Sărmanii
În fiecare episcopie și ramură, avem nevoie de toți – atât de cei care poate sunt puternici, cât și de cei care poate că întâmpină dificultăți. Toți sunt necesari.
Îmi amintesc că, pe când eram mic, mergeam cu mașina cu tatăl meu și vedeam, pe marginea drumului, persoane aflate în situații dificile sau care aveau nevoie de ajutor. Tatăl meu spunea mereu „pobrecito”, care înseamnă „sărmanul”.
Uneori, urmăream cu atenție cum tatăl meu îi ajuta pe mulți dintre acești oameni, în special când călătoream în Mexic să-i vedem pe bunicii mei. De obicei, el găsea pe cineva la nevoie și, apoi, în privat, se ducea și îi oferea ajutorul de care avea nevoie. Mai târziu, am aflat că îi ajuta să se înscrie la școală, să cumpere mâncare sau să se îngrijească într-un fel sau altul de bunăstarea lor. El slujea „sărmanului” care îi ieșea în cale. De fapt, nu-mi pot aminti vreo perioadă din copilăria mea în care să nu fi locuit cu noi cineva care avea nevoie de un loc în care să stea în timp ce lucra să ajungă să se bizuie pe forțele proprii. Observarea acestor experiențe a dezvoltat în mine un spirit de compasiune față de semenii mei, bărbați și femei, și față de cei aflați la nevoie.
În Predicați Evanghelia Mea, este declarat: „Dumneavoastră sunteți înconjurați de oameni. Treceți pe lângă ei pe stradă, îi vizitați în casele lor și călătoriți printre ei. Ei, toți, sunt copii ai lui Dumnezeu, frații și surorile dumneavoastră… Mulți dintre acești oameni caută un scop în viață. Îi preocupă viitorul lor și familiile lor” [Predicați Evanghelia Mea: un ghid pentru slujirea misionară (2004), p. 1].
De-a lungul anilor, în timpul slujirii mele în Biserică, am încercat să îi caut pe cei care aveau nevoie de ajutor în viața lor, atât din punct de vedere temporal, cât și din punct de vedere spiritual. Auzeam deseori glasul tatălui meu spunând „pobrecito”, sărmanul.
În Biblie, găsim un exemplu minunat de grijă față de un sărman:
„Petru și Ioan se suiau împreună la Templu, la ceasul rugăciunii: era ceasul al nouălea.
Acolo era un om olog din naștere, care era dus și pus în toate zilele la poarta Templului numită «Frumoasa», ca să ceară de milă de la cei ce intrau în Templu.
Omul acesta, când a văzut pe Petru și pe Ioan că voiau să intre în templu, le-a cerut milostenie.
Petru, ca și Ioan, s-a uitat țintă la el și a zis: «Uită-te la noi!»
Și el se uita la ei cu luare aminte și aștepta să capete ceva de la ei.
Atunci Petru i-a zis: «Argint și aur, n-am; dar ce am, îți dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te și umblă!»
L-a apucat de mâna dreaptă, și l-a ridicat în sus. Îndată i s-au întărit tălpile și gleznele” (Faptele apostolilor 3:1-7; subliniere adăugată).
Citind această relatare, am fost fascinat de folosirea expresiei „s-a uitat țintă”. Expresia „s-a uitat țintă” înseamnă să-ți îndrepți ochii sau gândurile sau să privești cu atenție ceva (vedeți „țintă”, dexonline.ro). Când Petru s-a uitat la acest bărbat, l-a văzut altfel față de cum îl vedeau alții. El a privit dincolo de incapacitatea lui de a merge și de slăbiciunile sale și a putut discerne că avea suficientă credință să fie vindecat și să intre în templu pentru a primi binecuvântările pe care le căuta.
Am observat că l-a apucat de mâna dreaptă și l-a ridicat. În timp ce el îl ajuta pe bărbat în acest fel, Domnul l-a vindecat pe bărbat în mod miraculos și „i s-au întărit tălpile și gleznele” (Faptele apostolilor 3:7). Dragostea sa pentru acest bărbat și dorința de a-l ajuta au dus la creșterea capacității și abilității omului care era slab.
