Şoc, întristare şi planul lui Dumnezeu
Autoarea locuieşte în Albania.
În timpul celor mai grele şi primejdioase experienţe din viaţa mea, am simţit că Tatăl Ceresc a fost cu mine pe parcursul întregii mele călătorii.
Ilustraţie de David Curtis
Era în anul 2008, într-o dimineaţă devreme, când mama m-a trezit să merg la şcoală. Eram într-adevăr fericită în acea dimineaţă, dar nu ştiam că urma să am parte de cea mai rea zi din viaţa mea sau că era ultima oară când eram cu ea. Nu mi-am terminat orele la şcoală în acea zi, deoarece o prietenă a familiei noastre a trebuit să mă ia de la şcoală şi să-mi spună că mama mea s-a omorât. Aveam doar 12 ani.
M-am gândit, „Cum pot să trăiesc fără mama mea?” Era cea mai bună prietenă a mea.
Am plâns luni de zile. Nu-mi plăcea să merg la şcoală, pentru că ceilalţi copii se purtau în mod diferit cu mine şi le părea rău pentru mine. Nu aveam nicio idee despre ceea ce trebuia să fac; ştiam doar că trebuia să fiu puternică pentru toţi ceilalţi.
Într-o zi, după cinci sau şase luni de la moartea mamei mele, eram singură în camera mea lângă fereastră, plângând şi încercând să înţeleg pentru ce eram aici, pe pământ. Deodată, am auzit un glas în mintea mea: „Tu eşti fiica mea; Eu nu o să te las să suferi”. Am ştiut că era Dumnezeu. Dar am fost surprinsă, pentru că nu mai credeam în El, în special de când am simţit că Dumnezeu era Cel care îmi luase mama de lângă mine. Deşi n-am ştiut ce însemna ce a spus El, m-am simţit în siguranţă.
Trei ani mai târziu, m-am dus la Roma, Italia, în vizită la unchiul meu. El mi-a tot vorbit despre biserica la care mergea. Într-o duminică, m-a luat cu el. Îmi voi aminti totdeauna cum am mers spre uşile Bisericii pentru prima dată şi am simţit dragostea Tatălui Ceresc când am intrat înăuntru. M-am simţit ca acasă.
Am început să merg la Biserică în fiecare duminică şi la fiecare activitate în timpul săptămânii. Îmi plăcea să fiu cu tinerii din Biserică. Ei mă făceau mai fericită. Se gândeau la aceleaşi lucruri la care mă gândeam şi eu şi credeau în ele la fel ca şi mine. Apoi, după trei luni, vacanţa mea de vară s-a încheiat şi a trebuit să mă întorc în Albania.
Când m-am întors acasă, i-am povestit tatălui meu despre sentimentele pe care le avusesem şi cât de fericită mă simţisem în tot acel timp. Nu i-au plăcut aceste lucruri. Mi-a spus că nu-mi va permite să continui să merg la Biserică sau să învăţ mai mult despre ea. Deci, trebuia să fiu răbdătoare următorii trei ani până împlineam 18 ani. Atunci puteam decide pentru mine şi puteam fi botezată.
În acest timp, am fost binecuvântată să cunosc persoane care aveau să-mi povestească despre ceea ce învăţau în fiecare duminică la Biserică. Una dintre acele persoane a fost Stephanie. Ea trăia în Italia când unchiul meu s-a alăturat Bisericii, dar se întorsese la ea acasă în Statele Unite. Unchiul meu s-a gândit că avea să fie bine pentru noi să ne scriem una alteia, astfel că am adăugat-o ca prietenă pe Facebook.
Cu toate că nu ne-am întâlnit personal niciodată, îi voi fi totdeauna recunoscătoare pentru că m-a ajutat să-mi clădesc şi eu credinţa şi să cunosc mai multe lucruri despre Evanghelia lui Isus Hristos. Ea îmi scria aproape în fiecare duminică şi îmi povestea tot ceea ce învăţa la Biserică şi, apoi, îmi răspundea la întrebări. A fost o prietenă importantă pentru mine.
În final, după ce ani de zile am fost răbdătoare, am fost botezată exact la două zile după ce împlinisem 18 ani. Şi curând, voi împărţi cu mama mea fericirea pe care am simţit-o în acea zi, deoarece voi fi botezată pentru ea. Ştiu că va fi mândră de alegerea pe care am făcut-o în viaţa mea.
Mă simt binecuvântată de Tatăl Ceresc deoarece El a fost cu mine în întreaga mea călătorie în foarte multe moduri. A trebuit doar să aştept şi să am răbdare, deoarece El avea un plan pentru mine. El este Cel care mi-a dat putere să trec prin toate încercările pe care le-am întâmpinat. El a fost întotdeauna acolo, ajutându-mă să fiu mai fericită.