O strălucire perfectă a speranței
Deoarece restaurarea a reafirmat adevărul de bază că Dumnezeu chiar lucrează în această lume, noi putem spera, noi trebuie să sperăm, chiar și când avem de înfruntat cele mai insurmontabile șanse.
În luna octombrie a anului trecut, președintele Russell M. Nelson ne-a invitat să așteptăm cu nerăbdare conferința din luna aprilie a anului 2020, fiecare, în felul nostru, privind înapoi pentru a vedea măreția mâinii lui Dumnezeu în restaurarea Evangheliei lui Isus Hristos. Sora Holland și cu mine am tratat cu seriozitate această invitație a profetului nostru. Ne-am imaginat că trăiam la începutul anilor 1800 și cercetam crezurile religioase din acea vreme. Imaginându-ne acele vremuri, ne-am întrebat: „Ce lipsește aici?, Ce ne-am dori să avem? Ce sperăm noi că Dumnezeu ne va oferi ca răspuns la năzuințele noastre spirituale?”.
Ei bine, am înțeles că, acum două secole, am fi sperat foarte mult să fie restaurat un concept despre Dumnezeu mai adevărat decât cel în care oamenii credeau în acele vremuri și în care, deseori, erorile și înțelegerea greșită, perpetuate de-a lungul secolelor, distorsionaseră reprezentarea Sa. Ca să-l citez pe William Ellery Channing, un conducător religios cunoscut în acele vremuri, noi am fi căutat „natura părintească a lui Dumnezeu”, pe care Channing a considerat-o a fi „prima mare doctrină a creștinătății”1. O astfel de doctrină ar fi identificat divinitatea ca fiind un Tată iubitor din Cer și nu un judecător aspru care împarte o dreptate fermă sau un proprietar absent, care odinioară a fost implicat în treburile pământești, dar care acum era ocupat cu altceva în altă parte a universului.
Da, speranțele noastre în anul 1820 ar fi fost să-L găsim pe Dumnezeu vorbind și îndrumând tot așa de deschis cum a făcut-o și în trecut, un Tată adevărat, în sensul cel mai plin de dragoste al acestui cuvânt. Cu siguranță, El nu ar fi fost un autocrat rece și arbitrar, care ar fi predestinat pe câțiva aleși să fie salvați și, apoi, ar fi condamnat restul familiei umane la oprirea progresului. Nu, El ar fi cineva a cărui fiecare faptă, prin declarație divină, ar fi „spre binele lumii; căci El iubește lumea”2 și pe fiecare locuitor al ei. Această dragoste ar fi motivul Său suprem pentru a-L trimite pe pământ pe Isus Hristos, Singurul Său Fiu Născut.3
Vorbind despre Isus, dacă am fi trăit în acei ani de la începutul secolului al XIX-lea, am fi înțeles și ne-ar fi îngrijorat mult faptul că îndoielile despre veridicitatea vieții și învierii Salvatorului începeau să se răspândească în sânul creștinătății. Așadar, am fi sperat ca întreaga lume să primească dovezi care să confirme relatările biblice, potrivit cărora Isus este Hristosul, literalmente Fiul lui Dumnezeu, Alfa și Omega, și singurul Salvator pe care această lume Îl va cunoaște. Ar fi fost printre cele mai arzătoare speranțe ale noastre ca alte dovezi scripturale să fie scoase la lumină, ceva care să fi putut forma un alt testament al lui Isus Hristos, sporind și îmbunătățind cunoașterea noastră despre nașterea Sa miraculoasă, slujirea Sa minunată, sacrificiul Său ispășitor și învierea Sa glorioasă. Într-adevăr, un astfel de document ar fi „dreptatea [trimisă] din cer; și adevărul [trimis] din pământ”4.
