face să se întoarcă. Ei erau speriaţi deoarece noi nu eram mamele lor! Cu cât încercam să-i împingem spre ţarc, cu atât mai mult se încăpăţânau. În final, le-am spus văcarilor: „Îmi pare rău băieţi, ştiu că trebuie să facem altceva. Să călărim înapoi şi să le lăsăm pe mamele lor să iasă din ţarc. Vacile vor veni să-şi ia viţeii şi aceştia le vor urma pe mamele lor”. Am avut dreptate. Vacile mame ştiau exact unde să-şi găsească viţeii şi ele i-au condus înapoi la ţarc, aşa cum mă aşteptasem.
Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, într-o lume în care fiecăruia i se permite libertatea de a alege, unii dintre cei dragi nouă pot să se rătăcească un timp. Dar noi nu trebuie să renunţăm niciodată. Trebuie să ne ducem, întotdeauna, înapoi după ei – nu trebuie să încetăm niciodatăsă încercăm. Profetul nostru iubit, preşedintele Thomas S. Monson, ne-a rugat să-i salvăm pe cei dragi nouă care ar putea fi pierduţi (vezi, de exemplu, „Rămâneţi fermi în oficiile în care aţi fost numiţi”, Liahona, mai 2003, p. 54-57). Cu ajutorul conducătorilor preoţiei, părinţii trebuie să continue să se întoarcă şi să-i găsească pe cei dragi lor care s-au pierdut, asigurându-i că întotdeauna va exista un „cămin” în cadrul familiei şi al Bisericii care aşteaptă întoarcerea lor. Noi nu ştim niciodată când se poate schimba o inimă. Nu ştim niciodată când un suflet poate fi dezgustat şi istovit de lume. Când aceasta… se întâmplă, se pare că aproape întotdeauna copiii noştri se întorc, în primul rând, către Mamă, cu emoţii asemănătoare celor exprimate într-un poem de Elizabeth Akers Allen:
Înapoi, înapoi, voi timpuri triste,
Sunt dezgustat de capcane vrăjite.
Ce-i josnic, nedemn şi fals mă doboară,
Mamă, o mamă, inima-mi te cheamă…
În toate zilele care au trecut,
Dragoste ca a mamei n-am cunoscut…
Nimeni, ca o mamă, nu poate alina
Sufletul bolnav, trist şi nici inima.
Lasă somnul pe la gene să-mi vină;
Leagănă-mă s-adorm, mamă divină!
(„Rock Me to Sleep”, în The Family Library of Poetry and Song, ed. William Cullen Bryant [1870], p.191-191; punctuaţia modernizată.)
Poate motivul pentru care noi reacţionăm într-un mod atât de universal la dragostea mamelor noastre se datorează faptului că această dragoste simbolizează dragostea Salvatorului nostru. După cum a spus preşedintele Joseph F. Smith: „Dragostea unei adevărate mame se aseamănă cu dragostea lui Dumnezeu mai mult decât oricare altă dragoste” („The Love of Mother”, Improvement Era, ian 1910, p. 278).
Ca în toate lucrurile, Salvatorul a stabilit exemplul perfect prin dragostea pe care a arătat-o faţă de mama lui pământeană. În momentul final şi cel mai esenţial al vieţii Sale muritoare – după chinul de pe Ghetsimani, batjocura, coroana cu spini, crucea grea pe care a fost pironit cu brutalitate – în acest cel mai esenţial moment din univers, Isus, de pe cruce, s-a uitat în jos şi văzând-o pe mama Sa, Maria, care venise să fie cu Fiul ei, actul Său final de dragoste înainte să moară a fost acela de a se asigura că mama Lui va fi îngrijită, spunând ucenicului Său, Ioan: „Iată, mama ta!” (Ioan 19:27). Şi din acel moment, ucenicul a luat-o acasă la el. După cum ni se spune în scripturi, Isus ştia, atunci, că „totul s-a sfârşit” şi El Şi-a aplecat capul şi a murit (vezi Ioan 19:27-28, 30).
Astăzi, stau în faţa dumneavoastră pentru a vă mărturisi că Isus Hristos este adevăratul Salvator şi Mântuitor al lumii. Aceasta este Biserica Sa, Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Tatăl nostru Ceresc doreşte ca toţi copiii Săi să se întoarcă la El. Ştiu aceasta fără reţinere datorită mărturiei primite în inima mea de la Duhul Sfânt. Nu am ştiut întotdeauna – când am fost mai tânăr a trebuit să mă bazez pe mărturia părinţilor mei. Mama m-a asigurat că, dacă stăteam pe drumul adevărului, chiar când părea că este cald şi plin de praf, chiar când erau abateri, sfârşitul urma să fie mai bun decât începutul. Voi fi veşnic recunoscător pentru că mama mi-a spus aceasta. În numele lui Isus Hristos, amin.