Capitolul 3
Planul salvării
„Tatăl nostru din Cer a stabilit un plan al salvării pentru copiii Săi de spirit… pentru a le permite să înainteze şi să progreseze până când dobândesc viaţă veşnică.”
Din viaţa lui Joseph Fielding Smith
La data de 29 aprilie 1901, Alice, sora în vârstă de 18 ani a lui Joseph Fielding Smith, a murit după o îndelungă suferinţă cauzată de boală. Joseph era aproape de sfârşitul misiunii sale cu timp deplin în Anglia. Răspunsul său la aflarea veştii despre decesul lui Alice a demonstrat dragostea lui faţă de familia sa şi mărturia sa despre planul salvării. „Este o încercare cumplită pentru fiecare dintre noi”, a consemnat el în jurnalul său. „Nu mi-am dat seama cât de gravă era boala ei, deşi am ştiut că era bolnavă. Eram pe deplin încredinţat că o voi întâlni din nou, alături de restul familiei, peste câteva săptămâni, dar facă-se voia Domnului! În astfel de momente, speranţele pe care ni le oferă Evanghelia sunt atât de binevenite! Ne vom întâlni din nou de partea cealaltă a vălului pentru a ne bucura de plăcerea şi binecuvântarea de a fi împreună, unde legăturile de familie nu vor mai fi rupte niciodată, unde vom trăi cu toţii pentru a primi binecuvântările Tatălui nostru din Cer şi unde vom avea parte de îndurarea Sa blândă. Mă rog cu umilinţă să merg mereu pe calea adevărului şi să cinstesc numele ce-l port, pentru ca, atunci când mă voi întâlni cu rudele mele decedate, acel moment să fie cel mai plăcut şi durabil”1.
În slujirea sa în calitate de apostol şi, mai târziu, în calitate de preşedinte al Bisericii, preşedintele Joseph Fielding Smith a depus mărturie, în repetate rânduri, despre speranţa ce rezultă ca urmare a înţelegerii Evangheliei. El ne-a învăţat: „Avem planul salvării; administrăm Evanghelia; iar Evanghelia este singura speranţă a lumii, singura cale prin care pacea va fi adusă pe pământ şi se vor repara relele existente în toate naţiunile”2.
Învăţături ale lui Joseph Fielding Smith
1
În lumea spiritelor din viaţa premuritoare, ne-am bucurat când am aflat planul salvării întocmit de Tatăl Ceresc.
Suntem cu toţii membri ai familiei Tatălui nostru din Cer. Am trăit şi locuit în prezenţa Sa înainte să fie aşezate temeliile acestui pământ. Am văzut chipul Său, am simţit dragostea Sa şi am auzit învăţăturile Sale, iar El a stabilit legile prin care putem înainta, progresa şi dobândi o familie veşnică.3
„Am trăit şi locuit în prezenţa [Tatălui nostru din Cer] înainte să fie aşezate temeliile acestui pământ.”
Tatăl nostru din Cer a stabilit un plan al salvării pentru copiii Săi de spirit. Acest plan a fost conceput pentru a le permite să înainteze şi să progreseze până când dobândesc viaţă veşnică, care este denumirea felului de viaţă pe care o trăieşte Tatăl nostru din Cer. Acest plan este menit să le permită copiilor lui Dumnezeu să devină ca El şi să aibă puterea, înţelepciunea şi cunoaşterea pe care El le posedă.4
Din Perla de mare preţ învăţăm că în cer a avut loc un consiliu, în care Domnul a chemat înaintea Lui spiritele copiilor Săi şi le-a prezentat un plan prin care ele trebuiau să vină pe acest pământ, să aibă o viaţă muritoare şi să dobândească un trup fizic, să treacă prin proba vieţii muritoare şi, apoi, să obţină o mai mare exaltare prin învierea ce urma să fie făcută posibilă prin ispăşirea Singurului Său Fiu Născut, Isus Hristos [vezi Moise 4:1–2; Avraam 3:22–28]. Ideea de a trece prin viaţa muritoare şi de a avea parte de toate vicisitudinile vieţii pământene, în timpul căreia urmau să dobândească experienţă atât prin suferinţă, durere, tristeţe, ispite şi încercări, cât şi prin plăcerile acestei existenţe pe pământ şi, apoi, dacă se dovedeau credincioase, să fie înviate la viaţă veşnică în împărăţia lui Dumnezeu, pentru a fi ca El [vezi 1 Ioan 3:2], le-a umplut de bucurie şi „[au scos] strigăte de veselie” [vezi Iov 38:4–7]. Experienţa şi cunoaşterea dobândite în această viaţă nu puteau fi dobândite în niciun alt fel, iar dobândirea unui trup fizic era esenţială pentru exaltarea lor.5
2
Căderea lui Adam şi a Evei a făcut parte din planul Tatălui Ceresc.
