Viaţa şi slujirea lui Joseph Fielding Smith
Preşedintele Joseph Fielding Smith „a folosit trei cuvinte mari pe care nu le pot uita niciodată”, a spus preşedintele Gordon B. Hinckley. Acele cuvinte erau „fidel şi credincios”. Preşedintele Hinckley a spus: „În cuvântările sale publice, în discuţiile sale private, în rugăciunile sale adresate Domnului, el s-a rugat ca noi să fim fideli şi credincioşi”1. Preşedintele Thomas S. Monson a împărtăşit o amintire asemănătoare: „Chiar şi la vârsta sa înaintată, [el] s-a rugat mereu: «Fie ca noi să fim fideli şi credincioşi până la sfârşit»”2.
„Fidel şi credincios.” Pentru preşedintele Joseph Fielding Smith, aceasta a fost mai mult decât o expresie repetată adesea. A fost o expresie sinceră a speranţei ce o avea pentru toţi oamenii. A fost, de asemenea, o descriere a vieţii sale, începând din copilărie şi încheind cu slujirea sa în calitate de preşedinte al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă.
„Un copil al făgăduinţei”
Joseph Fielding Smith „a fost născut ca un copil al făgăduinţei”, a spus vârstnicul Bruce R. McConkie, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli. Vârstnicul McConkie, un ginere al preşedintelui Smith, a explicat că Julina Lambson Smith „avea trei fiice, dar niciun fiu, prin urmare a mers înaintea Domnului şi, asemenea Anei din vechime, «a făcut o juruinţă» (1 Samuel 1:11). Promisiunea ei: aceea că, dacă Domnul îi va da un fiu, «va face tot ce îi va sta în putinţă să-l ajute să aducă onoare Domnului şi tatălui său». Domnul i-a ascultat rugăciunea, iar ea şi-a ţinut promisiunea făcută Lui”3. La data de 19 iulie 1876, Julina şi soţul ei, Joseph F. Smith, i-au urat bun venit fiului nou-născut în familia lor. I-au dat numele de Joseph Fielding Smith jr., după tatăl său.
La naştere, Joseph Fielding Smith s-a alăturat unei familii foarte credincioase, slujitoare şi cu experienţă în conducere. Bunicul său, Hyrum Smith, a fost fratele profetului Joseph Smith şi un martor curajos al restaurării Evangheliei. Domnul l-a desemnat pe Hyrum „să fie profet, văzător şi revelator pentru Biserica [Sa]”, spunând că numele lui Hyrum va fi „ţinut în amintire onorabilă din generaţie în generaţie, în vecii vecilor” (D&L 124:94, 96). Împreună cu fratele său Joseph, Hyrum şi-a pecetluit mărturia cu sângele său, fiind martirizat de o gloată la data de 27 iunie 1844 (vezi D&L 135).
Părinţii lui Joseph Fielding Smith, preşedintele Joseph F. Smith şi Julina Lambson Smith
Tatăl lui Joseph Fielding Smith, Joseph F. Smith, a avut responsabilităţi importante încă de când era copil. Fiind primul copil al lui Hyrum şi al lui Mary Fielding Smith, avea doar cinci ani când tatăl său a fost martirizat şi nouă ani când a ajutat-o pe mama sa văduvă să se deplaseze cu căruţa din Nauvoo, Illinois, până în Valea Salt Lake. Mai târziu, a slujit ca misionar şi ca membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. Când fiul său, Joseph, s-a născut, el slujea în calitate de consilier în Prima Preşedinţie. În perioada 17 octombrie 1901 − 19 noiembrie 1918, el a slujit în calitate de preşedinte al Bisericii.
Mama lui Joseph Fielding Smith, Julina Lambson Smith, a făcut parte din una dintre primele familii de pionieri care au sosit în Valea Salt Lake. De la vârsta de nouă ani, ea a fost crescută în casa unchiului ei, George A. Smith, care era membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli la acea vreme, şi a mătuşii ei, Bathsheba W. Smith. (Vârstnicul Smith a slujit, mai târziu, în calitate de primul consilier în Prima Preşedinţie, sub conducerea preşedintelui Brigham Young, iar sora Smith a slujit, mai târziu, în calitate de preşedintă generală a Societăţii de Alinare.) Julina a fost o soţie şi mamă devotată şi o membră loială a Societăţii de Alinare. A fost cunoscută pentru compasiunea şi îndemânarea sa ca moaşă, ajutând la aducerea „pe lume a aproape 1.000 de copii” şi îngrijindu-se de mamele lor.4 Din octombrie 1910 până în aprilie 1921, ea a slujit în calitate de a doua consilieră în preşedinţia generală a Societăţii de Alinare.
Munca şi distracţia ca tânăr băiat
Joseph a învăţat să muncească de la o vârstă fragedă. Familia sa a deţinut o fermă în Taylorsville, Utah, la aproximativ 16 kilometri de casa lor, unde el şi fraţii săi au ajutat la irigat, la adunarea fânului şi la îngrijirea turmelor şi cirezilor. Acasă, familia se îngrijea de o grădină mare de legume, de mai mulţi pomi fructiferi, de trei rânduri lungi de viţă de vie, de găini, de trei vaci şi de câţiva cai. Preşedintele Joseph F. Smith a practicat căsătoria pluralistă, aşadar familia a avut multe guri de hrănit şi multe mâini care să muncească. Deoarece Joseph Fielding Smith era unul dintre cei mai mari fii ai unei familii numeroase, i s-au dat unele responsabilităţi care, de regulă, i s-ar fi dat unui adult. Pe lângă aceste responsabilităţi, el a fost mereu la zi cu temele sale pentru şcoală.
