O răţuşcă urâtă sau o lebădă maiestuoasă? Depinde de tine!
Îmi aduc amine că mama mi-a citit, când eram copil, povestea „Răţuşca cea urâtă”, scrisă de Hans Christian Andersen. Aceasta, poate, pentru că eram timid şi simţeam că nu eram inclus în cercurile copiilor de vârsta mea, dar amintirea şi morala acelei poveşti au rămas mereu în mintea mea.
În varianta pe care mi-o amintesc, mama raţă aştepta cu răbdare ca din ouăle ei să iasă boboci de raţă. La scurt timp, spre încântarea mamei raţă, răţuştele pufoase şi galbene au ieşit. Totuşi, mai rămăsese încă un ou, ceva mai mare, care nu se deschisese încă. Mama şi răţuştele ei au aşteptat şi au privit. Când, în cele din urmă, oul s-a crăpat, răţuştele galbene au observat că acest nou membru al familiei arăta altfel. S-au adunat în jurul său şi au spus către tatăl şi mama lor: „Ea nu este ca noi. Este urâtă”. Ei au lăsat-o singură în cuib şi au plecat înotând. Răţuşca cea urâtă s-a depărtat de cuib şi a încercat să se ascundă. Fiecare întâlnire pe care o avea era negativă şi descurajantă. Adesea, îşi spunea: „Toţi mă urăsc pentru că sunt urâtă”.
Apoi, în viaţa sa s-a întâmplat o minune. I-a văzut pe alţii care arătau şi se comportau asemenea ei! S-a împrietenit cu ei, aceştia au dus-o la mama lor şi au întrebat-o: „Mamă, mamă, am găsit un mic frăţior!”. Poate să stea cu noi pentru totdeauna?”. Frumoasa şi graţioasa mamă lebădă a învăluit-o pe răţuşca urâtă cu aripa sa albă şi i-a spus cu un glas blând: „Nu eşti deloc o răţuşcă! Tu eşti o mică lebădă şi, într-o zi, vei fi regina iazului”.
Mi-a plăcut să aud povestea aceasta când eram mic copil. Nu mi-am dat seama că lecţiile pe care le-am învăţat din aceasta mă vor ajuta de-a lungul anilor dificili ai adolescenţei mele. Am fost botezat şi am devenit membru al Bisericii când aveam opt ani dar, treptat, familia mea a devenit inactivă.
În micuţul oraş din Idaho în care am crescut, era un cinematograf unde, în fiecare sâmbătă după-amiază, rula un matineu. Mergeam mereu acolo împreună cu doi sau trei dintre prietenii mei. Cinematograful rula două scurtmetraje despre câte un sport anume şi despre evenimente de actualitate. Filmul principal era, de obicei, un film cu cowboy şi multă acţiune.
Într-o sâmbătă, în timpul pauzei, personalul cinematografului a adus în faţă o bicicletă cu 10 viteze. Era frumoasă, de culoare roşie şi urmau să o dăruiască persoanei din public care avea biletul câştigător! O, cât de mult voiam acea bicicletă!
Crainicul a băgat mâna în recipient şi a extras un bilet. Când a citit numărul de pe bilet, mi-am dat seama că eu aveam biletul câştigător. Totuşi, nu m-am mişcat şi nu am spus nimic. Eram prea timid şi sfios. Nu am avut suficientă încredere în mine să mă ridic şi să le spun tuturor că eu aveam biletul câştigător. A mai anunţat numărul câştigător de două ori şi, de fiecare dată, am ţinut biletul jos ca să nu-l poată vedea nimeni. În cele din urmă, crainicul a dat citire unui alt număr. Întâmplarea a făcut ca unul dintre prietenii cu care venisem la film să aibă noul număr. A sărit în picioare, a ţipat şi a fugit la scenă pentru a-şi lua în primire bicicleta. Acea bicicletă ar fi putut fi a mea!
În timp ce mergeam singur de la film spre casă în acea sâmbătă, m-am gândit la povestea răţuştei urâte. Mă simţeam asemenea acelei micuţe răţuşte. Mă simţeam de parcă aş fi rătăcit prin pădure, încercând să mă ascund, şi de parcă nimănui nu-i plăcea de mine. Nu îmi dădeam seama cine eram şi ceea ce aş fi putut deveni. Înainte de a ajunge acasă, am ştiut că ceva trebuia să se schimbe. Îmi amintesc că mă gândeam: „E timpul să mă maturizez. Acel lucru nu mi se va mai întâmpla niciodată”.
Am început să descopăr faptul că în jurul meu erau alţi oameni care mă iubeau şi cărora le păsa de mine. Episcopatul din episcopia mea a început să se intereseze de mine, la fel cum a făcut şi preşedintele meu de ţăruş care locuia la capătul străzii pe care locuiam şi eu. M-au învăţat Evanghelia. Şi-au depus mărturiile către mine despre realitatea Salvatorului şi a preţioasei Sale ispăşiri şi despre ceea ce ar putea face aceasta pentru mine. Mi-au citit, în mod repetat, povestea lui Joseph Smith şi a viziunii sale din pădurea sfântă. Din acea experienţă mi-am dezvoltat minunatul obicei de a citi în fiecare săptămână Joseph Smith – Istorie. Făcând astfel, ştiu că pot avea tăria de a depăşi orice lucru pe care îl întâmpin în timpul săptămânii.
