Loc de pace
Pentru aceste două tinere din Republica Dominicană, templul este mult mai mult decât o clădire frumoasă. Este, de asemenea, o vie amintire a speranţelor şi visurilor lor cele mai profunde.
Dilcia Soto, în vârstă de 16 ani, îţi aminteşte încă de ziua în care a fost dedicat templul în oraşul ei natal, Santo Domingo din Republica Dominicană: „Aveam doar nouă ani atunci, dar am spus: «O! Un templu, aici!». Eram obişnuită să văd oamenii mergând în alte ţări să fie pecetluiţi şi să facă legăminte. M-am gândit: «Acum, familia mea şi cu mine nu va trebui să mergem în altă ţară, deoarece avem propriul nostru templu lângă noi»”.
Astăzi, acel templu stă maiestuos şi înalt în capitala ţării, atât de remarcat prin turnul şi terenurile lui bine îngrijite, încât mulţi oameni care trec pe lângă el presupun că trebuie să fie o catedrală. Dilcia este fericită să explice că este mult mai sacru decât o asemenea clădire. Pe terenurile templului este o linişte plină de demnitate în mare contrast cu energia gălăgioasă de pe străzile şi pieţele oraşului.
În acest loc de pace, Dilcia şi prietena ei Kelsia St. Gardien, în vârstă de 14 ani, au venit nu demult. Amândouă sunt membre ale episcopiei Mirador din cadrul ţăruşului Independencia, Santo Domingo, Republica Dominicană. Amândouă au fost la templu înainte pentru a participa la botezuri pentru cei morţi. Dar, în această zi, ele au venit doar să se plimbe prin grădină, să vorbească şi să simtă, din afara clădirii, Spiritul pe care templul Îl transmite înăuntru.
Dorinţele Dilciei
„Eu am o dragoste nemăsurată pentru Domnul şi sunt foarte recunoscătoare pentru ceea ce a făcut El în viaţa mea”, spune Dilcia. „Familia mea apropiată este membră a Bisericii, dar mătuşile mele, unchii şi verii mei nu sunt. Când vin la mine acasă, am întotdeauna Cartea lui Mormon pregătită pentru că ar putea fi o ocazie să împărtăşesc Evanghelia cu ei.” De asemenea, ea împărtăşeşte Evanghelia cu prieteni şi „cu orice persoană pe care se întâmplă să o întâlnesc şi care este, într-adevăr, interesată”. Şi de fiecare dată când face acest lucru, spune ea, „simt Spiritul foarte puternic. De fiecare când îmi împărtăşesc mărturia, simt, din nou, veridicitatea Bisericii”.
Ea îşi aminteşte de o lecţie de la seminar despre planul salvării. „Înaintea acestei lumi, noi am fost într-un mare consiliu în cer şi am ales să-L urmăm pe Tatăl nostru Ceresc şi să acceptăm sacrificiul pe care Isus Hristos îl va face pentru noi”, spune ea. „Învăţătorul nostru ne-a explicat că noi puteam să spunem că L-am urmat pe Tatăl Ceresc atunci deoarece noi suntem aici, pe pământ acum având trupuri din carne şi oase. Când el a spus aceasta, am ştiut că era adevărat. În acea noapte, în rugăciunile mele, am plâns şi am adus mulţumiri lui Dumnezeu pentru acea cunoaştere.”
Dilcia citează 1 Corinteni 3:16: „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”. „Dacă eu sunt, de asemenea, un templu”, spune ea, „este necesar să fiu tot atât de curată şi frumoasă ca şi templul. Ce binecuvântare minunată este să fii în această Biserică şi să fii o tânără fată virtuoasă!”.
Ea spune că cea mai mare dorinţă a ei este să trăiască lângă Tatăl ei Ceresc, într-o zi, din nou. „Sunt foarte recunoscătoare pentru că El ne-a dat templul, astfel încât să putem face tot ce este necesar să ne întoarcem la El”, spune ea. „Cea mai buna formă de a-I mulţumi este să trăim aşa cum ne cere El să trăim.”