Prima slujbă a lui Joseph în afara căminului şi a fermei familiei a fost alături de mama sa. El a condus adesea o căruţă trasă de cal pentru a o ajuta să-şi îndeplinească responsabilităţile de moaşă. În ultimii ani ai adolescenţei sale, el a obţinut un loc de muncă la Zion’s Cooperative Mercantile Institution (Cooperativa Comercială a Sionului) unde a lucrat multe ore în fiecare zi, având de făcut o muncă fizică solicitantă. Mai târziu, el şi-a amintit: „Munceam ca un catâr cât era ziua de lungă iar, când se lăsa seara, eram obosit deoarece căram în spate saci de făină, de zahăr, de şuncă şi kaizer. Cântăream 68 de kilograme, dar nu ezitam să ridic un sac de 91 de kilograme şi să-l aşez pe spatele meu”5.
Pentru a se detaşa de responsabilităţile sale dificile de la locul de muncă, Joseph şi-a găsit şi puţin timp pentru distracţie. Seara, el împreună cu fraţii şi surorile sale se jucau cu plăcere jocuri în jurul casei, ascunzându-se în vie – „mai ales când strugurii erau copţi”6. De asemenea, îi plăcea să joace baseball. Fiecare episcopie avea o echipă de baseball organizată, iar aceste competiţii amicale îi făceau plăcere.
Studiul Evangheliei şi dezvoltarea spirituală
Deşi baseballul era important pentru tânărul Joseph Fielding Smith, el părăsea, uneori, meciurile înainte ca acestea să se termine, fiind atras de ceva care era şi mai important pentru el. În astfel de momente, el putea fi găsit stând retras „în hambarul cu fân sau la umbra unui copac continuându-şi studiul” Cărţii lui Mormon.7 „De când îmi amintesc”, a spus el mai târziu, „din ziua în care am învăţat să citesc, am avut parte de o plăcere şi o satisfacţie mai mari studiind scripturile şi citind despre Domnul Isus Hristos, despre profetul Joseph Smith şi despre lucrarea care s-a înfăptuit pentru salvarea oamenilor decât am avut parte ca urmare a oricărui alt lucru din lume”8. A început să-şi stabilească un program pentru studiul individual al Evangheliei când a primit primul său exemplar al Cărţii lui Mormon la vârsta de opt ani. A citit cu entuziasm lucrările canonice şi publicaţiile Bisericii. Purta la el un exemplar de buzunar al Noului Testament pentru a putea citi în pauzele de prânz şi în timp ce se îndrepta spre locul său de muncă de la ZCMI (CCS) şi înapoi spre casă. Cu hotărâre şi în mod constant, el şi-a întărit şi mai mult mărturia despre Evanghelia restaurată.
Tânărul Joseph Fielding Smith pleca uneori de la meciurile de baseball mai devreme pentru a putea citi din cartea lui Mormon în hambarul cu fân al familiei sale.
Dar dezvoltarea spirituală a lui Joseph nu s-a limitat doar la un studiu personal făcut pe tăcute. El a participat cu credinţă la adunările şi clasele Bisericii şi a primit rânduieli şi binecuvântări ale preoţiei. Era atras în mod deosebit de templu. La momentul naşterii sale, Templul Salt Lake se afla în construcţie de 23 de ani. „În tinereţea sa, Joseph a urmărit cu un deosebit interes progresul zilnic al construirii acestei clădiri magnifice. El a văzut ultimul bloc masiv de granit adus cu vagonul, pe calea ferată, de la cariera de piatră… A văzut cum turlele maiestuoase au căpătat, în cele din urmă, formă… [El a spus]: «Obişnuiam să mă întreb dacă voi trăi îndeajuns pentru a vedea templul terminat»”9.
La 6 aprilie 1893, Joseph a participat la prima sesiune de dedicare a Templului Salt Lake. Preşedintele Wilford Woodruff, al patrulea preşedinte al Bisericii, a prezidat sesiunea şi a rostit rugăciunea de dedicare. În prezidiu, la stânga preşedintelui Woodruff, stătea al doilea consilier al său, preşedintele Joseph F. Smith.
Când Joseph Fielding Smith a avut 19 ani, el a primit binecuvântarea patriarhală. Această binecuvântare, rostită de unchiul său, John Smith, care slujea atunci în calitate de patriarh al Bisericii, a contribuit la tăria spirituală a lui Joseph. Lui Joseph i s-a spus:
„Este privilegiul tău să trăieşti până la o vârstă înaintată şi este voinţa Domnului ca tu să devii un bărbat puternic în Israel…
Va fi datoria ta să participi în consiliu cu fraţii tăi şi să prezidezi asupra oamenilor. De asemenea, va fi responsabilitatea ta să călătoreşti mult acasă şi peste hotare, pe pământ şi pe apă, pentru a sluji în chemare. Şi îţi spun ţie, ridică-ţi capul, înalţă-ţi glasul fără teamă şi părtinire, aşa cum te va îndruma Spiritul Domnului, iar binecuvântările Domnului se vor revărsa asupra ta. Spiritul Său îţi va îndruma gândirea şi îţi va da înţelepciune şi pricepere în vorbire, astfel încât să faci de ruşine înţelepciunea celor ticăloşi şi să nesocoteşti sfaturile celor nedrepţi”10.