În acea perioadă a vieţii mele, când aveam atât de multă nevoie de cineva, Tatăl meu Ceresc m-a binecuvântat. El ştia cine eram şi a trimis slujitorii Săi pentru a mă ajuta să descopăr acel lucru pentru mine însumi. M-au făcut să mă simt iubit şi susţinut şi m-au făcut să înţeleg, prin comportamentul lor, că nu eram deloc o răţuşcă urâtă şi că, dacă o să fiu demn şi o să păstrez poruncile lui Dumnezeu, aş putea deveni „regele iazului”. Binecuvântarea venită prin ispăşire şi înţelegerea acesteia începeau să-mi ofere o şi mai mare tărie şi încredere.
Când am împlinit 16 ani, aceşti oameni buni m-au încurajat să primesc binecuvântarea patriarhală. După ce mi-am primit recomandarea, m-am urcat pe bicicleta mea veche şi am mers mai mulţi kilometri până la casa patriarhului. El a explicat încă o dată ce reprezintă o binecuvântare patriarhală şi în ce fel îmi va binecuvânta ea viaţa. Şi-a aşezat mâinile pe capul meu. După acea experienţă, viaţa mea nu a mai fost niciodată aceeaşi.
Am acceptat chemarea de a sluji într-o misiune în Scoţia şi am avut o experienţă minunată. La câteva săptămâni după ce m-am întors acasă, la o adunare în cadrul Bisericii, am întâlnit-o pe cea care urma să îmi devină soţie. Am început să ne întâlnim şi i-am propus să ne căsătorim. Ne-am căsătorit în templul din Salt Lake.
O propoziţie din binecuvântarea mea patriarhală menţionază că în viaţa muritoare mi se va permite să trăiesc alături de un înger. La momentul în care patriarhul mi-a dat acea binecuvântare, nu ştiam ce era acela un înger şi, nicidecum, nu ştiam semnificaţia propoziţiei. Când am plecat de la templu în ziua în care soţia mea şi cu mine am fost pecetluiţi, am înţeles ce semnifică aceasta. Soţia mea a fost lumina vieţii mele. Mulţumită ei, mi s-a permis să trăiesc într-un mediu plin de lumină. Ea a adus bucurie şi fericire celor 8 copii ai noştri, 25 de nepoţi şi 2 strănepoţi. Toţi copiii mei au numit-o fericită. Aduc mulţumiri lui Dumnezeu pentru binecuvântările Evangheliei şi pentru binecuvântările eterne ale legămintelor şi rânduielilor sfântului templu.
Satana ar vrea ca noi să credem că suntem răţuşte urâte fără vreo şansă de a deveni asemenea Tatălui nostru Ceresc şi Fiului Său preasfânt. Depun mărturie că Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare dintre noi într-un fel foarte special. După cum spunea, atât de des, vârstnicul Neal A. Maxwell (1926–2004) din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli: „Influenţa modelatoare, personală a lui Dumnezeu se face simţită în lucrurile mărunte ale vieţilor noastre”.1 Noi suntem copiii Săi. Am învăţat că ne putem ridica deasupra mediului actual şi putem deveni „regi şi regine ale iazului” trăind conform poruncilor Evangheliei.
Şi mai ştiu ceva. Ştiu cine sunteţi şi de unde veniţi. Revelaţiile ne reamintesc de loialitatea noastră în viaţa premuritoare (vezi Apocalipsa 12:7–11; D&L 138:56; Avraam 3:22–23). Pe măsură ce ne raportăm mărturiile la acel adevăr măreţ, fiecare zi se se transformă într-o binecuvântare minunată pentru fiecare dintre noi.
Dacă a avut grijă de un băiat timid şi sfios ca mine, El vă va purta de grijă şi vouă, acum şi în viitor. Sunteţi fii şi fiice alese ale lui Dumnezeu. Alegeţi să trăiţi la înălţimea potenţialului divin pe care îl aveţi.
Sunteţi fii şi fiice alese ale lui Dumnezeu. Alegeţi să trăiţi la înălţimea potenţialului divin pe care îl aveţi.
Ai sentimente negative despre propria ta persoană?
Cugetă la acest lucru: Eşti un copil al lui Dumnezeu. Cu ajutorul Său, poţi să te ridici la valoarea potenţialului tău măreţ. (Vezi Romani 8:16–17.)
Personalul cinematografului a adus în faţă o bicicletă cu 10 viteze. Era frumoasă, de culoare roşie şi urmau să o dăruiască. O, cât de mult voiam acea bicicletă!
Mi-am dat seama că eu aveam biletul câştigător. Totuşi, nu m-am mişcat şi nu am spus nimic. Eram prea timid şi sfios.
Binecuvântarea venită prin ispăşire şi înţelegerea acesteia, începeau să-mi ofere o şi mai mare tărie şi încredere.
Ilustraţii de Jerry Harston, cu excepţia celor adnotate altfel; fotografia aripilor © Getty Images; fotografia păsărilor de Graham Ford, © Getty Images
Detaliu din Hristos în Ghetsimani, de Heinrich Hofmann, prin amabilitatea C. Harrison Conroy Co.