Devotament ferm față de Isus Hristos
Dumnezeu ne invită să renunțăm complet la obiceiurile noastre vechi, astfel încât să nu mai putem reveni la ele și să începem o nouă viață în Hristos.
În luna aprilie a anului 2018, am avut privilegiul să dedic Templul Kinshasa, Republica Democratică Congo.1 Nu pot exprima în cuvinte bucuria pe care congolezii credincioși și cu mine am simțit-o văzând un templu dedicat în țara lor.
Persoanele care intră în Templul Kinshasa văd o pictură originală numită Cascada din Congo.2 Le amintește într-un mod unic celor care merg la templu de devotamentul ferm necesar pentru a se ancora la Isus Hristos și a urma calea legămintelor din planul Tatălui Ceresc. Cascadele pictate ne îndreaptă atenția către un obicei care se practica acum mai bine de un secol de primii convertiți la creștinism din Congo.
Înainte de convertirea lor, ei preaslăveau obiecte fără viață, crezând că obiectele posedau puteri supranaturale.3 După convertire, mulți făceau pelerinaj la una dintre nenumăratele cascade de-a lungul fluviului Congo, cum ar fi Cascada Nzongo.4 Acei convertiți își aruncau obiectele de cult în cascadă ca semn față de Dumnezeu și față de ceilalți că au renunțat la vechile tradiții și au acceptat noua lor credință în Isus Hristos. Ei în mod intenționat nu-și aruncau obiectele în ape liniștite, puțin adânci; le aruncau în apele învolburate ale imenselor cascade, de unde obiectele nu mai puteau fi recuperate. Aceste fapte erau semnul unui devotament nou, dar ferm față de Isus Hristos.
Oameni din alte locuri și vremuri și-au demonstrat devotamentul față de Isus Hristos în moduri asemănătoare.5 Oamenii din Cartea lui Mormon, cunoscuți drept anti-nefi-lehiți, „au pus jos armele răzvrătirii lor” „și le-au îngropat adânc în pământ” ca „mărturie către Dumnezeu… că ei niciodată [nu-și] vor mai folosi [armele]”6. Făcând acel lucru, ei au promis că vor urma învățăturile lui Dumnezeu și nu-și vor încălca angajamentul. Acel gest era începutul faptului de a fi “convertiți [la] Domnul” și a nu se rătăci vreodată.7
Faptul de a fi „convertiți [la] Domnul” înseamnă a renunța la un comportament, dictat de un sistem de principii învechit, și a adopta unul nou bazat pe credință în planul Tatălui Ceresc și în Isus Hristos și ispășirea Sa. Această schimbare este mai mult decât o acceptare mintală a învățăturilor Evangheliei. Aceasta ne influențează identitatea, ne transformă înțelegerea privind scopul vieții și duce la un devotament constant față de Dumnezeu. Dorințele personale contrare faptului de a fi ancorați la Salvator și de a urma cărarea legămintelor dispar și sunt înlocuite de hotărârea de a ne supune voinței Tatălui Ceresc.
Faptul de a fi convertiți la Domnul începe cu un devotament ferm față de Dumnezeu urmat de faptul de a face ca acest devotament să fie parte integrantă din cine suntem noi. Faptul de a face din acest devotament parte integrantă a ființei noastre este un proces care durează toată viața și presupune răbdare și pocăință continuă. În cele din urmă, acest devotament devine o parte din noi înșine, întipărit în conștiința de sine și mereu prezent în viața noastră. Așa cum nu ne uităm niciodată numele, indiferent la ce altceva ne gândim, tot așa nu uităm niciodată devotamentul care este gravat în inima noastră.8
Dumnezeu ne invită să renunțăm complet la obiceiurile noastre vechi, astfel încât să nu mai putem reveni la ele și să începem o nouă viață în Hristos. Acest lucru are loc pe măsură ce dezvoltăm credință în Salvator, ceea ce începe când auzim mărturia celor care au credință.9 Apoi, credința se întărește acționând în moduri care ne ancorează mai ferm la El.10
Ar fi frumos dacă credința s-ar putea transmite așa cum se transmite gripa sau banala răceală. Atunci, un strănut „spiritual” ar clădi credința altora. Dar nu funcționează așa. Singurul mod prin care credința crește este ca o persoană să acționeze cu credință. Astfel de acțiuni sunt adesea declanșate de invitații oferite de alții, dar nu putem „crește” credința altcuiva sau nu ne putem baza doar pe alții pentru a ne-o întări pe a noastră. Pentru ca aceasta să crească, trebuie să alegem să facem lucruri care o întăresc, cum ar fi să ne rugăm, să studiem scripturile, să luăm din împărtășanie, să ținem poruncile și să slujim altora.
