Când m-am simțit înșelat cu privirela Biserică
De ce am plecat. Și de ce m-am întors.
Ilustrații de Mark Smith
Acum câțiva ani, urmăream o conversație pe o rețea de socializare între doi dintre foștii mei colegi misionari. Aceștia erau bărbați pe care-i iubeam și respectam.
Discutau despre întrebări pe care le aveau cu privire la Biserică și doctrina ei. La scurt timp, a devenit evident că ambii părăsiseră Biserica. Acest lucru m-a șocat și m-a tulburat. Nu auzisem niciodată unele dintre lucrurile despre care discutau. Am simțit că trebuia să știu dacă aceste lucruri erau cât de cât adevărate. Așadar, am început să studiez argumentele celor care aveau nelămuriri cu privire la Biserică.
Unele dintre lucrurile pe care le-am citit în următorii doi ani m-au făcut să mă îndoiesc cu privire la tot ce însemna Biserica. Unele dintre persoanele care trec prin această experiență devin triste. Deplâng pierderea credinței lor. Eu m-am înfuriat. Am simțit că Biserica mă înșelase. Nu mai știam ce era adevărat sau în cine puteam să am încredere.
Mi-a fost foarte greu să mă duc la Biserică. Am cerut să fiu eliberat din chemarea mea. Relația cu soția mea, Cheri, și familia mea era încordată. Am continuat să merg la biserică, dar o făceam de ochii lumii și pentru a-mi păstra familia împreună. Viața devenise un haos. Nu puteam simți Spiritul și mă întrebam dacă simțisem cu adevărat Duhul Sfânt vreodată.
Când fiul nostru cel mare, Kayson, se pregătea să plece în misiune, am aruncat o lumină negativă asupra unui moment care ar fi trebuit să fie un prilej de bucurie. După doi ani, majoritatea familiei mele știa prin ce treceam. Când s-au dus cu toții la templu alături de Kayson pentru a-și primi înzestrarea, eu nu am fost acolo.
În tot acest timp, m-am simțit foarte singur.
Sprijin din partea tuturor din jurul meu
Într-o zi, frații mei s-au întâlnit cu mine pentru a discuta despre ceea ce mi se întâmpla. Nu îmi amintesc ce au spus, dar am știut că o făceau din dragoste. În timp ce vorbeam, am început să-mi dau seama ce-mi lipsea. Acea întâlnire a devenit catalizatorul schimbării. Eu ar fi trebuit să-l rânduiesc pe Kayson vârstnic. Eu ar fi trebuit să-l însoțesc în templu. Eu ar fi trebuit să-i dau binecuvântarea de tată înainte să plece. Acele evenimente atât de importante din viața sa ar fi trebuit să mă includă pe mine, nu pe altcineva. Îmi amintesc că mă întrebam: „Ce tot fac?”.
La scurt timp după aceea, un bun prieten a avut inspirația să mă prezinte unui membru din președinția țărușului său. Acel bărbat blând mi-a ascultat cu atenție povestea și a părut să știe prin ce treceam înainte să-i spun eu. Am vorbit ore în șir. Povestea mea, întrebările mele, argumentele care îmi fuseseră expuse erau atât de asemănătoare cu ceea ce alții îi împărtășiseră. Am început să îmi dau seama că existau răspunsuri rezonabile la multe dintre neclaritățile mele și că multe dintre întrebările mele, deși sincere, fuseseră plantate de oameni cu intenția de a discredita credința.
Au fost toate întrebările și neclaritățile mele rezolvate imediat? Nu, bineînțeles că nu. Dar inima mea a fost suficient de umilă pentru a înțelege un adevăr important: întrebările sunt bune, dar unele întrebări sunt mai importante decât altele.1 Merita să-mi pierd familia și relația cu Dumnezeu pentru câteva întrebări rămase fără răspuns? Când m-am concentrat, la început, pe întrebările care erau cele mai importante și L-am pus din nou pe Dumnezeu pe primul loc în inima mea, am început să găsesc răspunsuri care m-au încredințat că reveneam pe cărarea cea dreaptă.
