A înviat!

de preşedintele Thomas S. Monson

Oriunde călătoresc, încerc să vizitez cimitirul oraşului respectiv. Acesta este un timp de contemplare, de meditare la scopul vieţii şi la inevitabilitatea morţii. Îmi amintesc că, în micul cimitir din oraşul Santa Clara, Utah, pe majoritatea pietrelor funerare, peste care trecerea anilor şi-a pus amprenta, sunt scrise nume de origine elveţiană. Multe dintre aceste persoane şi-au părăsit căminul şi familia din Elveţia cea plină de vegetaţie şi, ca răspuns la chemarea „Veniţi în Sion”, au stabilit comunităţi acolo unde, acum, „se odihnesc în pace”. Ei au îndurat inundaţii în timpul primăverii, secete în timpul verii, recolte sărace şi munci foarte grele. Ei au lăsat o moştenire a sacrificiului.

Cimitirele cele mai mari, în multe cazuri fiind şi cele care provoacă sentimentele cele mai tandre, sunt considerate ca fiind locuri de odihnă pentru bărbaţii care au murit pe câmpul de luptă în timp ce purtau uniforma ţării lor. Omul meditează asupra viselor spulberate, speranţelor neîmplinite, inimilor pline de durere şi vieţilor întrerupte de coasa ascuţită a războiului.

Acri întregi de pământ plini de cruci albe, aliniate, în oraşele din Franţa şi Belgia, reliefează preţul teribil al Primul Război Mondial. Oraşul Verdun din Franţa este, de fapt, un cimitir gigantic. În fiecare primăvară, când fermierii lucrează pământul, ei descoperă o cască aici, o ţeavă de puşcă dincolo – amintiri sinistre despre milioanele de bărbaţi care, efectiv, au îmbibat solul cu sângele lor.

Moartea, un capitol nou al vieţii

Cu mulţi ani în urmă, am stat lângă patul unui bărbat tânăr, tatăl a doi copii, care era pe moarte. El m-a luat de mână, m-a privit în ochi şi mi-a cerut implorându-mă: „Episcope, ştiu că sunt pe moarte. Spune-mi ce se întâmplă cu spiritul meu atunci când mor”.

M-am rugat pentru îndrumare divină. Atenţia mi-a fost atrasă de Cartea lui Mormon, aflată pe masa de lângă patul lui. Am început să citesc cu glas tare:

„Acum, în legătură cu starea sufletului dintre moarte şi înviere – … spiritele tuturor oamenilor, imediat ce părăsesc acest corp muritor… sunt luate acasă la acel Dumnezeu care le-a dat lor viaţă…

Spiritele celor care sunt drepţi sunt primite într-o stare de fericire, care este numită paradis, o stare de odihnă, o stare de pace în care se vor odihni de toate necazurile lor şi de toate grijile şi întristările” (Alma 40:11–12).

Tânărul meu prieten şi-a închis ochii, a exprimat o mulţumire sinceră şi, în linişte, spiritul său s-a dus în acel paradis despre care vorbisem.

Victorie asupra mormântului

Haideţi să-l lăsăm pe Luca, doctorul, să descrie experienţa Mariei şi a celeilalte Marii în timp ce se apropiau de grădina unde era mormântul:

„Au găsit piatra răsturnată …

au intrat înăuntru şi n-au găsit trupul Domnului Isus.

Fiindcă nu ştiau ce să creadă, iată că li s-au arătat doi bărbaţi, îmbrăcaţi în haine strălucitoare…

Ei le-au zis: «Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu?

Nu este aici, ci a înviat» (Luca 24:2–6).

Aceasta este chemarea la acţiune a tuturor creştinilor. Realitatea învierii oferă tuturor acea pace care depăşeşte puterea de a înţelege. Îi alină pe cei ai căror cei dragi au murit pe câmpiile din Flandra sau care au pierit în adâncurile mărilor ori care se odihnesc în micul cimitir din Santa Clara. Este un adevăr universal.

În calitate de cel mai neînsemnat dintre ucenicii Săi, îmi declar mărturia personală că moartea a fost învinsă, că victoria asupra mormântului a fost dobândită. Fie ca acele cuvinte făcute sacre de către Acela care le-a împlinit să devină o certitudine pentru toţi. Nu le uitaţi. Păstraţi-le în inimă. Cinstiţi-le. A înviat!

Am venit pe pământ pentru a învăţa, pentru a trăi, pentru a progresa în călătoria noastră eternă către perfecţiune.
Unii trăiesc pe pământ pentru un timp scurt, alţii pentru o perioadă lungă. Nu vom fi judecaţi în acord cu timpul trăit, ci în acord cu modul în care am trăit.
După aceea, urmează moartea şi începutul unui nou capitol al vieţii.
Acest nou capitol duce la acea zi glorioasă a învierii, când spiritul şi trupul vor fi reunite pentru a nu mai fi niciodată separate.

Din „A înviat!”, Liahona, aprilie 2003, p. 2–7.

Hristos i-a spus Martei, care era îndurerată: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11:25–26).

Învierea lui Hristos, ca parte a ispăşirii, face posibil ca noi toţi să fim înviaţi.

De la stânga: Mântuitorul meu trăieşte, de Roger Loveless, copierea interzisă; ilustraţii foto de Matthew Reier, Christina Smith şi Welden C. Andersen; Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, de Harry Anderson; Lazăr, de Carl Heinrich Bloch.