Vârstnicul Ronald A. Rasband: conducător talentat, tată devotat
Vârstnicul M. Russell Ballard
din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli
Fotografii prin amabilitatea familiei Rasband, cu excepţia celor cu alte menţiuni.
Ron Rasband nu s-a îndoit niciodată că avea să slujească în misiune cu timp deplin. Singura întrebare pe care o avea la vârsta de 19 ani, atunci când îşi deschidea chemarea în misiune, era unde avea să slujească?
„Tatăl meu a fost în misiune în Germania. Fratele meu mai mare a fost în misiune în Germania. Viitorul meu cumnat a fost în misiune în Germania”, îşi aminteşte dânsul. „Am crezut că voi merge în Germania.”
Dar Domnul a avut alte planuri. Ron a fost chemat în Misiunea Statelor de Est, cu sediul central în oraşul New York, S.U.A. Dezamăgit, şi-a luat chemarea în dormitor, a îngenuncheat lângă patul său, a spus o rugăciune, şi-a deschis scripturile la o pagină la întâmplare şi a început să citească:
„Iată, luaţi seama, am mulţi oameni în acest loc, în regiunile dimprejur; şi o adevărată uşă se va deschide în regiunile dimprejur, în acest ţinut din est.
De aceea, Eu, Domnul, am permis ca voi să veniţi în acest loc; pentru că astfel Mi s-a părut necesar pentru salvarea sufletelor” (D&L 100:3–4; subliniere adăugată).
Imediat, Duhul Sfânt i-a confirmat lui Ron că acea chemare în Misiunea Statelor de Est nu fusese o greşeală.
„De la dezamăgire am trecut la obţinerea primului dintre multele îndemnuri ale Duhului Sfânt, primite prin intermediul scripturilor, cu privire la faptul că acesta este locul în care Domnul dorea să mă duc”, îşi aminteşte dânsul. „Aceasta a fost o experienţă spirituală care mi-a schimbat viaţa.”
Misiunea dânsului în Statele de Est era prima dintre multele chemări în cadrul Bisericii care aveau să-l ducă în locuri în care nu se aştepta niciodată să meargă. Şi cu fiecare chemare – în calitate de învăţător, episcop, înalt consilier, preşedinte de misiune, membru al Celor Şaptezeci, preşedinte cu cea mai mare vechime al Celor Şaptezeci şi apostol al Domnului Isus Hristos – vârstnicul Ronald A. Rasband a acceptat voia Domnului şi a continuat să se bizuie pe Spiritul Său în timp ce le slujea copiilor lui Dumnezeu.
Născut din părinţi de seamă
În prima sa cuvântare rostită în calitate de apostol al lui Isus Hristos, vârstnicul Rasband şi-a exprimat recunoştinţa sinceră pentru strămoşii săi. „Am fost născut din părinţi de seamă în Evanghelie”, a spus dânsul, „tot aşa cum au fost şi strămoşii mei din ultimele şase generaţii.”1
Mama sa, Verda Anderson Rasband, era o conducătoare iubitoare care a hrănit dragostea pentru scripturi a tânărului Ron. Tatăl său, Rulon Hawkins Rasband, era un deţinător credincios al preoţiei care l-a învăţat, prin exemplul său, virtutea muncii asidue.
Născut în data de 6 februarie 1951, în oraşul Salt Lake, Utah, S.U.A., Ronald A. (Anderson) Rasband a fost unicul copil al părinţilor săi. Amândoi fuseseră căsătoriţi şi divorţaţi mai înainte şi Ron a crescut împreună cu doi fraţi mai mari şi o soră mai mare.
„El a moştenit trăsături de la amândoi părinţii, aşa că toţi l-am iubit”, spune sora lui, Nancy Schindler. „Ron nu le-a permis niciodată mamei şi tatălui să stea unul lângă celălalt fără ca el să fie în mijlocul lor.”
Ron a fost, în general, un băiat bun, totuşi dânsul recunoaşte că avea o latură neastâmpărată.