Spre sfârşitul acelui an, după ce a împlinit 20 de ani, a primit noi oportunităţi de a sluji şi de a se dezvolta spiritual. A fost rânduit la oficiul de vârstnic în Preoţia lui Melhisedec şi şi-a primit înzestrarea în templu. Spre sfârşitul vieţii sale, în timp ce slujea în calitate de preşedinte al Bisericii, el a declarat: „Cât de recunoscător sunt pentru că deţin preoţia sfântă! Am căutat în toate zilele vieţii mele să-mi îndeplinesc cu credinţă şi sârguinţă chemarea în această preoţie şi sper să îndur până la sfârşitul acestei vieţi şi să mă bucur de înfrăţirea sfinţilor credincioşi în viaţa următoare”11.
Întâlnirile şi căsătoria
În timp ce tânărul Joseph Fielding Smith ajuta la susţinerea familiei sale, studia Evanghelia şi se pregătea pentru binecuvântările preoţiei, eforturile sale nu au trecut neobservate de o tânără fată pe nume Louie Shurtliff. Louie, ai cărei părinţi locuiau în Ogden, Utah, a venit să locuiască cu familia Smith pentru a putea urma cursurile Universităţii din Utah, care, la acea vreme, îşi avea sediul vizavi de casa familiei Smith.
La început, între Joseph şi Louie nu a fost nimic altceva decât o relaţie de pură prietenie, dar, treptat, Joseph a început să o curteze. Deoarece aveau puţini bani, întâlnirile lor se rezumau, de cele mai multe ori, la lecturi în salonul familiei, la discuţii în doi, la plimbări şi la participări la activităţile sociale organizate de Biserică. Lui Joseph îi plăcea, de asemenea, să o asculte pe Louie cântând la pian. Din când în când, mergeau la câte o piesă a teatrului local. La sfârşitul celui de-al doilea an de studii universitare al lui Louie, întâlnirile lor au dat naştere la sentimente de dragoste – într-atât încât Joseph a mers cu bicicleta 160 de kilometri până în Ogden şi înapoi, pe drumuri prăfuite pe care erau întărite urmele roţilor, pentru a o vedea o dată sau de două ori în vacanţă.12
În cele din urmă, Louie şi Joseph au vorbit despre căsătorie. Cu toate acestea, pentru ei, o întrebare rămăsese încă fără răspuns: Urma Joseph să fie chemat să slujească în misiune? În acea perioadă, tinerii băieţi şi tinerele fete care doreau să slujească în misiune nu-şi abordau episcopii pentru a fi recomandaţi pentru o asemenea chemare. Procesarea chemărilor în misiune era înfăptuită, în totalitate, prin intermediul biroului preşedintelui Bisericii. Un tânăr băiat nu ştia niciodată când avea să găsească, în cutia poştală, chemarea de a sluji în misiune.
Louie a absolvit universitatea în primăvara anului 1897 şi s-a mutat înapoi în Ogden pentru a locui cu părinţii ei. Un an mai târziu, pentru că nu exista vreun semn că el ar urma să primească chemarea de a pleca în misiune, cuplul a decis să-şi ducă la bun sfârşit planurile de a se căsători. Joseph a scris mai târziu: „Am convins-o să-şi schimbe reşedinţa şi, în a 26-a zi a lunii aprilie a anului 1898, am mers la Templul Salt Lake şi am fost căsătoriţi pentru timp şi toată eternitatea de către tatăl meu, preşedintele Joseph F. Smith”13. Când Joseph şi Louie şi-au început viaţa împreună, ei au locuit într-un apartament mic, anexat casei familiei Smith.
Acceptarea chemării de misionar
La începuturile Bisericii, bărbaţii căsătoriţi erau, adesea, chemaţi să slujească în misiuni cu timp deplin, aşadar Joseph şi Louie nu au fost surprinşi când, la data de 17 martie 1899, chemarea de a sluji în misiune, semnată de preşedintele Lorenzo Snow, a sosit prin poştă. Dar este posibil ca Joseph să fi fost luat puţin prin surprindere când a aflat locul în care trebuia să slujească. Înainte să primească chemarea, el avusese o discuţie cu preşedintele Franklin D. Richards, preşedintele Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, despre posibilitatea de a primi o chemare în misiune. Mai târziu, Joseph şi-a amintit: „[El] m-a întrebat unde aş vrea să merg. I-am spus că nu aveam nicio preferinţă anume, ci doar că doream să merg unde aş fi trimis. Dar el a spus: «Trebuie să ai un loc unde-ai prefera să mergi». Am spus: «Ei bine, aş prefera să merg în Germania». Aşa că m-au trimis în Anglia!”14.
