Glasuri ale sfinţilor din zilele din urmă
Nu trageţi!
Nume păstrat confidenţial
Bob şi cu mine stăteam în maşina noastră de poliţie aşteptând un semn de mişcare în josul străzii. Începusem monitorizarea atentă a zonei cu două ore mai înainte, după observarea maşinii menţionate în alerta radio transmisă de poliţie.
„Este o tâlhărie incluzând arme care are loc chiar acum”, spunea alerta. „Doi bărbaţi, amândoi înarmaţi. Au fost văzuţi chiar acum într-o maşină portocalie. Martorii spun că bărbaţii sunt violenţi şi dornici să tragă.”
O serie de tâlhării armate avuseseră loc în zonă şi, în ciuda celor mai susţinute eforturi din partea noastră, tâlharii scăpaseră în mod repetat. Am încetat să mă gândesc la asta imediat ce am văzut doi oameni ieşind dintr-o casă pe strada întunecată şi sărind grăbiţi în maşina portocalie. Acum ei mergeau în direcţia noastră.
„Cer ofiţeri suplimentari de poliţie”, am spus. „Tâlharii suspecţi se îndreaptă spre nord de locul unde ne aflăm.”
Ofiţerii suplimentari trimişi să ne ajute, doi detectivi îmbrăcaţi civil şi într-o maşină nemarcată au tras în faţa maşinii în timp ce Bob şi cu mine îi urmam. După ce cele trei maşini intraseră pe un pod, detectivii au oprit brusc de-a curmezişul podului în faţa maşinii portocalii şi noi am parcat în spatele ei prinzând în capcană pe cei care-i suspectam a fi tâlharii. Aproape imediat, maşina s-a oprit şi două persoane s-au lăsat în jos în maşină pentru a nu putea fi văzute.
„Ieşiţi afară din maşină cu mâinile pe cap!”, am ordonat după ce m-am dat jos din maşină. Nimeni nu a răspuns.
În timp ce mă pregăteam să trag, am poruncit din nou: „Ieşiţi afară din maşină cu mâinile pe cap. Chiar acum!”
Brusc, şoferul s-a ridicat şi s-a întors spre mine. Am putut vedea un obiect metalic strălucitor în mâinile sale.
Practica mea de poliţie şi bunul simţ îmi spuneau să trag piedica armei pentru a-mi salva viaţa. Dar dincolo de tensiunea momentului, am auzit un glas. Era calm, dar autoritar şi puternic: „Nu trage!”
Mă aşteptam să fiu împuşcat în orice moment, dar aşteptam ca cineva din maşină să deschidă focul. Dar, şoferul şi-a ridicat mâinile, a ridicat deasupra capului obiectul care părea a fi o armă şi şi-a lăsat mâinile în poală.
„Stop!”, am spus în timp ce goneam spre maşină. „Nu te mişca!”
Momentul a fost ca un spectacol de TV – până când mi-am dat seama că acei criminali nemiloşi din maşină erau două tinere fete înspăimântate. Ce crezusem că era o armă era doar o centură de siguranţă.
Curând, am aflat că fetele împrumutaseră maşina prietenilor lor. Ele nu aveau idee ce fel de oameni erau aceştia.
„Credeam că vei fi omorât, Call!”, mi-a spus Bob mai târziu. „Aproape am deschis focul. Nu ştiu de ce nu am făcut-o.”
Cei doi detectivi din maşina nemarcată au spus acelaşi lucru, totuşi niciunul cu excepţia mea n-a auzit glasul. Ştiu că numai puterea cerului a putut salva acele două fete de la moarte şi patru ofiţeri de poliţie de la o greşeală tragică. Această experienţă m-a asigurat că Tatăl nostru Ceresc poate să intervină şi va interveni în folosul nostru.