„De mai multe ori, învăţătorii mei [de la Societatea Primară] au vorbit cu mama mea, preşedinta Societăţii Primare la nivel de ţăruş, şi au spus, «Ronnie Rasband este un copilaş greu de stăpânit»”, a spus dânsul. „Dar nu au încetat niciodată să mă îndrume. Ei mi-au arătat o dragoste mare şi m-au invitat întotdeauna înapoi în clasă.”2
Copilăria lui Ron a avut ca punct central Biserica – adunări ale episcopiei, petreceri ale episcopiei, cine ale episcopiei şi echipe sportive ale epscopiei. Când nu era ocupat la casa de întruniri a Episcopiei Unu din Cottonwood, făcea munci neobişnuite, desfăşura activităţi ale cercetaşilor şi petrecea timpul cu prietenii. Acasă, timpul petrecut în familie se concentra asupra scripturilor, jocurilor şi treburilor casei.
„Tatăl meu m-a învăţat ce înseamnă munca prin exemplul său”, spune dânsul. „Mama mea m-a învăţat despre importanţa muncii prin faptul că m-a pus să muncesc.”
Tatăl lui Ron conducea o camionetă cu care livra pâine, trezindu-se zilnic la 4:00 a.m. şi întorcându-se acasă târziu în fiecare seară. Mama dânsului stătea acasă pentru a creşte copiii, adăugând la venitul familiei prin confecţionarea şi vânzarea de păpuşi din porţelan cu haine din dantelă.
Capacitatea naturală a lui Ron de a conduce, delega şi a face lucrurile – care avea să-l ajute în responsabilităţile profesionale şi ecleziastice – s-a dovedit utilă încă din tinereţea lui.
„Ron avea sarcina de a tunde gazonul”, îşi aminteşte sora sa. Însă Ron, precum Tom Sawyer al lui Mark Twain, avea modul lui de a-i convinge pe prietenii lui să-l ajute.
„Mă uitam afară şi-l vedeam pe prietenul lui cel mai bun care tundea gazonul pentru el”, spune Nancy. „Săptămâna următoare un alt prieten tundea gazonul. El doar stătea pe terasa din faţă şi râdea şi glumea cu ei în timp ce ei făceau munca lui.”
Părinţii lui Ron întâmpinau dificultăţi financiare, dar familia avea Evanghelia. „N-am avut niciodată mulţi bani”, îşi aminteşte Ron, „dar aceasta nu mi-a influenţat niciodată fericirea”.
Prieteni şi conducători de încredere
În timp ce creştea, Ron a fost binecuvântat să aibă prieteni buni şi conducători ai preoţiei de încredere, inclusiv cel care a fost preşedintele său de ţăruş timp de 14 ani, când dânsul era tănâr băiat, şi anume, James E. Faust (1920–2007), care mai târziu a slujit în Cvorumul celor Doisprezece Apostoli şi în Prima Preşedinţie. Familia lui Ron s-a bucurat de o relaţie apropiată cu preşedintele Faust şi familia sa. „El se referea la mine, întotdeauna, considerându-mă ca fiind unul dintre băieţii lui din Cottonwood, deoarece a ajutat la creşterea mea”, spune dânsul.
Ron, fiind la liceu, nu avea timp de activităţile sportive de la şcoală, deoarece avea tot timpul o slujbă, dar şi-a făcut timp pentru prietenii loiale care au durat o viaţă.
„Întotdeauna l-am admirat pe Ron pentru cine este, dar el nu era perfect”, spune prietenul său din copilărie, Kraig McCleary. Zâmbind, continuă: „I-am spus că, dacă va ajunge în cer, atunci şi eu voi ajunge, deoarece am făcut aceleaşi lucruri în timp ce creşteam”.
Ron a plecat în misiune la începutul anului 1970, dar Kraig se gândea să amâne slujirea misionară până la terminarea sezonului de vănâtoare din acea toamnă. Exact atunci, Ron l-a sunat la telefon din misiune.
„Nu ştiu cum a primit permisiunea să sune, însă m-a mustrat pentru că nu eram mai entuziasmat să mă duc chiar atunci în misiune”, spune fratele McCleary. „Desigur, n-am mai amânat-o.”
Ron îşi numeşte misiunea o experienţă „fantastică”. „Domnul m-a binecuvântat cu multe miracole, experienţe care mi-au întărit credinţa”, spune dânsul. „Misiunea mea a avut o influenţă puternică asupra vieţii mele spirituale.”