Pe măsură ce credința noastră în Isus Hristos crește, Dumnezeu ne invită să facem promisiuni, noi și El. Aceste legăminte, așa cum sunt cunoscute astfel de promisiuni, sunt manifestări ale convertirii noastre. Legămintele creează, de asemenea, o temelie sigură pentru progresul spiritual. Când alegem să fim botezați, începem să luăm asupra noastră numele lui Isus Hristos11 și alegem să ne identificăm cu El. Promitem să devenim ca El și să dezvoltăm atributele Sale.
Legămintele ne ancorează la Salvator și ne propulsează pe cărarea care duce către căminul nostru ceresc. Puterea legămintelor ne ajută să păstrăm schimbarea măreață din inima noastră, să ne întărim convertirea la Domnul și să avem imaginea lui Hristos întipărită mai bine în înfățișarea noastră.12 Dar un devotament pe jumătate față de legămintele noastre nu ne garantează nimic.13 Am putea fi tentați să ne răzgândim, să ne aruncăm obiceiurile vechi în ape liniștite sau să nu ne îngropăm complet armele răzvrătirii. Devotamentul ambivalent față de legămintele noastre nu vor deschide ușa către puterea purificatoare a Tatălui Ceresc și a lui Isus Hristos.
Devotamentul cu care ne ținem legămintele nu trebuie să fie condiționat sau să se modifice în funcție de împrejurările din viața noastră. Statornicia noastră față de Dumnezeu trebuie să fie asemenea Fluviului Congo, care curge în apropierea Templului Kinshasa. Spre deosebire de celelalte fluvii din lume, acesta are un debit constant de-a lungul întregului an14, vărsând aproximativ 41,5 milioane de litri de apă pe secundă în Oceanul Atlantic.
Salvatorul Își invită ucenicii să fie de încredere și neclintiți. El a spus: „Astfel, stabiliți în inima voastră că veți face ceea ce vă voi învăța și vă voi porunci”15. Faptul de a „stabili” cu fermitate să ne ținem legămintele face posibilă împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu de a avea bucurie de durată.16
Mulți sfinți din zilele din urmă credincioși au arătat că au „stabilit” să-și țină legămintele pe care le-au făcut cu Dumnezeu și s-au schimbat pentru totdeauna. Dați-mi voie să vă vorbesc despre trei astfel de persoane – fratele Banza Mucioko, sora Banza Régine și fratele Mbuyi Nkitabungi.
În anul 1977, familia Banza locuia în Kinshasa, pe atunci capitala statului Zair, cunoscută acum drept Republica Democrată Congo. Erau foarte respectați în comunitatea bisericii protestante din care făceau parte. Datorită talentelor lor, biserica lor le-a acordat o bursă de studii universitare, pentru ca tânăra lor familie să meargă să studieze în Elveția.
În timp ce se aflau la Geneva, din autobuzul care îi ducea spre școală, fratele Banza vedea adesea o casă mică de întruniri, cu numele de „Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă”. S-a întrebat: „Are Isus Hristos sfinți acum, în aceste zile din urmă?”. În cele din urmă, a hotărât să meargă și să vadă.
Fratele și sora Banza au fost primiți cu căldură în ramură. Au adresat câteva întrebări pertinente pe care le aveau cu privire la natura lui Dumnezeu, cum ar fi: „Dacă Dumnezeu este spirit, asemenea vântului, ce înseamnă că am fost creați după chipul Său? Cum poate El sta pe un tron?”. Nu primiseră un răspuns satisfăcător până când misionarii nu le-au explicat doctrina restaurată într-o scurtă lecție. Când misionarii au plecat, soții Banza s-au uitat unul la celălalt și au spus: „Nu-i așa că este adevărat ce am auzit?”. Au continuat să meargă la biserică și să se întâlnească cu misionarii. Au știut că botezul în Biserica restaurată a lui Isus Hristos va avea consecințe. Avea să li se retragă bursele, să li se anuleze vizele, iar lor și celor doi copii mici ai lor avea să li se ceară să părăsească Elveția. Au ales să fie botezați și confirmați în luna octombrie a anului 1979.