Planul salvării sau setul de legi, cunoscut sub numele de Evanghelia lui Isus Hristos, a fost stabilit în ceruri înainte de întemeierea lumii. În ceruri, s-a decis ca Adam, tatăl nostru, să vină pe acest pământ şi să conducă întreaga familie umană. O parte a acestui plan a fost ca el să ia din fructul oprit şi să cadă, aducând astfel în lume suferinţa şi moartea, pentru binele suprem al copiilor săi.6
Căderea a fost o parte esenţială a încercării din viaţa muritoare a omului… Dacă Adam şi Eva nu ar fi luat din acel fruct, ei nu ar fi avut parte de măreţul dar al vieţii muritoare. Pe lângă aceasta, ei nu ar fi avut urmaşi, iar principala poruncă dată lor de Domnul nu ar fi fost împlinită.7
Căderea lui Adam şi a Evei „a adus durere, a adus tristeţe, a adus moarte; dar… a adus cu sine şi binecuvântări”.
Căderea lui Adam a adus cu sine toate vicisitudinile vieţii muritoare. A adus durere, a adus tristeţe, a adus moarte; dar nu trebuie să pierdem din vedere faptul că a adus cu sine şi binecuvântări… A adus cu sine binecuvântarea cunoaşterii, înţelegerii şi pe cea de a avea o viaţă muritoare.8
3
Isus Hristos S-a oferit pe Sine drept jertfă pentru a ne salva de la cădere şi de păcatele noastre.
Încălcarea lui Adam a adus cu sine aceste două morţi, spirituală şi temporală – omul fiind alungat din prezenţa lui Dumnezeu şi devenind muritor şi supus tuturor bolilor fizice. Pentru a fi adus înapoi, a trebuit să existe o ispăşire pentru a repara legea încălcată. Dreptatea cerea acest lucru.9
Este foarte firesc şi drept ca cel care comite greşeala să plătească pentru aceasta – să ispăşească pentru fărădelegea sa. De aceea, când Adam a fost cel care a încălcat legea, dreptatea a cerut ca el şi nimeni altcineva să sufere pentru păcat şi să plătească pentru greşeală cu propria sa viaţă. Dar Adam, încălcând legea, a devenit supus blestemului şi, fiind sub blestem, nu putea ispăşi pentru ceea ce făcuse sau repara acel lucru. Nici copiii săi nu puteau, deoarece şi ei erau sub blestem şi era nevoie ca cineva care nu era supus blestemului să ispăşească pentru acel prim păcat. Pe lângă aceasta, deoarece noi eram cu toţii supuşi blestemului, eram, de asemenea, lipsiţi de puterea de a ispăşi pentru păcatele noastre personale. De aceea, a fost necesar ca Tatăl să-L trimită pe Singurul Său Fiu Născut, care era fără păcat, să ispăşească atât pentru păcatele noastre, cât şi pentru încălcarea lui Adam, lucruri pe care dreptatea le cerea. Prin urmare, El S-a oferit pe Sine drept jertfă pentru păcate şi, prin moartea Sa pe cruce, El a luat asupra Sa atât încălcarea lui Adam, cât şi păcatele noastre individuale, mântuindu-ne astfel de la cădere şi de păcatele noastre, dacă ne pocăim.10