Ron a petrecut o parte din misiunea sa în Insulele Bermude. Preşedintele său de misiune, Harold Nephi Wilkinson, trimitea acolo doar „misionari perfect supuşi”, deoarece îi putea vizita doar din când în când.
„Eram total izolaţi, dar preşedintele nu avea de ce să se îngrijoreze în privinţa noastră”, îşi aminteşte Ron. „Am făcut ceea ce trebuia făcut.”
„Fata visurilor” din Delta Phi
După terminarea misiunii, în anul 1972, Ron şi-a găsit un loc de muncă, s-a înscris în toamna respectivă la Universitatea statului Utah şi s-a alăturat organizaţiei Delta Phi Kappa, o frăţie pentru foşti misionari. La activităţile de socializare ale frăţiei, i-a captivat atenţia o tânără fată atrăgătoare pe nume Melanie Twitchell. Melanie era una dintre fetele numite de frăţia Delta Phi „fetele visurilor” care ajuta în activităţile de slujire ale frăţiei.
Asemenea lui Ron, Melanie era crescută într-o familie activă de sfinţi din zilele din urmă. Tatăl ei, ofiţer de carieră, şi mama ei nu au permis niciodată ca mutările dese ale familiei să devină o scuză pentru a lipsi de la Biserică.
Melanie a fost impresionată de bunătatea, curtoazia şi cunoştinţele despre Evanghelie ale lui Ron. „Mi-am spus: «El este un om atât de minunat, încât nu contează dacă nu voi avea ocazia să mă duc vreodată la o întâlnire cu el. Doresc doar să-i fiu cea mai bună prietenă».”
Pe măsură ce relaţia lor se întărea, Spiritul a confirmat impresiile ei despre Ron şi despre devotamentul lui faţă de Domnul. În scurt timp prietenia lor a înflorit în ceea ce Melanie numeşte o „relaţie romantică ideală, asemănătoare celor din cărţile cu poveşti”.
Vârstnicul Rasband spune că ea era o pereche perfectă pentru dânsul. „Melanie îmi era egală în devotamentul faţă de Evanghelie şi moştenirea spirituală. Am devenit cei mai buni prieteni şi atunci i-am cerut să se mărite cu mine.”
S-au căsătorit în data de 4 septembrie 1973 în Templul Salt Lake. De atunci, spune dânsul, „altruista mea parteneră eternă… a contribuit la modelarea mea, aşa cum olarul îşi modelează lutul, transformându-mă într-un ucenic mai şlefuit al lui Isus Hristos. Dragostea şi sprijinul ei, ale celor 5 copii ai noştri şi ale soţilor şi soţiilor lor alături de ale celor 24 de nepoţi ai noştri mă susţin”3.
„Hai să mergem”
În timp ce slujea în calitate de preşedinte al cvorumului vârstnicilor în episcopia sa pentru studenţi căsătoriţi, Ron l-a cunoscut pe Jon Huntsman sr., consultantul Înaltului Consiliu al episcopiei. Jon a fost imediat impresionat de modul în care Ron conducea cvorumul.
„El avea abilităţi de conducere şi organizare incredibile”, îşi aminteşte vârstnicul Huntsman, care a slujit în calitate de autoritate a zonei-Cei Şaptezeci, între anii 1996 şi 2011. „Mi s-a părut neobişnuit ca un tânăr care încă era la facultate să poată conduce un cvorum în aşa fel.”
Timp de mai multe luni, Jon a văzut felul în care Ron a pus ideile în practică în timp ce îndeplinea îndatoririle preoţiei. Când un post de conducere în marketing a fost disponibil în compania lui Jon – care avea să devină Corporaţia Chimică Huntsman – el a hotărât că Ron avea abilităţile pe care le dorea şi i-a oferit postul. Trebuia să-şi înceapă slujba săptămâna următoare în Ohio, S.U.A.
„I-am spus lui Melanie: «Nu voi înceta să merg la şcoală şi nu mă voi muta»”, îşi aminteşte Ron. „Am lucrat toată viaţa pentru a absolvi facultatea şi sunt aproape de a-mi atinge obiectivul.”