Gândindu-ne la lumea creștină din acele vremuri, am fi sperat să găsim pe cineva autorizat de Dumnezeu cu adevărata autoritatea a preoției, care să ne poată boteza, să ne confere darul Duhului Sfânt și să administreze toate rânduielile Evangheliei necesare exaltării. În anul 1820, am fi sperat să vedem împlinite promisiunile clar exprimate ale lui Isaia, Mica și ale altor profeți din vechime referitoare la întoarcerea casei mărețe a Domnului.5 Ne-am fi bucurat să vedem cum gloria templelor sfinte este stabilită din nou, cu Spiritul, rânduielile, puterea și autoritatea de a propovădui adevăruri eterne, de a vindeca răni personale și de a lega familiile pentru totdeauna. Aș fi căutat oriunde și peste tot pentru a găsi pe cineva autorizat să-mi spună, mie și preaiubitei mele Patricia, că a noastră căsătorie într-un astfel de loc a fost pecetluită pentru timp și toată eternitatea, pentru a nu auzi niciodată cuvintele „până când moartea vă va despărți” sau pentru a nu ni se impune blestemul stăruitor al acestor cuvinte. Știu că „în casa Tatălui [nostru] sunt multe locașuri”6, dar, vorbind în nume personal, dacă aș fi atât de norocos încât să moștenesc unul dintre acestea, nu ar fi mai mult decât o baracă dărăpănată dacă Pat și copiii noștri nu ar fi alături de mine pentru a împărtăși această moștenire. Și, în ce-i privește pe strămoșii noștri, câțiva dintre care au trăit și murit în vechime fără măcar să fi auzit numele lui Isus Hristos, noi am fi sperat ca acele concepte biblice drepte și milostive să fie restaurate – și anume, ca cei în viață să înfăptuiască rânduieli necesare salvării pentru și în folosul neamurilor lor decedate.7 Îmi imaginez că nicio altă practică nu ar dovedi într-un mod mai minunat grija iubitoare a lui Dumnezeu față de fiecare dintre copiii Săi de pe pământ, indiferent de perioada în care a trăit și de locul în care a murit.
Ei bine, lista cu speranțele noastre, dacă am fi trăit în anul 1820, ar putea continua, dar, poate că cel mai important mesaj al restaurării este acela că astfel de speranțe nu ar fi fost în van. Începând cu cele întâmplate în Dumbrava Sacră și continuând în aceste zile, aceste dorințe au început să devină realitate și au devenit, așa cum apostolul Pavel și alții ne-au învățat, o adevărată ancoră a sufletului, o nădejde tare și neclintită.8 Ceea ce odinioară se spera, a devenit acum parte din istorie.
Acesta este motivul pentru care putem privi înapoi la cei 200 de ani de bunătate a lui Dumnezeu. Dar cum rămâne cu lucrurile spre care privim înainte? Încă avem speranțe care nu au fost împlinite. Chiar acum, noi purtăm un război de genul „Toată lumea pe punte” împotriva COVID-19, un memento solemn că un virus9 de 1.000 de ori mai mic decât un bob de nisip10 poate să îngenuncheze întregi populații și economiile mondiale. Ne rugăm pentru cei care au pierdut persoane dragi din cauza acestei urgii din zilele noastre, dar și pentru cei care sunt acum infectați sau expuși riscului. Cu siguranță, ne rugăm pentru cei care oferă îngrijiri medicale atât de minunate. După ce vom fi ieșit învingători – și vom face acest lucru – fie ca noi să fim la fel de dedicați să eliberăm lumea de virusul foametei și să eliberăm cartierele și națiunile de virusul sărăciei! Fie ca noi să sperăm la școli în care li se predă elevilor – și nu sunt îngroziți că vor fi împușcați – și la o demnitate personală pentru fiecare copil al lui Dumnezeu, nepătată de nicio formă de prejudecată rasială, etnică sau religioasă! Ceea ce ne susține în înfruntarea tuturor acestora este speranța noastră neclintită într-un devotament mai mare față de cele două dintre cele mai mari porunci: de a-L iubi pe Dumnezeu respectând îndrumările Sale și de a ne iubi aproapele dând dovadă de bunătate și compasiune, răbdare și iertare.11 Aceste două directive divine încă sunt – și vor fi întotdeauna – singura speranță adevărată pe care o avem pentru a oferi copiilor noștri o lume mai bună decât cea pe care o cunosc acum.12
Pe lângă faptul de a avea aceste dorințe de natură mondială, mulți din acest auditoriu de astăzi au speranțe profund personale: speranța ca o căsnicie să se îmbunătățească sau, uneori, doar speranța de a se căsători, speranța ca o dependență să fie biruită, ca un copil îndărătnic să vină înapoi, ca o durere fizică sau emoțională foarte puternică să înceteze. Deoarece restaurarea a reafirmat adevărul de bază că Dumnezeu chiar lucrează în această lume, noi putem spera, noi trebuie să sperăm, chiar și când avem de înfruntat cele mai insurmontabile șanse. La acest lucru se referea scriptura când Avraam a putut să spere în pofida speranței13 – adică, el a putut să creadă în pofida oricărui motiv de a nu crede – că el și Sara puteau să conceapă un copil când totul părea că este imposibil. Așadar, vă întreb: „Dacă atât de multe dintre speranțele pe care le-am fi avut în anul 1820 au putut să înceapă să fie împlinite odată cu strălucirea unei lumini divine în fața unui băiat simplu care a îngenuncheat într-un petic de pădure în partea de nord a statului New York, de ce să nu sperăm că dorințelor neprihănite și asemănătoare celor ale lui Hristos li se poate răspunde în mod minunat și miraculos de către Dumnezeul întregii nădejdi?”. Toți trebuie să credem că ceea ce ne dorim în neprihănire va putea fi într-o zi, într-un anume mod, cumva al nostru.