Vârstnicul Joseph Fielding Smith ca misionar cu timp deplin
Louie a decis să locuiască alături de părinţii ei cât timp Joseph era plecat. Ea a simţit că acest lucru o va ajuta să treacă peste momentele de singurătate din timpul separării de soţul ei. Şi a decis să lucreze în magazinul tatălui ei, câştigând bani pentru a finanţa misiunea lui Joseph.15
Pe 12 mai 1899, cu o zi înainte să plece în misiune, vârstnicul Smith împreună cu alţi misionari au primit instrucţiuni de la preşedintele Joseph F. Smith şi de la vârstnicii George Teasdale şi Heber J. Grant, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli. Aceasta a fost întreaga lor instruire înainte să-şi înceapă slujirea ca misionari cu timp deplin. În această întâlnire, fiecare misionar a primit un certificat oficial de misionar. Pe cel al vârstnicului Smith era scris:
„Prin aceasta se certifică faptul că titularul, vârstnicul Joseph F. Smith jr., este membru credincios şi cu drepturi depline al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă şi a fost chemat în mod corespunzător de către autorităţile generale ale acestei Biserici în misiune în Marea Britanie pentru a predica Evanghelia şi a administra toate rânduielile care aparţin oficiului său.
Şi îi invităm pe toţi oamenii să dea ascultare învăţăturilor şi sfaturilor sale, pentru că este un bărbat trimis de Dumnezeu pentru a le deschide uşa către viaţă şi salvare – şi să-l sprijine în călătoriile sale, în toate lucrurile de care va avea nevoie.
Şi ne rugăm ca Dumnezeu, Tatăl Etern, să-i binecuvânteze pe vârstnicul Smith şi pe toţi care-l primesc şi-i oferă cele necesare, cu binecuvântările cerului şi ale pământului, pentru timp şi eternitate, în numele lui Isus Hristos, amin.
Semnată în oraşul Salt Lake, Utah, la data de 12 mai 1899, în numele Bisericii mai sus menţionate. Lorenzo Snow, George Q. Cannon, Jos. F. Smith, Prima Preşedinţie”16.
A doua zi, familia s-a adunat acasă pentru a-şi lua rămas bun de la Joseph şi de la un frate mai în vârstă care fusese, de asemenea, chemat să slujească în Anglia. Cu toate acestea, o membră a familiei lipsea de la adunare. Sora mai tânără a lui Joseph, Emily, se ascundea, fiindu-i ruşine de un lucru pe care-l făcuse cu câţiva ani mai devreme. În timp ce Joseph o curta pe Louie, el îi trimitea uneori pe Emily şi pe ceilalţi copii mai mici devreme la culcare, pentru a petrece timp singur cu iubita lui. Supărată de această aşa-zisă nedreptate, Emily se rugase adesea ca Domnul să-l trimită pe fratele ei în misiune. Pentru că atunci, într-adevăr, pleca, s-a simţit vinovată pentru influenţa pe care credea că a avut-o în acea plecare.17
Joseph şi Louie au ştiut că acea chemare de a sluji în Anglia venise de la Domnul. Joseph era nerăbdător să-şi îndeplinească îndatorirea, iar Louie era bucuroasă că soţul ei urma să slujească în misiune, dar amândurora le era greu să se împace cu gândul de a fi despărţiţi. Când a venit momentul ca vârstnicul Joseph să plece la gară, „Louie a încercat să se abţină şi să nu-l lase pe Joseph să o vadă că plângea. Dar era dificil să-şi ascundă ochii înroşiţi de lacrimi. Iar lui Joseph, numai la gândul plecării, i se făcea deja dor de casă, încât nu prea avea poftă să discute cu nimeni… Joseph abia putea vorbi din pricina emoţiilor când s-a oprit în faţa uşii vechii case de pe Strada First North şi a sărutat pe fiecare dintre cei dragi ai lui, luându-şi rămas bun de la ei: mama, tata, fraţii, surorile, mătuşile şi, în cele din urmă, Louie. «La revedere, Louie, comoara mea! Dumnezeu să te binecuvânteze şi să mi te păstreze în siguranţă»”18.
Plantarea seminţelor Evangheliei în Anglia
Din momentul în care trenul în care călătorea – incomod şi plin de fum de tutun – s-a îndepărtat de casă, vârstnicul Smith s-a dedicat misiunii sale. Scrierile din jurnalul său şi scrisorile pe care le-a trimis şi le-a primit au dezvăluit dificultăţile cu care s-a confruntat ca misionar şi credinţa şi devotamentul cu care le-a făcut faţă.
La sfârşitul primei sale zile de muncă misionară în Anglia, el a scris în jurnalul său: „Aceasta a fost o zi foarte importantă din scurta mea viaţă. Am plecat de-acasă acum aproape o lună de zile cu scopul de a predica Evanghelia Domnului nostru… Am fost afară şi am înmânat 25 de broşuri [pliante]. Este prima oară când fac acest lucru şi nu mi-a fost foarte uşor… Astăzi mi-am depus mărturia către lume pentru prima oară, dar voi putea face acest lucru mai bine. Cu ajutorul Domnului, voi face voia Sa aşa cum am fost chemat să o fac”19.
