El este episcopul?
Autorul articolului locuieşte în Illinois, S.U.A.
Deoarece fusesem mai puţin activ în urmă cu ani în urmă, o membră care mă cunoştea de atunci n-a putut să creadă că am fost chemat să fiu episcop.
Ilusraţie de Mark Smith © 2016
În timpul unei întâlniri a comitetului executiv al preoţiei, misionarii noştri cu timp deplin au raportat despre întâlnirea cu o membră ale cărei înregistrări nu erau în episcopie. Am recunoscut numele imediat şi am menţionat că ea şi cu mine fusesem în aceeaşi episcopie cu mulţi ani în urmă.
Unul dintre misionari a spus: „Da, ea a menţionat acest lucru şi a părut cam surprinsă că sunteţi episcop”.
I-am întrebat: „Ce a spus?”
Ei au spus că ea a părut foarte surprinsă şi a spus: „El este episcopul?”
Am râs şi a trebuit să explic că această soră mă cunoştea de 30 de ani, ca o persoană foarte diferită.
Mai târziu, cugetând la această întâmplare, m-am gândit la cât de mult mi se schimbase viaţa de-a lungul a mai mult de 30 de ani de când familia mea şi cu mine suntem membri. Cunoşteam mulţi membri din episcopia noastră de 20 de ani şi am slujit ca preşedinte de ramură şi episcop, dar niciunul dintre aceşti membri nu mă cunoştea de 30 de ani. Deşi ocazional eu împărtăşesc evenimente din trecutul meu atunci când predau despre pocăinţă şi ispăşirea lui Isus Hristos, cei mai mulţi din episcopie nu cunoşteau ce călătorie incredibilă a fost viaţa mea în Biserică.
Familia mea şi cu mine am cunoscut Biserica în luna mai a anului 1979 şi eu am ştiut imediat că aici era locul nostru. Am fost botezaţi în luna iunie şi la început am fost toţi activi, dar nu după mult timp am încetat să mai particip şi am revenit la vechile obiceiuri. Nu am avut niciodată o îndoială reală despre adevărul Evangheliei şi al învierii, dar nu m-am gândit că aveam ceea ce se cerea pentru a fi un membru bun al Bisericii.
În anul 1982, din cauza abuzului meu de alcool care continuase, soţia mea, a cărei credinţă nu a slăbit niciodată, a solicitat divorţul. În acel timp, familia mea locuia în Oklahoma, S.U.A., dar eu mă reîntorsesem în Illinois, S.U.A., unde crescusem. Ajunsesem în punctul în care era aproape să pierd singurul lucru care conta cu adevărat pentru mine: familia mea.
Am început să mă rog, în genunchi, dimineaţa şi seara, unui Dumnezeu despre care nu mai eram sigur că exista sau, dacă exista, m-am gândit că El uitase de mult de mine. Totuşi, timp de trei luni, m-am rugat având credinţă. Într-o dimineaţă, devreme, când mă rugam cu ardoare, un sentiment de mare alinare m-a cuprins şi am ştiut că Dumnezeu trăieşte, că mă cunoştea şi că mă iubea. Am ştiut, de asemenea, că nu mă voi mai atinge de o picătură de alcool.
Chiar în acea dimineaţă, soţia mea m-a chemat la telefon să mă anunţe că urma să-mi trimită actele de divorţ să le semnez. În timpul acelei conversaţii, deodată, ea mi-a spus: „Se întâmplă ceva foarte diferit cu tine. Nu cred că vei ajunge să bei din nou şi eu urmează să rup aceste hârtii”. Ne-am reunit şi, doi ani mai târziu, ea a născut pe cel de-al treilea fiu al nostru.
Cineva ar putea să presupună că aveam să mă întorc la activitate deplină în Biserică, dar sunt un bărbat încăpăţânat. M-am întors un timp şi chiar am primit chemarea de învăţător în cadrul Cvorumului Vârstnicilor. Dar curând, am început să simt că sunt nepotrivit să predau şi, din nou, am devenit inactiv.
În anul 1991 ne-am mutat într-o ramură mai mică. Câteva luni înainte de aniversarea de opt ani a fiului nostru cel mai mic, soţia mea, preşedinta Societăţii Primare, l-a întrebat cine dorea să fie cel care va realiza botezul lui. Desigur, el dorea ca tatăl său să realizeze rânduiala. Soţia mea i-a spus că, probabil, acest lucru nu se va întâmpla. El nu a acceptat acest răspuns şi a început munca de reactivare a tatălui său. A fost neobosit şi, curând, am fost în situaţia de a sluji ca cercetaş şef şi, mai târziu, mi-am botezat şi confirmat fiul.
Cele opt luni care au urmat după activarea mea au fost pline de evenimente. Am fost pecetluiţi ca familie în Templul Chicago Illinois şi am fost, din nou, chemat să slujesc ca învăţător în cadrul Cvorumului Vârstnicilor, numai că, de data aceasta, nu am mai abandonat. Am fost chemat apoi să fiu consilier în preşedinţia ramurii şi cinci luni mai târziu am fost chemat să slujesc ca preşedinte de ramură. La o lună şi ceva după chemarea mea, mi-amintesc că m-am gândit: „Sunt eu preşedintele de ramură?”
Am spus multor sfinţi care se străduiau de-a lungul anilor că, dacă eu pot progresa în Evanghelie, fiecare poate. Este doar o problemă de înţelegere a adevăratei puteri a Salvatorului şi a ispăşirii Sale şi de a face paşii necesari pentru a veni la El.
Voi fi etern recunoscător soţiei mele şi copiilor mei şi tuturor învăţătorilor credincioşi de acasă, conducătorilor cvorumului, episcopilor şi celorlalţi sfinţi credincioşi care au fost un exemplu minunat pentru mine. A fost un privilegiu să slujesc Domnului şi sfinţilor în aceşti 20 de ani care au trecut. Viaţa mea a fost binecuvântată mai mult decât mi-aş fi putut imagina.