Melanie i-a amintit lui Ron că el era la şcoală pentru a găsi un loc de muncă bun.
„Ce anume te îngrijorează?”, a întrebat dânsa. „Ştiu cum să-mi fac bagajul şi să mă mut. Am făcut acest lucru întreaga mea viaţă. Te voi lăsa s-o suni pe mama ta în fiecare seară. Hai să mergem.”
Încrederea lui Jon în Ron a fost justificată. Sub îndrumarea lui Jon, Ron a avansat repede în compania care se extindea, devenind atât preşedintele ei, cât şi şef al operaţiunilor acesteia în anul 1986. El a călătorit mult pentru companie – atât în interiorul Statelor Unite, cât şi în afară. În pofida programului său încărcat, Ron a încercat să fie acasă la sfârşit de săptămână. Iar când călătorea, din când în când lua cu el membri ai familiei.
„Când era acasă, el într-adevăr a făcut astfel încât copiii să se simtă speciali şi iubiţi”, spune Melanie. El a fost prezent la activităţile şi evenimentele lor sportive ori de câte ori era posibil. Jenessa MacPherson, una dintre cele patru fiice ale cuplului, spune că îndatoririle ecleziastice de duminica ale tatălui ei adesea nu i-au permis să stea împreună cu familia în timpul adunărilor Bisericii.
„Ne certam cine să stea lângă el la Biserică, deoarece era un lucru atât de rar să-l avem lângă noi”, spune ea. „Îmi amintesc punându-mi mâna mea în mâna lui şi gândindu-mă: «Dacă aş putea să învăţ să fiu ca el, aş fi pe calea cea bună şi aş deveni mai asemănătoare Salvatorului». El, întotdeauna, a fost eroul meu.”
Fiul cuplului, Christian, îşi aduce aminte de momentele dragi în care îşi petrecea timpul cu tatăl lui. Prieteniile cu alţii erau temporare din cauza mutărilor dese ale familiei, spune el, „dar tatăl meu mi-a fost întotdeauna cel mai bun prieten” – deşi unul competitiv.
Indiferent dacă arunca la coş cu Christian, juca un joc cu fiicele lui sau pescuia cu familia şi prietenii, lui Ron îi plăcea să câştige.
„În timp ce creşteam, nu lăsa pe niciunul să câştige”, spune Christian. „Trebuia să merităm victoria, dar ne-a făcut mai buni. Şi tradiţia continuă cu nepoţii lui dragi.”
Cu trecerea anilor, familia lui Ron a observat că slujirea în cadrul conducerii Bisericii i-a sporit acestuia capacitatea de a arăta dragoste şi compasiune, de a exprima sentimentele Spiritului şi de a-i inspira pe alţii să facă tot ce pot. După naşterea lui Paxton, nepotul lui Ron şi Melanie, familia s-a bizuit foarte mult pe tăria spirituală şi sprijinul spiritual a lui Ron.
Paxton, născut cu o afecţiune genetică rară, suferea din cauza multor probleme de sănătate, fapt care a fost o încercare pentru membrii familiei din punct de vedere fizic, emoţional şi spiritual. Vârstnicul Rasband a numit călătoria care a avut loc după naşterea lui Paxton „un test dificil care a folosit la învăţarea lecţiilor speciale legate de viitorul din eternitate”.4
În timpul celor trei anişori ai lui Paxton pe pământ – când se adresau multe întrebări, iar răspunsuri erau puţine – vârstnicul Rasband a fost o sursă de tărie spirituală, conducându-şi familia pentru a obţine acces la puterea ispăşirii lui Isus Hristos.
Mulţi membri ai familiei şi prieteni nu au fost surprinşi de anunţarea noii sale chemări. „Cei dintre noi care îl cunoaştem cel mai bine”, spune Christian, „ne-am ridicat mâinile cel mai sus când a fost susţinut în calitate de apostol”.
„Voi merge să slujesc”
În anul 1996, la vârsta de 45 de ani, Ron era în mijlocul unei cariere de succes când a venit chemarea de a sluji în calitate de preşedinte al Misiunii Nord, New York, New York. Aşa cum au făcut apostolii din vechime, el „îndată [şi-a] lăsat mrejile” (Matei 4:20).