Când slujeam în calitate de autoritate a zonei-Cei Șaptezeci, am rezervat fiecare seară de marți vizitelor de slujire alături de președinții de țăruși din zona de care eram responsabil. I-am invitat să stabilească întâlniri cu cei care aveau nevoie de rânduieli ale Evangheliei lui Isus Hristos sau care nu țineau, în momentul respectiv, legămintele pe care le făcuseră. Prin slujirea noastră consecventă și făcută cu intenție, Domnul a sporit eforturile noastre și am putut găsi persoane și familii aflate la nevoie. Aceștia erau „sărmanii” care locuiau în diferiții țăruși în care slujeam noi.
Odată, l-am însoțit pe președintele Bill Whitworth, președintele Țărușului Canyon View, din Sandy, Utah, să facem vizite de slujire. El se rugase să știe pe cine să vizităm, încercând să aibă aceeași experiență ca Nefi, care „[a] fost condus de Spirit, neștiind dinainte lucrurile pe care trebuia să le [facă]” (1 Nefi 4:6). El a dovedit că, atunci când slujim, trebuie să fim conduși prin revelație la cei care au cea mai mare nevoie, în loc să parcurgem doar o listă sau să vizităm oamenii într-un mod metodic. Noi trebuie să fim conduși de puterea inspirației.
Îmi aduc aminte că am vizitat căminul unui cuplu tânăr, Jeff și Heather, și al băiețelului lor, Kai. Jeff a fost membru activ al Bisericii în copilărie. Era un sportiv foarte talentat și părea că urma să aibă o carieră promițătoare. El a început să se îndepărteze de Biserică în adolescență. Mai târziu, a avut un accident de mașină, care a schimbat cursul vieții sale. După ce am intrat în căminul lor și am făcut cunoștință, Jeff ne-a întrebat de ce am venit să-i vedem familia. Noi am răspuns că erau în jur de 3.000 de membri care locuiau în limitele teritoriale ale țărușului. Apoi, eu l-am întrebat: „Jeff, dintre toate căminele pe care le-am fi putut vizita în această seară, spune-ne de ce ne-a trimis Domnul aici”.
Auzind aceasta, Jeff s-a emoționat și a început să ne împărtășească unele dintre grijile sale și câteva probleme pe care le întâmpinau ca familie. Noi am început să împărtășim diferite principii ale Evangheliei lui Isus Hristos. I-am invitat să facă niște lucruri concrete care puteau părea dificile la început, dar care, cu timpul, urmau să le aducă mai multă fericire și bucurie. Apoi, președintele Whitworth i-a dat lui Jeff o binecuvântare a preoției pentru a-l ajuta să biruie încercările sale. Jeff și Heather au fost de acord să facă ce i-am invitat să facă.
După aproximativ un an, am avut privilegiul să îl văd pe Jeff botezând-o pe soția sa, Heather, pentru a deveni membră a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă. Acum, ei se pregătesc să intre în templu pentru a fi pecetluiți ca familie pentru timp și pentru toată eternitatea. Vizita noastră a schimbat cursul vieții lor atât din punct de vedere temporal, cât și din punct de vedere spiritual.
Domnul a declarat:
„De aceea, fii credincios; stai în oficiul în care te-am chemat; ajută-i pe slabi, înalță mâinile obosite și întărește genunchii care se clatină” (Doctrină și legăminte 81:5).
„Și, făcând aceste lucruri, tu vei face cel mai mare bine semenilor tăi și vei promova slava Aceluia care este Domnul tău” (Doctrină și legăminte 81:4).
Dragi frați și surori, apostolul Pavel ne-a învățat un element cheie în slujirea noastră. El ne-a învățat că noi, toți, suntem „trupul lui Hristos, și fiecare, în parte, mădularele lui” (1 Corinteni 12:27) și că fiecare mădular al trupului este necesar pentru a ne asigura că întregul trup este edificat. Apoi, el ne-a învățat un adevăr puternic care mi-a pătruns adânc în inimă când l-am citit. El a spus: „Mai mult, mădularele trupului, care par mai slabe, sunt de neapărată trebuință. Și părțile trupului, care par vrednice de mai puțină cinste, le îmbrăcăm cu mai multă podoabă” (1 Corinteni 12:22-23; subliniere adăugată).