Când tatăl său i-a trimis câţiva dolari pentru nevoile sale, el a răspuns: „Voi avea foarte mare grijă de banii pe care mi-i trimiţi. Nu cheltui nimic decât dacă am un motiv bine întemeiat”. El i-a spus, de asemenea, tatălui său despre hotărârea sa de a învăţa şi a propovădui Evanghelia: „Sunt aici pentru a predica Evanghelia şi sper că voi putea face bine acest lucru… Dorinţa mea este să-mi dezvolt capacităţile intelectuale şi talentele cât timp am să fiu aici, pentru a fi mereu de folos în viaţă… Vreau să fiu drept în toate lucrurile şi nimic nu-mi oferă o plăcere mai mare decât să învăţ ceva despre Evanghelie. Dorinţa mea este să mă familiarizez bine cu ea şi să dobândesc înţelepciune”20.
Preşedintele Joseph F. Smith a scris următoarele cuvinte de laudă într-o scrisoare către vârstnicul Joseph Fielding Smith: „Îmi place atitudinea ta, am credinţă în integritatea ta şi găsesc plăcere şi satisfacţie în ceea ce faci. Vreau să dobândeşti înţelepciune şi răbdare şi să faci alegeri chibzuite şi, de asemenea, să ai Spiritul Sfânt şi dragostea lui Dumnezeu”21. Tatăl lui Louie, Lewis Shurtliff, şi-a exprimat, de asemenea, încrederea în vârstnicul Smith: „Am simţit mereu că vei îndeplini o misiune glorioasă şi vei dobândi experienţă care te va pregăti pentru înalta chemare pe care eşti menit să o îndeplineşti în viitor”22.
În scrisorile către Louie, Joseph şi-a exprimat mereu dragostea faţă de ea. El a inclus, adesea, flori presate în „scrisorile sale pline de căldură şi dragoste”23. De asemenea, a scris despre dificultăţile cu care se confrunta: „Sunt mulţi oameni în această naţiune care ştiu că Evanghelia pe care o propovăduim este adevărată, dar care nu au curajul moral să iasă din lume şi să o accepte”24.
Louie trimitea scrisori cel puţin o dată pe săptămână. „Aminteşte-ţi”, a scris ea odată, „că sunt aici să te iubesc şi să mă rog pentru tine şi nu te uit nici măcar o clipă… Fii binecuvântat, soţul meu iubit, este rugăciunea mea permanentă”25. Louie scria cu claritate despre devotamentul faţă de soţul ei şi la fel de clar despre devotamentul ei faţă de Domnul şi de lucrarea Sa. I-a amintit în mod consecvent lui Joseph să nu permită dorului de casă să-i slăbească hotărârea de a sluji.
Vârstnicul Smith a avut nevoie de o asemenea încurajare pentru că rareori găsea pe cineva care dorea să accepte mesajul Evangheliei restaurate. Ani mai târziu, el „i-a spus fiului său, Joseph, că circumstanţele erau atât de nefavorabile şi oamenii atât de dezinteresaţi, încât ajunsese să se gândească că nu va putea continua. Într-o noapte, stătea întins pe pat, gândindu-se că va trebui să muncească pentru a face rost de bani să se întoarcă acasă”26. Dar, inspirat de încurajarea din partea celor dragi şi întărit de rugăciunile lor şi de dorinţa sa de a sluji, a trecut peste asemenea gânduri. El ştia că Dumnezeu îl chemase şi ştia că trebuia să slujească în mod sârguincios pentru binele oamenilor pe care-i slujea şi pentru binele familiei sale. El a scris: „Mai degrabă aş rămâne aici pentru totdeauna, decât să mă întorc acasă fără o consemnare de eliberare onorabilă… Mă rog să am spiritul Evangheliei şi dragoste pentru aproapele meu pentru a putea sta aici până voi fi eliberat în mod onorabil. Fără multele rugăciuni rostite acasă pentru mine şi fără rugăciunile mele, nu aş putea reuşi”27.
Vârstnicul Joseph Fielding Smith a fost eliberat în mod onorabil din misiunea sa la data de 20 iunie 1901. În cei doi ani de slujire sârguincioasă, „el nu a avut niciun convertit, nu a avut ocazia să înfăptuiască niciun botez, dar a confirmat un convertit”28. Cu toate acestea, el şi colegii lui au plantat seminţele Evangheliei, ajutând mulţi oameni să dobândească o pace şi o înţelegere mai mari şi a progresat pe plan personal ca ucenic şi învăţător al Evangheliei şi în calitate de conducător în cadrul preoţiei.
Un cămin nou şi responsabilităţi noi
Joseph a sosit în oraşul Salt Lake la data de 9 iulie 1901. După ce au petrecut câteva zile cu familia lui Louie, în Ogden, Joseph şi Louie s-au întors la căminul lor, alături de familia Smith şi şi-au reluat viaţa împreună. Căsătoria lor a fost plină de credinţă, sârguinţă şi slujire în timp ce au lucrat pentru a întemeia un cămin şi o familie şi pentru a sluji în Biserică.
Louie Shurtliff Smith
La scurt timp după ce s-a întors acasă, Joseph a început să caute de lucru pentru a avea grijă de familia sa. Cu ajutorul unui membru al familiei, a reuşit să obţină un loc de muncă temporar în biroul funcţionarului ţinutului Salt Lake. După aproximativ cinci săptămâni, el a acceptat un post în Biroul istoricului Bisericii. Pe măsură ce a învăţat mai mult despre istoria Bisericii, el a devenit, de asemenea, mai conştient de oamenii care au căutat să discrediteze Biserica şi pe conducătorii ei. A lucrat necontenit pentru a oferi informaţii în apărarea Bisericii. Acesta a fost începutul unei slujiri ce avea să binecuvânteze Biserica în anii care aveau să vină.