Dilcia spune: „Domnul vrea să intrăm în casa Lui, să învăţăm despre El şi să ne croim drum spre veşnicie cu El”. Ea spune că se bucură atunci când participă la botezuri pentru cei morţi deoarece „este o cale de a-i ajuta pe cei care aşteaptă de cealaltă parte a vălului, să facem pentru ei ceea ce ei nu pot face pentru ei înşişi”.
Angajamentul Kelsiei
Kelsia este de acord. „Strămoşii noştri au nevoie de noi să facem această muncă şi eu ştiu că ei ne vor fi recunoscători”, spune ea. „În mod deosebit, aştept cu nerăbdare să o văd pe bunica pe care nu am cunoscut-o niciodată în viaţa mea. Noi ne vom asigura ca toată munca din templu să fie făcută pentru ea”.
Discuţia despre templu îi produce emoţii mari Kelsiei. „Am luat angajamentul de a lua decizii care să mă ajute să fiu pecetluită cu familia mea”, spune ea. „Trebuie să respectăm Evanghelia şi să ţinem poruncile al pie de la letra [ad literam]”, spune ea. „Noi o facem, deoarece Îl iubim pe Tatăl nostru Ceresc şi supunerea este modul prin care Îi arătăm recunoştinţa noastră.”
Familia ei s-a alăturat Bisericii în decembrie 2006, la şase ani după ce părinţii ei s-au mutat din Haiti în Republica Dominicană. „Sunt foarte recunoscătoare misionarilor care au ciocănit la uşa noastră. A fost extraordinar să simţi Spiritul şi să înveţi despre Tatăl Ceresc şi despre planul Lui pentru noi. De când Evanghelia face parte din viaţa noastră, familia noastră este mult mai unită. Sunt recunoscătoare pentru că El că mi-a dat o familie care este foarte unită, chiar şi în momentele cele mai grele. Gândul că putem avea privilegiul de a fi pecetluiţi pentru veşnicie pare să fie una dintre cele mai mari binecuvântări.”
Părinţii ei participă, chiar acum, la o clasă de pregătire pentru templu şi aceasta îi aminteşte ei să se pregătească pentru ziua când se va căsători în templu. „Acesta este ţelul meu, ca viitorul meu soţ şi cu mine să fim demni unul faţă de altul şi demni să fim o familie veşnică.”
Împărtăşirea seninătăţii
Cele două prietene au trecut pe lângă stâlpul unde steagul naţiunii flutura într-o adiere lină. „Chiar şi steagul de la templu ne aminteşte să fim credincioşi”, spune Dilcia. „Reprezintă mai mult decât doar culori. El conţine motto-ul Dios, patria, libertad [Dumnezeu, patrie, libertate] şi arată o cruce creştină şi cele zece porunci. Ne aminteşte că ţara noastră a fost întemeiată de oameni care credeau în Dumnezeu şi că Dumnezeu este încă important aici.”
De asemenea, ele au trecut pe lângă intrarea în templu, unde sunt înscrise cuvintele Santidad al Señor, la Casa del Señor (Sfinţenie Domnului, Casa Domnului) deasupra uşii de la intrare, aşa cum sunt la fiecare templu.
„Ori de câte ori citesc aceste cuvinte, am o puternică mărturie că ele sunt adevărate”, spune Dilcia. „Mi-amintesc că, într-o seară, am venit aici cu grupul nostru, doar să vizităm împrejurimile. După ce am terminat, episcopul ne-a întrebat ce sentimente am avut aici. Am vorbit despre templu şi am ajuns la un răspuns format dintr-un singur cuvânt: pace.”
Şi Kelsia şi Dilcia au mers mai departe gândindu-se la acel răspuns perfect format dintr-un singur cuvânt… deoarece templul este chiar locul de pace.
Fotografii de Richard M. Romney