Este obligaţia noastră să predicăm despre misiunea lui Isus Hristos. Pentru ce a venit? Ce a făcut pentru noi? Ce beneficii ni se aduc? Ce preţ a trebuit să plătească El pentru a o îndeplini? A plătit cu preţul vieţii Sale, da, chiar cu mai mult decât atât! Ce altceva a mai făcut în afară de a fi răstignit? De ce a fost răstignit acolo? A fost răstignit acolo pentru ca sângele Său să poată fi vărsat pentru a ne mântui de cea mai aspră pedeapsă care putea fi dată vreodată, alungarea din prezenţa lui Dumnezeu. A murit pe cruce pentru a ne aduce înapoi, pentru ca spiritul şi trupul nostru să poate fi reunite. El ne-a oferit acest privilegiu. Fie ca noi să credem în El şi să ţinem poruncile Sale, să credem că El a murit pentru noi ca să putem primi iertare pentru păcatele noastre şi să nu trebuiască să suferim pentru ele. El a plătit preţul…
Niciun om nu putea face ce a făcut El pentru noi. El nu era obligat să moară, ar fi putut refuza. A făcut-o de bunăvoie. A făcut-o pentru ca a fost o poruncă de la Tatăl Său. A ştiut cum avea să sufere; şi, totuşi, datorită dragostei Sale pentru noi, El a dorit să o facă…
Bătutul cuielor în mâinile şi picioarelor Salvatorului a fost cea mai mică parte a suferinţei Sale. Cred că ne dezvoltăm obiceiul să credem că marea Sa suferinţă a însemnat să fie răstignit pe cruce şi să fie lăsat să atârne acolo. Ei bine, aceea a fost o perioadă din istoria lumii când mii de oamenii au suferit în felul acela. Aşadar, din acest punct de vedere, suferinţa Lui nu a fost cu nimic mai deosebită decât suferinţa altor oameni care au fost răstigniţi în felul acela. Atunci, în ce anume a constat marea Sa suferinţă? Îmi doresc să putem ajuta fiecare membru al acestei Bisericii să înţeleagă acest lucru: marea Lui suferinţă a avut loc înainte de a fi pus pe cruce. Scripturile ne spun că Grădina Ghetsimani a fost locul în care sângele a ţâşnit din fiecare por al trupului Său; iar în agonia cumplită a sufletului Său, El a S-a rugat Tatălui Său. Marea Sa suferinţă nu a constat în cuiele bătute în mâinile şi picioarele Sale. Nu mă întrebaţi cum a fost posibil acest lucru pentru că nu ştiu. Nimeni nu ştie. Tot ce ştim este că, într-un fel anume, El a luat asupra Sa acea pedeapsă cumplită. El a luat asupra Sa păcatele noastre şi a plătit un preţ, preţul suferinţei.
Gândiţi-vă la Salvator purtând, în acelaşi timp, povara fiecărui om – care povară a fost suferinţă – într-un fel pe care, după cum am spus, nu-l înţeleg; ci doar îl accept – ce L-a făcut să sufere agonia durerii, faţă de care durerea pricinuită de bătutul cuielor în mâinile şi picioarele Sale a fost foarte mică. În suferinţa Sa, El L-a rugat pe Tatăl Său: „Dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine!”, însă nu a putut fi depărtat [vezi Matei 26:42; Marcu 14:36; Luca 22:42]. Permiteţi-mi să vă citesc o scurtă descriere despre ce spune Domnul cu privire la acest lucru:
„Căci iată, Eu, Dumnezeu, am suferit aceste lucruri pentru toţi, pentru ca ei să nu sufere, dacă ei se vor pocăi;
Dar dacă nu se vor pocăi, ei trebuie să sufere la fel ca şi Mine;
Suferinţe care M-au făcut, chiar pe Mine, Dumnezeu, Cel mai mare dintre toţi, să tremur de durere şi să sângerez din fiecare por şi să sufăr atât în trup, cât şi în spirit – şi aş fi dorit să nu fiu obligat să beau paharul amar şi apoi să dau înapoi –
Cu toate acestea, slavă Tatălui, am băut şi am terminat tot ce am pregătit pentru copiii oamenilor” [D&L 19:16–19].