La două săptămâni după botezul lor, fratele și sora Banza s-au întors în Kinshasa, fiind primii doi membri ai Bisericii din țara lor. Membri Ramurii din Geneva au păstrat contactul cu ei și i-au ajutat să ia legătura cu conducători ai Bisericii. Familia Banza a fost încurajată să aștepte cu credință timpul promis în care Dumnezeu avea să-Și întemeieze Biserica în Zair.
Între timp, fratele Mbuyi, un alt student din Zair, aflat în schimb de experiență, studia în Belgia. A fost botezat în anul 1980 în Episcopia Bruxelles. La scurt timp după aceea, a slujit în misiune cu timp deplin în Anglia. Iar Dumnezeu a îndeplinit miracolele Sale. Fratele Mbuyi s-a întors în Zair fiind al treilea membru al Bisericii din țara sa. Cu permisiunea părinților, adunările Bisericii se țineau în casa familiei sale. În februarie 1986, s-a trimis o petiție ca Biserica să fie recunoscută în mod oficial de către guvern. Era nevoie de semnăturile a trei cetățeni din Zair. Cei trei care au semnat cu bucurie petiția au fost fratele Banza, sora Banza și fratele Mbuyi.
Acești membri credincioși au recunoscut adevărul când l-au auzit; au făcut un legământ la botez, care i-a ancorat la Salvator. Metaforic vorbind, și-au aruncat vechile obiceiuri în apele învolburate ale unei cascade fără intenția de a le recupera. Cărarea legămintelor nu a fost niciodată ușoară. Tulburările politice, contactul rar avut cu conducătorii Bisericii și dificultățile inerente clădirii unei comunități de sfinți ar fi putut descuraja alte persoane mai puțin devotate. Dar fratele și sora Banza și fratele Mbuyi au perseverat în credința lor. Ei au fost prezenți la dedicarea Templului Kinshasa, la 33 de ani după ce au semnat petiția care a dus la recunoașterea oficială a Bisericii în Zair.
Cuplul Banza se află azi aici, în Centrul de conferințe. Sunt însoțiți de cei doi fii ai lor, Junior și Phil și de nurorile lor, Annie și Youyou. În 1986, Junior și Phil au fost primele persoane botezate în Biserică, în Zair. Fratele Mbuyi urmărește această conferință din Kinshasa, împreună cu soția sa, Maguy, și cei cinci copii ai lor.
Acești pionieri înțeleg semnificația și consecințele legămintelor prin care au fost aduși „la cunoașterea Domnului Dumnezeul lor și la faptul de a se bucura în Isus Hristos, Mântuitorul lor”17.
Cum ne ancorăm la Salvator și rămânem credincioși asemenea lor și multor altor zeci de mii de sfinți congolezi care au urmat după ei și milioanelor de sfinții din întreaga lume? Salvatorul ne-a învățat cum. Luând din împărtășanie în fiecare săptămână și făcând legământ cu Tatăl nostru Ceresc. Promițând că vom căuta să devenim asemenea Salvatorului afirmând că vom fi dornici să luăm numele Său asupra noastră, să ne amintim totdeauna de El și să ținem poruncile Sale.18 Faptul de a ne pregăti cu conștiinciozitate și a face aceste legăminte în fiecare săptămână, fiind demni, ne ancorează la temelia fermă a Salvatorului, ne ajută să facem din devotamentul nostru19 parte integrantă a ființei noastre și ne propulsează cu putere pe calea legămintelor.
Vă invit să vă devotați scopului de a deveni ucenici, un proces care durează toată viața. Faceți și țineți legăminte. Aruncați-vă obiceiurile vechi în apele adânci și învolburate ale cascadei. Îngropați-vă complet armele răzvrătirii. Datorită ispășirii lui Isus Hristos, faptul de a face legăminte cu intenția adevărată de a le cinsti cu credință vă va binecuvânta pentru totdeauna viața. Veți deveni mai asemănători Salvatorului pe măsură ce vă amintiți totdeauna de El, Îl urmați și Îl adorați. Mărturisesc că El este temelia sigură. El este de încredere și promisiunile Sale sunt adevărate. În numele lui Isus Hristos, amin.