Cântecele pe care ei nu le-au cântat
Deşi nu cunoaştem toate răspunsurile, cunoaştem principiile importante care ne permit să înfruntăm tragediile cu credinţă şi încredere.
Mulţi oameni se confruntă cu probleme mari şi chiar tragedii în timpul vieţii muritoare. Pretutindeni în lume, vedem exemple de încercări şi necazuri.1 Suntem puternic impresionaţi de imaginile prezentate de televiziuni, ce înfăţişează moarte, suferinţă grea şi disperare. Vedem poporul japonez luptându-se eroic cu distrugerile provocate de un cutremur sau tsunami. Imaginile cumplite de la distrugerea turnurilor World Trade Center, pe care le-am revăzut de curând, ne-au readus durere în suflet. Ceva ne tulbură când vedem astfel de tragedii, mai ales când suferă oameni nevinovaţi.
Uneori, tragediile sunt foarte personale. Un fiu sau o fiică decedează cu mult înainte de vreme sau cade victimă unei boli devastatoare. Viaţa unui părinte iubitor este luată printr-un act necugetat sau accident. Ori de câte ori are loc tragedia, jelim şi ne străduim să ne purtăm poverile unul altuia.2 Plângem lucrurile care nu vor fi realizate şi cântecele care nu vor fi cântate.
Printre întrebările cel mai frecvent adresate conducătorilor Bisericii sunt: „De ce permite un Dumnezeu drept să se întâmple lucruri rele, mai ales oamenilor buni?”, „De ce nu sunt imuni la astfel de tragedii cei care sunt neprihăniţi şi Îl slujesc pe Domnul?”.
Deşi nu cunoaştem toate răspunsurile, cunoaştem principiile importante care ne permit să înfruntăm tragediile cu credinţă şi încredere că există un viitor strălucitor planificat pentru fiecare dintre noi. Unele dintre cele mai importante principii sunt:
primul, noi avem un Tată în Cer, care ne cunoaşte şi ne iubeşte pe fiecare în parte şi ne înţelege perfect suferinţele;
al doilea, Fiul Său, Isus Hristos, este Salvatorul şi Mântuitorul nostru; ispăşirea Sa nu numai că aduce salvare şi exaltare, ci va compensa toate nedreptăţile vieţii;
al treilea, planul fericirii întocmit de Tatăl pentru copiii Săi cuprinde nu numai o viaţă premuritoare şi o viaţă muritoare, ci şi o viaţă veşnică, ce include o măreaţă şi glorioasă reuniune cu cei pe care i-am pierdut. Toate greşelile vor fi îndreptate şi vom vedea şi înţelege lucrurile dintr-o perspectivă clară şi perfectă.
Din perspectiva limitată a celor care nu au cunoaştere, înţelegere sau credinţă în planul Tatălui – care privesc lumea doar prin prisma vieţii muritoare cu războaiele, violenţa, bolile şi răul ei – această viaţă poate părea deprimantă, haotică, nedreaptă şi fără sens. Conducătorii Bisericii au comparat această perspectivă cu cineva care începe să urmărească de la mijloc o piesă în trei acte.3 Cei care nu cunosc planul Tatălui nu înţeleg ce s-a întâmplat în primul act care este existenţa premuritoare şi scopurile stabilite acolo; ei nu înţeleg nici purificarea şi deznodământul din al treilea act care este împlinirea glorioasă a planului Tatălui.