De asemenea, președintele meu de țăruș și episcopul meu mi-au întins o mână de ajutor. Au fost de mare ajutor pentru mine și Cheri în unele momente foarte dificile. Nu au renunțat niciodată. Ei și familia mea de ambele părți ale vălului au avut un rol esențial în a mă ajuta. Știu că Tatăl Ceresc ne cunoaște și ne iubește. El ne scoate oameni în cale când avem nevoie de ei. Trebuie doar să fim dornici să le acceptăm ajutorul.
Ce să faceți dacă vi se întâmplă dumneavoastră
Știu că există oameni care trec prin experiențe asemănătoare. Poate că sunteți dumneavoastră sau cineva cunoscut.
Știu că Salvatorul a întemeiat Biserica Sa oferind autoritatea de a înfăptui rânduielile și legămintele de care avem nevoie pentru a ne întoarce la El. Satana lucrează neîncetat pentru a discredita Biserica Domnului folosind orice mijloace. Este ușor să adresăm întrebări și să avem îndoieli. Oricine poate cădea în capcanele sale. Faptul de a ne bizui pe informațiile și răspunsurile pe care le oferă alții poate fi mult mai ușor decât să facem lucrarea de a descoperi adevărul noi înșine „prin studiu și, de asemenea, prin credință” (Doctrină și legăminte 88:118; subliniere adăugată). Dar, în cele din urmă, aceasta este ceea ce Dumnezeu dorește de la noi.
Dacă vă confruntați cu întrebări sau îndoieli despre Biserică sau despre credința dumneavoastră, nu veți găsi adevăr citind bloguri sau ascultând podcast-uri ale celor care nu sunt de acord cu Biserica sau care au părăsit-o. Dar, probabil, nu veți fi mulțumiți cu răspunsuri superficiale și, probabil, nu veți fi de acord cu sugestia de a vă ignora întrebările.
Am învățat că nu putem trăi mereu bizuindu-ne pe lumina altora, ci este nevoie să ne întoarcem către Dumnezeu, care este sursa întregii lumini și întregului adevăr (vedeți Doctrină și legăminte 93:26). Trebuie să studiem aceste lucruri în mintea noastră, dar trebuie, de asemenea, să-L întrebăm pe Dumnezeu dacă ceea ce gândim este adevărat (vedeți Doctrină și legăminte 9:8). Trebuie să învățăm noi înșine, așa cum a făcut Joseph Smith (vedeți Joseph Smith – Istorie 1:20) și să fim răbdători în căutările noastre (vedeți Alma 32:41). Dar faptul de a trăi prin credință înseamnă că trebuie să dovedim adevărul trăind în acord cu el (vedeți Ioan 7:17; 1 Tesaloniceni 5:21).
În timp ce studiam lucruri contrare învățăturilor Bisericii, m-am simțit ca și cum aș fi fost în mijlocul unei neguri de întuneric (vedeți 1 Nefi 8:23-24; 12:17). Când m-am ținut cu fermitate de cuvântul lui Dumnezeu și am făcut acel prim pas spre El, acel lucru a fost suficient ca El să-Și trimită Spiritul să-mi înmoaie inima.
Este speranța suficientă?
La câteva săptămâni după ce Kayson a plecat în misiune, președintele meu de țăruș m-a vizitat. L-am informat despre ce se întâmplase în ultimele săptămâni după ce frații mei vorbiseră cu mine. I-am spus că vreau o nouă recomandare pentru templu. M-a întrebat dacă aș putea să răspund în mod corespunzător la întrebările pentru recomandare. Am mărturisit: „Președinte, nu cred că încă pot spune că știu că Biserica este adevărată, dar cu siguranță sper din toată inima că este. Și că îmi voi trăi viața în acord cu acea speranță. Este suficient?”.
A tăcut câteva clipe, apoi a spus: „Travis, acest lucru va fi mereu suficient”.
Încă mai sunt lucruri pe care aștept să le înțeleg, dar unele lucruri au devenit foarte clare pentru mine. Știu că Tatăl Ceresc mă iubește. Știu că, pentru o perioadă, este posibil să ne simțim rătăciți și să avem îndoieli. Dar știu că, prin Hristos, ispășirea Sa și speranța pe care o oferă, este posibil să revenim pe cărarea care duce înapoi la El.
Autorul articolului locuiește în Utah, S.U.A.