În primăvara anului 1902, Louie a rămas însărcinată. Ea şi Joseph erau recunoscători pentru micul lor apartament, dar erau nerăbdători să-şi poată construi propria casă. Locul de muncă sigur al lui Joseph le-a permis să înceapă să-şi facă planuri. Au angajat o firmă de construcţii şi au decis ca o parte din lucrare să o realizeze chiar Joseph, reducând astfel din costuri. Primul lor copil, o fiică pe nume Josephine, s-a născut în luna septembrie a anului 1902 şi s-au mutat în noua lor casă după aproximativ 10 luni. În anul 1906, după ce Louie a trecut printr-o sarcină dificilă, ei au urat bun venit în căminul lor unei alte fiice pe care au numit-o Julina.
Joseph a fost tot timpul dornic să participe în lucrarea Domnului de salvare şi a avut multe ocazii de a face acest lucru. În anul 1902, a fost chemat să slujească în calitate de preşedinte al celui de-al douăzeci şi patrulea cvorum al Celor Şaptezeci, incluzând îndatoriri de instructor de cvorum. (La acea vreme, Biserica avea mai mult de 100 de cvorumuri ale Celor Şaptezeci. Membrii acelor cvorumuri nu erau autorităţi generale.) Joseph a fost, de asemenea, chemat să slujească în Comitetul General al Asociaţiei Progresului Comun al Tinerilor Băieţi şi ca membru în înaltul consiliu al ţăruşului Salt Lake. A fost rânduit înalt preot de fratele său, Hyrum, membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. La conferinţa generală din luna aprilie a anului 1906, a fost susţinut în calitate de istoric asistent al Bisericii, iar în luna ianuarie a anului următor, a fost desemnat să lucreze într-un comitet special al cărui scop era să „pregătească informaţii pentru a apăra Biserica de atacurile din partea inamicilor ei”29.
În timp ce tatăl lui Joseph a slujit ca preşedinte al Bisericii, Joseph l-a ajutat adesea în ceea ce privea corespondenţa şi în alte îndatoriri administrative şi, uneori, l-a însoţit pe tatăl său în călătoriile sale făcute în folosul Bisericii. Odată, Joseph a călătorit în locul preşedintelui Smith. El a consemnat: „La cererea tatălui meu, m-am dus în oraşul Brigham [Utah] în vederea dedicării casei de întruniri a celei de-a doua episcopii din oraşul Brigham. Membrii şi-au dorit foarte mult ca preşedintele Joseph F. Smith să ofere rugăciunea de dedicare, dar, deoarece era bolnav din pricina unei răceli acute, m-a trimis pe mine în locul său”. Când preşedintele de ţăruş împreună cu un episcop l-au întâmpinat pe Joseph la gară, nu au fost foarte bucuroşi să-l vadă.30 Preşedintele de ţăruş a spus: „Îmi venea să plâng. Îl aşteptam pe preşedintele Bisericii şi, în schimb, am primit un băiat”. Conform celor relatate într-o consemnare despre întâmplare, Joseph a răspuns: „Şi mie îmi venea să plâng”31.
Deşi o mare parte a îndatoririlor pe care Joseph le avea în Biserică l-a ţinut departe de casă, el şi Louie au găsit, de asemenea, timp să slujească împreună şi să se bucure unul de compania celuilalt. Într-o consemnare în jurnalul său, datată 1 noiembrie 1907, el a scris: „Am petrecut o mare parte a zilei împreună cu Louie în Templul Salt Lake, aceasta fiind una dintre cele mai fericite zile din vieţile noastre şi cea mai benefică nouă”32.
Încercări şi binecuvântări
În luna martie a anului 1908, Joseph a lăsat deoparte multe dintre responsabilităţile sale din cadrul Bisericii, simţind nevoia să stea acasă, cât mai mult posibil, alături de Louie. Ea suferea de o boală gravă, care nu a avut nicio perioadă de remisiune, apărută la începutul celei de-a treia ei sarcini. În pofida rugăciunilor, a binecuvântărilor preoţiei, a îngrijirii atente a soţului ei şi a atenţiei deosebite din partea doctorilor, starea ei a continuat să se înrăutăţească. A murit la data de 30 martie.
Îndurerat, Joseph a scris: „În timpul acestei luni pline de nelinişte şi griji pentru mine, am trecut prin încercări şi experienţe dintre cele mai dificile şi dureroase. Şi, în tot acest timp, m-am bizuit pe Domnul pentru a primi tărie şi alinare. După ce a suferit cele mai cumplite dureri timp de trei sau patru săptămâni şi o boală de aproape două luni, preaiubita mea soţie a scăpat de suferinţa sa… şi a plecat de lângă mine şi scumpele noastre fete într-o lume mai bună, lăsându-ne să aşteptăm cu răbdare şi tristeţe reîntâlnirea care va fi deosebit de glorioasă”. Joseph a spus că soţia sa „a murit fiind fermă în credinţă şi fidelă fiecărui principiu al Evangheliei”33.