Mulţi nu înţeleg faptul că, în planul Său cuprinzător şi plin de dragoste, cei care suferă fără să aibă vreo vină nu sunt, în final, pedepsiţi.4
În câteva luni, se vor împlini 100 de ani de la tragica scufundare a navei Titanic. Circumstanţele dezastruoase în care a avut loc acest eveniment cumplit au avut un impact puternic asupra oamenilor în tot secolul care a trecut de la producerea lui. Promotorii noii nave de lux, care avea 11 etaje înălţime şi lungimea a trei terenuri de fotbal,5 au pretins, nefondat şi nejustificat, că Titanicul era invulnerabil în faţa apelor pline de aisberguri din timpul iernii. Se considera că nava era imposibil de scufundat; totuşi, când a alunecat sub valurile pline de gheaţă ale Oceanului Atlantic, peste 1.500 de suflete şi-au pierdut vieţile muritoare.6
În multe feluri, scufundarea Titanicului este o metaforă a vieţii şi a multor principii ale Evangheliei. Este un exemplu care ilustrează perfect cât este de greu să priveşti numai prin prisma acestei vieţi muritoare. Consecinţele au fost catastrofale, dar au fost provocate de un accident. Chiar şi în timpurile noastre, masacrul din cele două războaie mondiale şi distrugerea celor două turnuri ale World Trade Center, de la care tocmai au trecut 10 ani, au deschis o fereastră către şocul, agonia şi problemele morale ce însoţesc evenimente care rezultă din exercitarea plină de răutate a libertăţii de a alege. Indiferent de cauză, aceste tragedii au consecinţe teribile pentru familii, prieteni şi naţiuni.
Referitor la Titanic,, s-au desprins învăţături despre pericolele mândriei şi călătoriei în ape primejdioase şi faptul că „Dumnezeu nu este părtinitor”7. Cei implicaţi au fost din toate păturile sociale. Unii au fost bogaţi şi faimoşi, cum a fost John Jacob Astor; dar au fost şi muncitori, imigranţi, femei, copii şi membrii echipajului.8
Au existat cel puţin doi sfinţi din zilele din urmă care au avut legătură cu Titanicul. Ambii ilustrează necesitatea de a înţelege încercările, durerile şi tragediile şi ne oferă o idee privind modul în care le putem aborda. Primul este un exemplu de persoană recunoscătoare pentru binecuvântările pe care le primim şi încercările pe care le evităm. Este vorba de Alma Sonne, care a slujit, mai târziu, în calitate de autoritate generală.9 Când m-am născut eu în Logan, Utah, el era preşedintele meu de ţăruş. Vârstnicul Sonne m-a intervievat înainte de a pleca în misiune. În acele zile, toţii posibilii misionari erau intervievaţi de o autoritate generală. El a avut o mare influenţă în viaţa mea.
Când Alma era tânăr băiat, a avut un prieten, pe nume Fred, care era mai puţin activ în Biserică. Ei au purtat multe discuţii despre slujirea în misiune şi, în cele din urmă, Alma Sonne l-a convins pe Fred să se pregătească şi să slujească. Amândoi au fost chemaţi în Misiunea Marea Britanie. La încheierea misiunilor lor, vârstnicul Sonne, care era secretarul misiunii, s-a ocupat de cele necesare pentru întoarcerea lor în Statele Unite. El a rezervat biletele de călătorie cu Titanicul pentru el însuşi, Fred şi alţi patru misionari care îşi încheiaseră şi ei misiunea.10
Când a sosit momentul călătoriei, dintr-un motiv oarecare plecarea lui Fred a fost amânată. Vârstnicul Sonne a anulat toate cele şase bilete pe care le rezervase pentru prima călătorie a noii nave de lux şi a rezervat bilete pentru o navă care pleca în ziua următoare.11 Cei patru misionari care aşteptau cu nerăbdare călătoria cu Titanicul şi-au exprimat dezamăgirea. Răspunsul vârstnicului Sonne a parafrazat relatarea, consemnată în Genesa, despre Iosif şi fraţii săi în Egipt: „Cum ne vom putea întoarce noi la familiile noastre, dacă băiatul nu este cu noi?”12. El a explicat colegilor săi că ei au venit împreună în Anglia şi trebuia să se întoarcă împreună acasă. Vârstnicul Sonne a aflat apoi că Titanicul se scufundase şi, recunoscător, i-a spus prietenului său, Fred: „Mi-ai salvat viaţa”. Fred a răspuns: „Nu, prin faptul că m-ai convins să merg în misiune, tu mi-ai salvat viaţa”13. Toţi misionarii i-au mulţumit Domnului pentru că îi ocrotise.14
Uneori, ca în cazul vârstnicului Sonne şi al colegilor săi misionari, mari binecuvântări vin asupra celor care sunt credincioşi. Noi trebuie să fim recunoscători pentru îndurarea blândă de care avem parte în vieţile noastre.15 Suntem neatenţi la nenumăratele binecuvântări pe care le primim zi după zi. Este extrem de important să avem o atitudine de recunoştinţă în inimile noastre.16
Scripturile spun limpede: cei care sunt neprihăniţi, îl urmează pe Salvator şi ţin poruncile Sale vor prospera în ţară.17 O condiţie esenţială a prosperării este să avem Spiritul în vieţile noastre.