„Mi-a luat mai puţin de o secundă să accept chemarea”, spune vârstnicul Rasband. El a spus Domnulului: „Dacă doreşti să merg să slujesc, voi merge să slujesc”.
Ron s-a folosit de lecţia importantă pe care a învăţat-o în timpul carierei lui: „Oamenii sunt mai importanţi decât orice altceva”5. Cu acea cunoaştere şi abilităţile de conducere pe care le dobândise, era gata să înceapă slujirea cu timp deplin în împărăţia Domnului.
Ron şi Melanie au găsit munca misionară în oraşul New York atât provocatoare, cât şi înviorătoare. Ron a delegat cu uşurinţă responsabilităţi misionarilor – fapt care i-a inspirat să fie loiali, i-a învăţat, i-a întărit şi i-a încurajat.
În anul 2000, după ce trecuseră opt luni de când Ron şi Melanie s-au întors din misiune, Ron a fost chemat să facă parte din Cei Şaptezeci, unde pregătirea, experienţa şi talentele lui multe au binecuvântat Biserica. Ca membru al Celor Şaptezeci, a slujit în calitate de consilier în Preşedinţia Zonei Centrale, Europa, ajutând la coordonarea muncii în 39 de naţiuni. Deşi a părăsit colegiul cu peste 40 de ani în urmă, dânsul rămâne un student serios, îndrumările constante din partea fraţilor seniori rămânând binevenite în timpul în care a supravegheat zonele Vest şi Nord-Vest, America Nord, şi trei zone din Utah; a slujit în calitate de director executiv al Departamentului pentru Temple; şi a slujit în preşedinţia Celor Şaptezeci lucrând îndeaproape cu Cei Doisprezece.
Recent, vârstnicul Rasband a spus: „Ce onoare şi privilegiu măreţ este pentru mine să fiu cel mai mic printre Cei Doisprezece şi să învăţ de la ei în toate felurile şi în toate ocaziile”6.
„Ceea ce au ştiut ei, eu ştiu”
În stânga sus: fotografie de Wendy Keeler; în dreapta: Predicatori Mormoni, Primii misionari din Danemarca, de Arnold Friberg (bazat pe tabloul de Christen Dalsgaard, 1856); Dan Jones trezeşte Ţara Galilor, de Clark Kelley Price
Două tablouri împodobesc pereţii biroului vârstnicului Rasband. Unul reprezintă misionari mormoni propovăduind unei familii în Danemarca în anii 1850. Al doilea îl înfăţişează pe misionarul de la începuturile Bisericii, Dan Jones, care propovăduieşte stând pe capacul unei fântâni în Insulele Britanice. Tablourile (sus, dreapta) îi aduc aminte vârstnicului Rasband de propriii strămoşi.
„Aceşti primi pionieri au dat tot ce au avut Evangheliei lui Isus Hristos şi au lăsat descendenţilor o moştenire de urmat”, a depus mărturie dânsul.7 Ceea ce i-a motivat pe strămoşii vârstnicului Rasband să meargă înainte în pofida adversităţii şi persecuţiei este ceea ce îl califică cel mai mult pentru noua chemare a dânsului: o cunoaştere şi o mărturie sigură despre Domnul şi lucrarea Sa.
„Am foarte multe de învăţat în noua mea chemare”, a spus dânsul. Mă simt foarte umil în legătură cu acest lucru. Însă, există un aspect al chemării mele pe care pot să-l fac. Pot depune mărturie despre «[numele] lui Hristos în toată lumea» (D&L 107:23). El trăieşte!”8.
Ca strănepot al pionierilor, dânsul adaugă: „Ceea ce au simţit ei, simt şi eu. Ceea ce au ştiut ei, ştiu şi eu”9.
Şi ceea ce au sperat ei pentru urmaşii lor este demonstrat în viaţa, învăţăturile şi slujirea vârstnicului Ronald A. Rasband care urmează exemplul lor şi le onorează moştenirea în timp ce acţionează ca unul dintre martorii speciali ai Domnului.