Când citesc acest lucru, mă simt umil. Dragostea Sa pentru oameni, pentru lume, a fost atât de mare, încât a fost dornic să poarte o povară pe care niciun om muritor nu o putea duce şi să plătească un preţ teribil pe care nicio altă persoană nu l-ar fi putut plăti vreodată, astfel încât noi să fim salvaţi.11
„Salvatorul Isus Hristos este figura centrală în acest măreţ plan al progresului şi salvării.”
Fiul lui Dumnezeu [a spus]: „Voi merge jos şi voi plăti preţul. Voi fi Mântuitorul şi îi voi mântui pe oameni de căderea lui Adam. Voi lua asupra Mea păcatele lumii şi voi mântui sau salva de păcate fiecare suflet care se va pocăi”12.
Vă voi oferi un exemplu: Un bărbat care merge pe drum cade într-o groapă foarte adâncă şi întunecată din care nu poate ieşi la suprafaţă pentru a-şi recăpăta libertatea. Cum se poate salva din această situaţie dificilă? Nu poate face aceasta prin niciun fel de efort depus de el, pentru că nu este nimic în groapă ce-l poate ajuta. El strigă după ajutor, iar o persoană cu suflet bun, auzindu-i strigătele, se grăbeşte să-i sară în ajutor şi, coborând o scară, îi oferă mijlocul prin care poate ieşi la suprafaţă. Exact aceasta a fost situaţia în care s-a pus Adam şi în care i-a pus pe urmaşii lui atunci când a luat din fructul oprit. Deoarece toţi oamenii se aflau în groapă, nimeni nu putea ajunge la suprafaţă pentru a-i elibera pe ceilalţi. Groapa reprezintă simbolic alungarea din prezenţa Domnului şi moartea temporală, descompunerea trupului. Şi, deoarece toţi oamenii sunt supuşi morţii, nimeni nu poate oferi mijloacele scăpării.13
Salvatorul vine, nefiind supus acelui blestem şi coboară scara. El coboară în groapă şi face posibil ca noi să folosim scara pentru a scăpa.14
În mila Sa infinită, Tatăl a auzit strigătele copiilor Săi şi L-a trimis pe Singurul Său Fiu Născut, care nu era supus morţii sau păcatului, să le ofere scăparea. El a făcut acest lucru prin intermediul ispăşirii Sale infinite şi al Evangheliei nepieritoare.15
Dragostea şi supunerea trebuie să ne umple inimile în semn de recunoştinţă pentru măreaţa şi blânda îndurare a [Salvatorului]. Pentru ceea ce El a făcut pentru noi, ar trebui să facem întotdeauna ceea ce El ne-a cerut. Ne-a răscumpărat cu un preţ, preţul teribilei Sale suferinţe şi a vărsării sângelui Său, drept jertfă, pe cruce.16
4
Clădind pe temelia ispăşirii lui Isus Hristos, noi ducem până la capăt salvarea noastră în timpul vieţii muritoare.
Salvatorul nostru, Isus Hristos, este figura centrală în acest măreţ plan al progresului şi salvării.17
Clădind pe temelia ispăşirii, planul salvării constă din următoarele lucruri:
Primul, trebuie să avem credinţă în Domnul Isus Hristos; trebuie să-L acceptăm ca Fiu al lui Dumnezeu; trebuie să ne punem încrederea în El, să ne bizuim pe cuvântul Său şi să dorim să dobândim binecuvântările ce rezultă ca urmare a supunerii faţă de legile Sale.
Al doilea, trebuie să ne pocăim de păcatele noastre; trebuie să abandonăm lumea; trebuie să decidem în inimile noastre, fără ezitare, că vom trăi vieţi evlavioase şi neprihănite.
Al treilea, trebuie să fim botezaţi în apă, de către cineva care are autoritate, care are puterea de a lega pe pământ şi de a pecetlui în cer; trebuie, prin intermediul acestei rânduieli sacre, să facem legământul de a-L sluji pe Domnul şi de a ţine poruncile Sale.