Totuşi, neprihănirea, rugăciunea şi credinţa nu vor avea, întotdeauna, ca rezultat finaluri fericite în viaţa muritoare. Mulţi vor trece prin încercări mari. Când se întâmplă acest lucru, faptul de a avea credinţă şi a căuta binecuvântările preoţiei este aprobat de Dumnezeu. Domnul a declarat: „Vârstnicii… vor fi chemaţi, şi se vor ruga pentru ei şi îşi vor aşeza mâinile pe ei în numele Meu; şi dacă mor, vor muri pentru Mine şi, dacă trăiesc, vor trăi pentru Mine”18.
Învăţăm din faptul că viaţa muritoare a celei de a doua persoane sfântă din zilele din urmă ce a avut legătură cu Titanicul nu a avut un final fericit. Irene Corbett avea 30 de ani. Era o tânără soţie şi mamă din Provo, Utah. Era artistă şi muziciană talentată; era, de asemenea, învăţătoare şi infirmieră. La îndemnul corpului medical din Provo, ea a plecat la Londra pentru a urma un curs de şase luni de moaşă. Marea ei dorinţă era să facă bine în lume. Era grijulie, atentă cu cei din jur, pioasă şi cutezătoare. Un motiv pentru care a ales Titanicul pentru a se întoarce în Statele Unite a fost că a crezut că misionarii aveau să călătorească împreună cu ea şi, astfel, avea să fie mai în siguranţă. Irene a fost una dintre puţinele femei care nu au supravieţuit acestei teribile tragedii. Majoritatea femeilor şi copiilor au fost urcaţi în bărcile de salvare şi salvaţi în cele din urmă. Dar nu au fost suficiente bărci de salvare. Se crede că ea nu a urcat într-o barcă de salvare deoarece, cu pregătirea ei profesională, se îngrijea de numeroşii pasageri care fuseseră răniţi în urma coliziunii cu aisbergul.19
Există multe feluri de provocări. Unele ne aduc experienţe necesare. Rezultatele negative din această viaţă muritoare nu sunt o dovadă a lipsei de credinţă sau a imperfecţiunii planului Tatălui nostru Ceresc. Focul purificator este real iar calităţile şi neprihănirea care se formează în cuptorul durerii ne desăvârşesc şi ne purifică şi ne pregătesc pentru a-L întâlni pe Dumnezeu.
Când profetul Joseph Smith a fost prizonier în închisoarea Liberty, Domnul i-a declarat că multe dezastre se pot abate asupra lumii. Salvatorul a spus: „Dacă vei fi aruncat în adâncuri; dacă valurile agitate conspiră împotriva ta; dacă vânturile violente devin duşmanii tăi… şi toate elementele se unesc pentru a ascunde calea… toate aceste lucruri îţi vor da experienţă şi vor fi pentru binele tău”20. Salvatorul şi-a încheiat învăţăturile spunând: „Zilele tale sunt cunoscute şi anii tăi nu vor fi număraţi mai puţini; de aceea, nu te teme… pentru că Dumnezeu va fi cu tine în vecii vecilor”21.