Curând după aceea, sarcina de a creşte două fetiţe într-un cămin fără mamă l-a copleşit. Părinţii lui au invitat tânăra familie să locuiască împreună cu ei. Chiar şi cu acest ajutor, tatăl rămas văduv şi-a dat seama că cele două copile mici ale sale aveau nevoie de grija unei mame iubitoare.
Ethel Reynolds Smith
Aşa cum a făcut cu toate deciziile importante, Joseph s-a rugat cu fervoare pentru a primi ajutor în această problemă. Ethel Georgina Reynolds, o funcţionară în Biroul istoricului Bisericii, a fost răspunsul la rugăciunile sale. La data de 6 iulie 1908, Joseph a invitat-o să i se alăture lui şi fiicelor sale la o plimbare în parc. Întâlnirea a avut succes, deoarece toţi patru s-au bucurat de compania reciprocă. Zece zile mai târziu, Joseph şi Ethel au ieşit la întâlnire împreună, fără copii şi, la scurt timp după aceea, s-au logodit.
Ethel şi Joseph au fost pecetluiţi în Templul Salt Lake la data de 2 noiembrie 1908. Ani mai târziu, Joseph i-a scris lui Ethel într-o scrisoare: „Nu ştii cât de des I-am mulţumit Domnului pentru că nu am făcut nicio greşeală când am avut nevoie de o parteneră. Tu mi-ai fost trimisă”34. Pe lângă faptul că i-a fost o soţie iubitoare lui Joseph, Ethel a devenit, în scurt timp, o a doua mamă pentru Josephine şi Julina.
Slujirea în calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli
Chiar înainte de conferinţa generală din luna aprilie a anului 1910, preşedintele John R. Winder, primul consilier în Prima Preşedinţie, a decedat. Vârstnicul John Henry Smith, care slujea în Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, a fost chemat să slujească în Prima Preşedinţie, lăsând un loc liber în Cvorumul celor Doisprezece. Prima Preşedinţie şi Cvorumul celor Doisprezece s-au întâlnit în Templul Salt Lake pentru a vedea care bărbaţi ar fi demni să ocupe acel loc. După ce s-au sfătuit timp de aproximativ o oră, nu au reuşit să „ia o decizie unanimă”. În cele din urmă, preşedintele Joseph F. Smith s-a retras într-o încăpere de unul singur şi a îngenunchiat în rugăciune pentru a primi îndrumare. Când s-a întors, i-a întrebat, cu o oarecare ezitare, pe ceilalţi 13 fraţi, dacă ar dori să-l propună pe fiul său, Joseph Fielding Smith jr. pentru ocuparea poziţiei respective. El a spus că ezitase să sugereze acel lucru, deoarece fiul său, Hyrum, era deja membru al Consiliului, iar fiul său, David, era consilier în Episcopatul care prezidează. S-a temut că membrii Bisericii s-ar fi supărat dacă el ar fi numit un alt fiu de-al său să slujească în calitate de autoritate generală. Cu toate acestea, el s-a simţit inspirat să ofere numele lui Joseph pentru a fi luat în considerare. Ceilalţi bărbaţi au părut a fi imediat receptivi la sugestia oferită de preşedintele Smith şi l-au susţinut în aceasta.
„Se pare că, înainte de anunţul făcut în timpul conferinţei, preşedintele Smith i-a destăinuit soţiei sale [mamei lui Joseph] opţiunea de a-l fi ales pe Joseph. Sora lui Joseph, Edith S. Patrick, a spus: «Îmi amintesc că mama ne-a spus că, în anul 1910, tata a venit de la adunarea consiliului său desfăşurată în templu şi părea foarte îngrijorat. Când a fost întrebat ce-l îngrijora, el a spus că Joseph fusese ales drept unul dintre Cei Doisprezece. El a spus că membrii Primei Preşedinţii şi ai Cvorumului celor Doisprezece l-au ales în unanimitate şi că, acum, el, ca preşedinte, va fi dur criticat pentru că l-a făcut pe fiul său apostol. Mama i-a spus să nu se îngrijoreze deloc cu privire la ceea ce ar spune oamenii. Ea ştia că Domnul îl alesese şi a spus că ştia că se va descurca bine în chemarea sa»…
La acea vreme, nu se obişnuia ca persoana aleasă să fie înştiinţată dinainte, ci ca ea să afle despre chemarea sa când numele îi era menţionat în timpul conferinţei pentru votul de susţinere. Aşa s-a făcut că, atunci când Joseph Fielding se îndrepta spre conferinţa din data de 6 aprilie 1910, el nu ştia că fusese ales. Când a intrat în Tabernacol, un uşier i-a spus: «Ei bine, Joseph, cine va fi noul apostol?». El i-a răspuns: «Nu ştiu. Dar nu vom fi nici tu, nici eu!».
Chiar înainte ca numele celui mai nou membru al Cvorumului celor Doisprezece să fie rostit, Joseph a simţit, prin Spirit, că va fi rostit numele său. Cu toate acestea, el a spus ulterior cum s-a simţit atunci când numele i-a fost anunţat: «Am fost atât de surprins şi uluit, încât abia am putut vorbi».
Mai târziu, s-a dus acasă pentru a-i spune noutatea lui Ethel, care nu reuşise să participe la adunare. A început prin a-i spune: «Se pare că va trebui să vindem vaca. Nu voi mai avea timp să mă ocup de ea!»”35.