Al patrulea, trebuie să primim darul Duhul Sfânt; trebuie să ne naştem din nou; trebuie ca păcatul şi nedreptatea din sufletul nostru să fie nimicite ca prin foc; trebuie să devenim o fiinţă nouă prin puterea Duhului Sfânt.
Al cincilea, trebuie să îndurăm până la sfârşit; trebuie, ca după botez, să ţinem poruncile; trebuie să ducem până la capăt salvarea noastră cu frică şi cu tremur înaintea Domnului; trebuie să trăim astfel încât să dobândim caracteristici dumnezeieşti şi să devenim oameni care se pot bucura de gloria şi minunile împărăţiei celestiale.18
Acum, depun mărturie că aceste legi faţă de care omul trebuie să se supună pentru a dobândi salvarea şi care constituie Evanghelia lui Isus Hristos au fost relevate în aceste zile profeţilor şi apostolilor şi sunt administrare de această Biserică pe care El a stabilit-o din nou pe pământ.19
Toţi cei care ne aflăm în această viaţă muritoare, suntem supuşi la probă. Am fost trimişi aici, în primul rând, pentru a obţine tabernacole [trupuri] pentru spiritele noastre eterne; în al doilea rând, pentru a ne dovedi credincioşi în încercări şi pentru a avea atât suferinţe, cât şi bucurie şi fericire din belşug ce pot fi dobândite printr-un legământ sacru de supunere faţă de principiile eterne ale Evangheliei. Viaţa muritoare, după cum le-a spus Lehi copiilor Săi, este o „stare de încercare” (2 Nefi 2:21). Aceste este locul unde trebuie să fim puşi la încercare pentru a se vedea dacă, înlăturaţi din prezenţa Tatălui nostru Etern, dar totuşi instruiţi pentru a fi pregătiţi pentru viaţa veşnică, Îl vom iubi şi Îl vom venera şi dacă vom fi loiali faţă de Fiul Său Preaiubit, Isus Hristos.20
Am venit aici pentru a fi puşi la probă şi încercaţi intrând în contact atât cu răul, cât şi cu binele… Tatăl i-a permis lui Satana şi îngerilor lui să ne ispitească, dar, prin îndrumarea Spiritului Domnului şi prin poruncile date prin revelaţie, suntem pregătiţi să alegem singuri. Dacă facem rău, ni s-a promis că vom fi pedepsiţi; dacă facem bine, vom primi răsplata eternă a neprihănirii.21
Această perioadă de probă reprezentată de viaţa muritoare [este] o perioadă scurtă, doar un scurt interval ce leagă trecutul eternităţii cu viitorul eternităţii. Cu toate acestea, [este] o perioadă de o foarte mare importanţă… Această viaţă este cea mai importantă perioadă a existenţei noastre eterne.22
5
Toţi oamenii vor primi binecuvântarea de a fi înviaţi datorită ispăşirii lui Isus Hristos.