Frați și surori, știm care au fost unele dintre carențele de natură religioasă din perioada de început a secolului al XIX-lea. Mai mult, știm câte ceva despre neajunsurile din punct de vedere religios de astăzi, care încă îi lasă pe unii să flămânzească și nu le împlinesc speranțele. Știm că o serie dintre aceste dezamăgiri îi îndepărtează pe unii de instituțiile ecleziastice tradiționale. Știm, de asemenea, după cum un scriitor care se simțea frustrat a scris, că „mulți conducători religioși [de astăzi] par să nu aibă nicio idee” despre cum să abordeze acest fel de scădere, oferind ca răspuns „un fel de fiertură de deism terapeutic, activism simbolic ieftin, erezie atent mascată [sau, uneori, doar] nimicuri lipsite de sens și inspirație”14 – și toate acestea într-un moment în care lumea are nevoie de mult mai mult, când generația care se ridică merită mult mai mult și când, pe vremea Sa, Isus a oferit mult mai mult. În calitate de ucenici ai lui Hristos, noi, în zilele noastre, putem să fim mai buni decât acei israeliți din vechime, care se plângeau astfel: „Ni s-au uscat oasele; ni s-a dus nădejdea”15. Într-adevăr, dacă noi, în cele din urmă, ne pierdem speranța, ne pierdem ultimul lucru pe care îl avem care ne susține. Chiar deasupra porții iadului, Dante a scris, ca o avertizare pentru toții care călătoreau prin Divina comedie, următoarele: „Lăsați orice speranță, voi ce intrați”16. Într-adevăr, când speranța nu mai există, rămânem doar cu flăcările dezlănțuite ale iadului care vin din toate direcțiile.
Așadar, când suntem puși la zid și, cum spune imnul, „liniștea mă părăsește”17, printre cele mai indispensabile virtuți va fi acest dar prețios al speranței, care este inseparabil legat de credința noastră în Dumnezeu și de caritatea noastră față de alții.
În acest an al bicentenarului, când privim înapoi pentru a vedea tot ce ni s-a dat și ne bucurăm înțelegând cât de multe speranțe ni s-au împlinit, eu evoc sentimentele unei frumoase tinere misionare întoarsă din misiune, care ne-a spus acum câteva luni în Johannesburg: „[Noi] nu am ajuns până aici numai pentru a ajunge aici”18.
Parafrazând una dintre cele mai inspirate urări de rămas bun consemnate vreodată în scriptură, eu spun împreună cu profetul Nefi și acea tânără soră:
„Și acum, frații mei preaiubiți și [preaiubitele mele surori], după ce ați [primit aceste prime roade ale restaurării], v-aș întreba dacă totul este împlinit? Iată, eu vă spun: Nu.
Trebuie să înaintați cu fermitate în Hristos, având o strălucire perfectă a speranței și o iubire de Dumnezeu și de toți oamenii… Dacă [o veți face]… a spus Tatăl: Voi veți avea viață veșnică”19.
Eu mulțumesc, dragi frați și surori, pentru tot ce ne-a fost oferit în această ultimă și cea mai măreață dintre toate dispensațiile, dispensația Evangheliei restaurate a lui Isus Hristos. Darurile și binecuvântările care ne sunt oferite datorită Evangheliei înseamnă totul pentru mine – totul – și, încercând să-I mulțumesc Tatălui meu din Cer pentru acestea, eu am în continuare „promisiuni de ținut și mult de mers înainte de a dormi”20. Fie ca noi să înaintăm având dragoste în inimă, pășind în „[strălucirea] perfectă a speranței”21 care ne luminează cărarea sfântă care ne pregătește pentru viitor și pe care ne aflăm deja de 200 de ani! Depun mărturie că viitorul va fi la fel de plin de miracole și de binecuvântări cum a fost trecutul. Avem toate motivele să sperăm să primim binecuvântări chiar mai mari decât acelea pe care le-am primit deja, deoarece aceasta este lucrarea Dumnezeului Atotputernic, aceasta este Biserica revelației continue și aceasta este Evanghelia harului și bunăvoinței nelimitate ale lui Hristos. Depun mărturie despre toate aceste adevăruri și mai multe, în numele lui Isus Hristos, amin.