Unele încercări sunt rezultatul libertăţii de a alege a altora. Libertatea de a alege este esenţială pentru creşterea spirituală şi dezvoltare. Comportamentul rău este un element al libertăţii de a alege. Căpitanul Moroni a explicat această doctrină atât de importantă: „Domnul a îngăduit ca cei drepţi să fie ucişi, în aşa fel încât dreptatea şi judecata Lui să se abată asupra celor păcătoşi”. El a spus limpede că cei neprihăniţi nu sunt pierduţi, ci „intră în odihna Domnului Dumnezeului lor”22. Cei păcătoşi vor răspunde pentru atrocităţile pe care le săvârşesc.23
Unele încercări sunt rezultatul nesupunerii faţă de legile lui Dumnezeu. Problemele de sănătate provocate de fumat, consumul de alcool şi droguri sunt deosebit de grave. Rata condamnărilor la închisoare din cauza delictelor comise sub influenţa alcoolului şi a drogurilor este, de asemenea, foarte mare.24
Numărul divorţurilor cauzate de infidelitate este, de asemenea, considerabil. Multe dintre aceste încercări şi suferinţe ar fi putut fi evitate prin supunerea faţă de legile lui Dumnezeu.25
Iubitul meu preşedinte de misiune, vârstnicul Marion D. Hanks (care a trecut dincolo de văl în luna august), ne-a rugat pe noi, cei care eram misionari, să memorăm o frază ce ne îndemna să rezistăm încercărilor vieţii muritoare: „Nu există niciun joc al întâmplării, nicio soartă, niciun destin care să zădărnicească, să împiedice sau să controleze dedicarea fermă a unui suflet puternic”26.
El a spus că aceasta nu se aplică tuturor încercărilor cu care ne confruntăm, dar este adevărată în cazul aspectelor spirituale. Am preţuit sfatul său în viaţa mea.
Unul dintre motivele numărului mare de vieţi pierdute pe Titanic a fost acela că nu au existat suficiente bărci de salvare. Indiferent de încercările cu care ne confruntăm în această viaţă, ispăşirea Salvatorului asigură bărci de salvare pentru toţi oamenii. Cei care cred că încercările cu care se confruntă sunt nedrepte trebuie să afle că ispăşirea compensează toate nedreptăţile vieţii.27
O încercare unică pentru aceia care au pierdut persoane dragi este să evite să se gândească prea mult la ocaziile pierdute în această viaţă. Deseori, cei care mor de tineri au dovedit capacităţi, inteligenţă şi talente considerabile. Cu capacitatea noastră limitată de a înţelege, noi deplângem lucrurile care nu vor fi realizate şi cântecele care nu vor fi cântate. Această stare a fost descrisă ca faptul de a muri cu muzica încă în tine. Muzica, în acest caz, este o metaforă pentru potenţialul neîmplinit. Uneori, oamenii fac pregătiri considerabile, dar nu au ocazia să le pună în aplicare în viaţa muritoare.28 Unul dintre cele mai citate poeme clasice, „Elegy Written in a Country Church-Yard” („Elegie scrisă în curtea unei biserici de la ţară”), de Thomas Gray, este o meditaţie asupra unor astfel de ocazii pierdute.
Multe flori fără a fi văzute înfloresc
Şi frumuseţea în van îşi irosesc.29
Ocazia pierdută ar putea avea legătură cu familia, profesia, talentele, experienţele sau altele. Toate acestea au avut o durată scurtă în cazul surorii Corbett. Au existat cântece pe care ea nu le-a cântat şi lucruri pe care ea nu le-a împlinit în această viaţă muritoare. Dar, privind prin prisma largă şi clară a Evangheliei, nu prin prisma limitată a existenţei muritoare, noi aflăm de marea recompensă eternă promisă de un Tată iubitor în planul Său. Aşa cum a propovăduit apostolul Pavel: „Ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc”.30 Un vers dintr-un frumos imn ne aduce alinare, îmbărbătare şi o viziune clară: „Iar Isus poate auzi cântecele pe care eu nu le cânt”31.
Salvatorul a spus: „De aceea, inimile voastre să se îmbărbăteze… fiţi liniştiţi şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu”32. Noi avem promisiunea Sa că noi vom cânta împreună cu copiii noştri „cântece de bucurie nepieritoare”33. În numele lui Isus Hristos, amin.