Am venit în această lume pentru a muri. Am înţeles acest lucru înainte să venim aici. Face parte din plan, totul fiind discutat şi stabilit cu mult înainte ca omul să fie pus pe pământ… Am fost pregătiţi şi dornici să facem această călătorie din prezenţa lui Dumnezeu în lumea spiritelor, în viaţa muritoare, pentru a avea parte de tot ce ţine de această viaţă, plăcerile şi întristările ei şi pentru a muri; iar moartea este la fel de importantă ca şi naşterea.23
Moartea fizică, sau sfârşitul omului muritor, nu este o separare permanentă a spiritului şi a tabernacolului din carne, cu toate că trupul va muri şi se va descompune în elementele din care a fost făcut, ci este o separare temporară care va înceta în ziua învierii când trupului i se va porunci să iasă din ţărână pentru a trăi din nou controlat de spirit. Această binecuvântare este oferită tuturor oamenilor prin ispăşirea lui Hristos, indiferent de nivelul lor de neprihănire sau ticăloşie din timpul vieţii muritoare. Pavel a spus că trebuie să fie o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi (Faptele apostolilor 24:15), iar Salvatorul a spus că toţi cei care sunt în mormintele lor trebuie să-I audă glasul şi să iasă afară din ele: „Cei ce au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată” (Ioan 5:29).24
Fiecare parte importantă a fiecărui trup va fi restaurată la locul ei potrivit, la înviere, indiferent ce se va fi întâmplat cu trupul după moartea acestuia. Acest lucru este adevărat indiferent dacă a fost ars, mâncat de rechini şi indiferent de felul în care a murit. Fiecare parte importantă a sa va fi restaurată la locul ei potrivit.25
Spiritele nu pot fi desăvârşite fără un trup din carne şi oase. Prin intermediul învierii, acest trup şi spiritul său vor fi reunite şi vor obţine binecuvântările salvării. După înviere, nu mai poate fi nicio altă separare, trupul şi spiritul rămân unite pentru totdeauna, astfel încât omul să poată primi o plenitudine a bucuriei. Nu este niciun alt mod, în afară de naşterea în această viaţă şi de înviere, prin care spiritele să poată deveni ca Tatăl nostru Etern.26
6
Cei credincioşi vor moşteni viaţa veşnică alături de familiile lor în prezenţa Tatălui Ceresc.
Unii oameni moştenesc bogăţii datorită muncii strămoşilor lor. Unii oameni moştenesc tronuri lumeşti, putere şi statuturi printre semenilor lor. Unii oameni caută să obţină cunoaştere laică şi faimă prin propriul efort şi propria perseverenţă; dar există o moştenire ce valorează mai mult decât toate celelalte, anume moştenirea exaltării eterne.
Scripturile ne spun că viaţa veşnică – care este viaţa pe care o au Tatăl nostru Etern şi Fiul Său, Isus Hristos – este cel mai mare dar oferit de Dumnezeu [vezi D&L 14:7]. O vor primi numai cei care sunt curăţaţi de toate păcatele o primesc. Este promisă tuturor celor care „[biruiesc] prin credinţă şi [sunt pecetluiţi] prin Spiritul Sfânt al făgăduinţei, pe care Tatăl îl revarsă asupra tuturor acelora care sunt drepţi şi fideli. Ei sunt aceia care sunt Biserica Primului Născut. Ei sunt aceia în mâinile cărora Tatăl a pus toate lucrurile” [D&L 76:53–55; vezi, de asemenea, versetul 52].27
Planul salvării se axează asupra familiei… Este conceput să ne permită să ne formăm familii eterne.28
Cei care primesc exaltarea în împărăţia celestială vor avea o „continuare a seminţiei în vecii vecilor”. Ei vor trăi ca familii.29
Evanghelia lui Isus Hristos ne învaţă că, în ceea ce priveşte exaltarea celestială, structura familială va fi una completă, o organizaţie în care tatăl, mama şi copiii unei generaţii sunt uniţi cu tatăl, mama şi copiii generaţiei următoare, extinzându-se astfel până la sfârşitul timpului.30