De aceea, în fiecare episcopie și ramură, avem nevoie de toți – de cei care poate sunt puternici și de cei care poate că întâmpină dificultăți. Toți sunt necesari pentru edificarea esențială a întregului „[trup al] lui Hristos”. Mă întreb deseori cine lipsește din diversele noastre congregații, care ne-ar întări și ne-ar întregi.
Vârstnicul D. Todd Christofferson ne-a învățat: „În Biserică, noi nu doar învățăm doctrina divină; ci o și punem în practică. Făcând parte din trupul lui Hristos, membrii Bisericii slujesc unii altora în aspectele de zi cu zi ale vieţilor lor. Cu toții suntem imperfecți… În trupul lui Hristos, trebuie să privim dincolo de concepte și cuvinte de preamărire și să ne implicăm personal pe măsură ce învățăm să «trăim împreună, în dragoste» [Doctrină și legăminte 42:45]” („De ce Biserica”, Liahona, nov. 2015, p. 108-109).
În anul 1849, Brigham Young a avut un vis în care l-a văzut pe profetul Joseph Smith conducând o turmă mare de oi și capre. Unele dintre aceste animale erau mari și frumoase; altele erau mici și murdare. Brigham Young își aducea aminte că l-a privit pe profetul Joseph Smith în ochi și a spus: „Joseph, ai cea mai neobișnuită turmă… pe care am văzut-o vreodată în viața mea; ce vei face cu ea?”. Profetul, care nu părea deranjat de această turmă indisciplinată, a răspuns simplu: „[Brigham,] toate își au trebuința acolo unde sunt”.
Când s-a trezit, președintele Young a înțeles că, pe măsură ce Biserica va aduna o varietate de „oi și capre”, era responsabilitatea lui să le primească și să permită fiecăreia să-și atingă întregul potențial pe măsură ce își ocupau locul în Biserică. (Adaptare din Ronald W. Walker, „Brigham Young: Student of the Prophet”, Ensign, febr. 1998, p. 56-57.)
Frați și surori, ideea cuvântării mele a apărut atunci când m-am gândit profund la acela care, momentan, nu participă activ în Biserica lui Isus Hristos. Pentru o clipă, aș dori să vorbesc fiecăruia dintre aceștia. Vârstnicul Neal A. Maxwell ne-a învățat că „astfel de persoane, adesea, rămân aproape de Biserică, dar nu participă în totalitate în cadrul ei. Ei nu vor să intre în capelă, dar nici nu pleacă de pe veranda ei. Aceștia sunt cei care au nevoie de Biserică și de care este nevoie în Biserică, dar, care, într-o oarecare măsură, «trăiesc în lume fără Dumnezeu» [Mosia 27:31]” („Why Not Now?”, Ensign, nov. 1974, p. 12).
Doresc să repet invitația preaiubitului nostru președinte Russell M. Nelson, când s-a adresat membrilor Bisericii pentru prima oară. Dânsul a spus: „Invit pe fiecare membru al Bisericii să rămână pe cărarea legămintelor. Angajamentul dumneavoastră de a-L urma pe Salvator făcând legăminte cu El și, apoi, respectând acele legăminte va deschide ușa către fiecare binecuvântare spirituală și privilegiu disponibile bărbaților, femeilor și copiilor de pretutindeni”.
Apoi, dânsul ne-a implorat: „Acum, dacă v-ați îndepărtat de cărare, vă invit, cu toată speranța din inima mea, să vă întoarceți. Indiferent de preocupările și provocările dumneavoastră, există un loc pentru dumneavoastră în aceasta, Biserica Domnului. Dumneavoastră și generațiile încă nenăscute veți fi binecuvântați de acțiunile dumneavoastră de a vă întoarce acum pe cărarea legămintelor” („În timp ce înaintăm împreună”, Liahona, apr. 2018, p. 7; subliniere adăugată).
Depun mărturie despre El, chiar Isus Hristos, Învățătorul nostru și Cel care slujește și Salvatorul nostru, al tuturor. Vă invit pe fiecare dintre dumneavoastră să îi căutați pe „pobrecitos”, cei „sărmani”, dintre noi, care sunt la nevoie. Aceasta este speranța și rugăciunea mea, în numele lui Isus Hristos, amin.