Aceste binecuvântări glorioase privind moştenirea eternă… sunt dobândite numai prin dorinţa de a ţine poruncile şi chiar de a suferi împreună cu Hristos, dacă este necesar. Cu alte cuvinte, celor care doresc să dobândească viaţa veşnică – cel mai mare dar al lui Dumnezeu – li se cere să fie dornici să sacrifice tot ce au, dacă li se cere, deoarece, chiar şi atunci când fac aceasta, chiar dacă li se cere să-şi dea viaţa pentru această cauză, tot nu-L vor putea răsplăti pentru belşugul de binecuvântări care sunt primite şi promise pe baza supunerii faţă de legile şi poruncile Sale.31
După am lăsat lumea şi am primit Evanghelia în plenitudinea ei, devenim candidaţi la gloria celestială; nu, suntem mai mult decât candidaţi dacă suntem credincioşi, pentru că Domnul ne-a oferit certitudinea că, prin credincioşia noastră, vom intra în împărăţia celestială…
Fie ca noi să trăim astfel încât să fim siguri de moştenirea noastră şi, astfel, vom şti, prin viaţa pe care o trăim, că vom intra în prezenţa Sa şi vom trăi alături de El, primind plenitudinea binecuvântărilor care au fost promise. Care sfânt din zilele din urmă se va mulţumi cu mai puţin decât plenitudinea salvării care ne-a fost promisă?… Este nevoie ca noi, în umilinţă şi în spiritul pocăinţei, să mergem tot înainte; să ţinem poruncile până la sfârşit, căci speranţa şi ţelul nostru sunt reprezentate de viaţa veşnică, iar aceasta este viaţa în prezenţa Tatălui şi Fiului; „Şi viaţa veşnică este aceasta”, a spus Domnul, „să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimes Tu” [Ioan 17:3].32
Mă aflu acum la ceea ce numesc apusul vieţii, conştient că într-o zi nu prea îndepărtată voi fi chemat pentru a da socoteală pentru administrarea mea din viaţa muritoare…
Sunt convins că noi, toţi, Îl iubim pe Domnul. Ştiu că El trăieşte şi aştept cu nerăbdare acea zi în care o să-I văd chipul şi sper că-I voi auzi glasul spunându-mi: „[Vino binecuvântatul] Tatălui Meu de [moşteneşte] Împărăţia care [ţi-a] fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25:34).
Şi mă rog ca aceasta să fie o experienţă fericită pentru fiecare dintre noi, la timpul potrivit.33
Sugestii pentru studiu şi predare
Întrebări
-
În timp ce citiţi consemnarea în jurnal din secţiunea „Din viaţa lui Joseph Fielding Smith”, gândiţi-vă la un moment în care aţi găsit alinare datorită mărturiei dumneavoastră despre planul salvării. În ce fel aţi putea ajuta un membru al familiei sau un prieten să primească astfel de alinare?
-
În ce fel ne pot ajuta învăţăturile preşedintelui Smith despre consiliul din cer atunci când întâmpinăm încercări? (Vezi secţiunea 1.)
-
Preşedintele Smith ne-a învăţat că „nu trebuie să pierdem din vedere faptul că [acea cădere a lui Adam şi a Evei] a adus cu sine şi binecuvântări” (secţiunea 2). De ce credeţi că este important să ne amintim acest adevăr? Care sunt câteva dintre binecuvântările pe care le-aţi primit ca urmare a căderii?
-
Ce legătură are cu viaţa noastră exemplul pe care-l oferă preşedintele Smith, în secţiunea 3, despre omul care cade în groapă? Meditaţi la felul în care Salvatorul v-a salvat prin intermediul ispăşirii Sale.
-
Ce sugerează cuvintele preşedintelui Smith din secţiunea 4 despre scopul vieţii noastre pe pământ? Ce ne-a oferit Domnul pentru a ne ajuta să trecem cu bine de această perioadă de încercare?
-
Cum aţi putea ajuta pe cineva să înţeleagă afirmaţia preşedintelui Smith din secţiunea 5 că „moartea este la fel de importantă ca şi naşterea”? În ce fel v-a influenţat viaţa doctrina cu privire la înviere?
-
În ce fel este bogăţia lumească diferită de „moştenirea eternă” pe care o putem primi prin planul salvării? (Vezi secţiunea 6.) În ce fel ne poate ajuta înţelegerea acestor diferenţe să ne pregătim pentru viaţa veşnică?
Scripturi suplimentare
Iov 38:4–7; 2 Nefi 2:15–29; 9:5–27; Alma 12:20–35; D&L 19:16–19; Moise 5:10–12
Ajutor pentru predare
„Pentru a ne ajuta să predăm din scripturi şi din cuvintele profeţilor din zilele din urmă, Biserica a publicat manuale şi alte materiale. Este nevoie doar de câteva comentarii sau de alte materiale de referinţă” (Predarea, nu este chemare mai mare: un îndrumar al resurselor pentru predarea Evangheliei [1999], p. 52).