În decursul celor 60 de ani petrecuţi ca membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, Joseph Fielding Smith a văzut multe schimbări în lume. De exemplu, la vremea în care a fost chemat să slujească în calitate de apostol, mulţi oameni încă foloseau căruţele trase de cai drept mijloc principal de transport. La sfârşitul slujirii sale în calitate de membru al Cvorumului, el a călătorit adesea cu avionul pentru a-şi îndeplini însărcinările.
Cvorumul celor Doisprezece Apostoli în anul 1921. Vârstnicul Joseph Fielding Smith este în picioare în partea stângă a rândului din spate.
În calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece, vârstnicul Smith a ocupat multe poziţii de răspundere şi conducere. În primii opt ani de slujire ca apostol, el a slujit în mod neoficial ca secretar al tatălui său. A slujit în acest fel până la moartea acestuia, în luna noiembrie a anului 1918. Din acea funcţie, Joseph Fielding Smith a acţionat ca scrib atunci când tatăl său i-a dictat viziunea despre mântuirea morţilor, care se găseşte acum în Doctrină şi legăminte 138.
Vârstnicul Smith a slujit ca istoric asistent al Bisericii, ca istoric al Bisericii timp de aproape 50 de ani, în calitate de consilier în preşedinţia Templului Salt Lake, ca preşedinte al Templului Salt Lake, ca preşedinte al Societăţii de Genealogie şi Istorie din Utah, ca redactor-şef şi director general al Revistei de Genealogie şi Istorie din Utah şi ca preşedinte al Comitetului executiv din cadrul Consiliului pentru Educaţie al Bisericii. De asemenea, a slujit ca preşedinte al Comitetului pentru Publicaţii al Bisericii, o responsabilitate pentru care trebuia să citească mii de pagini de manuscrise înainte să fie redactate sub formă de lecţii incluse în manuale şi în alte publicaţii ale Bisericii.
A fost pus deoparte ca preşedinte în exerciţiu al Cvorumului celor Doisprezece la data de 6 octombrie 1950 şi a slujit în această chemare până în luna aprilie a anului 1951, când a fost pus deoparte în calitate de preşedinte al Cvorumului celor Doisprezece. A slujit în acea chemare din luna aprilie a anului 1951 până în luna ianuarie a anului 1970, când a devenit preşedintele Bisericii. Din anul 1965 până în anul 1970, a slujit, de asemenea, în calitate de consilier în Prima Preşedinţie în timp ce continua să-şi îndeplinească responsabilităţile de preşedinte al Cvorumului celor Doisprezece.
O slujire marcată de avertizări aspre şi de iertare blândă
În prima sa cuvântare din cadrul conferinţei generale, vârstnicul Joseph Fielding Smith s-a adresat în mod direct celor care şi-ar „ridica glasul împotriva acţiunilor autorităţilor care prezidează asupra Bisericii”. El a făcut următoarea afirmaţie dură: „Doresc să-mi înalţ glasul de avertizare pentru toţi aceia care au calitatea de membri ai Bisericii şi să le spun că ar face mai bine să se pocăiască şi să se întoarcă la Domnul, ca judecăţile Sale să nu cadă asupra lor, ca ei să nu-şi piardă credinţa şi să respingă adevărul”36.
De-a lungul slujirii sale, el a continuat să-şi înalţe glasul de avertizare. El a spus odată: „În călătoriile mele în ţăruşii Sionului, am considerat că este responsabilitatea mea, fiind astfel îndemnat de Spiritul Domnului, să le spun oamenilor că azi este ziua pocăinţei… Simt că este misiunea mea să strig pocăinţă şi să-i invit pe oameni să-I slujească Domnului”37.
Această abordare directă, fără ocolişuri, de a preda a fost temperată de blândeţe şi bunătate. Vârstnicul Boyd K. Packer a fost odată martor la o întâmplare ce a avut loc într-o adunare în care Joseph Fielding Smith era preşedintele Comitetului pentru munca misionară al Bisericii. „S-a prezentat un raport despre un accident în care fuseseră implicaţi doi vârstnici misionari în timp ce se aflau într-un automobil al Bisericii. Un bătrân comerciant de legume nu acordase prioritate la o intersecţie semnalizată în timp ce conducea camionul său. Maşina misionarilor fusese lovită din lateral şi distrusă complet. Şoferul camionului a primit amendă din partea poliţiei. Nu avea asigurare. Din fericire, niciunul dintre misionari nu a fost grav rănit.
În timp ce membrii comitetului discutau despre situaţie, preşedintele Smith a ascultat fără să spună vreun cuvânt. După ce au discutat, membrii comitetului l-au instruit pe directorul general al Departamentului pentru munca misionară să angajeze un avocat şi să intenteze proces.
Numai după aceea, preşedintele Smith a fost întrebat dacă era de acord să se recurgă la acest lucru. El a spus calm: «Da, am putea face asta. Şi, dacă depunem suficient efort, poate chiar vom reuşi să-i şi reţinem camionul bietului om; atunci, cum şi-ar mai câştiga existenţa?».
«Ne-am uitat unii la alţii oarecum ruşinaţi», a spus vârstnicul Packer. «Apoi, am decis că Biserica avea să cumpere o altă maşină pentru misionari, îşi va vedea de treabă şi nu va intenta proces»”38.
„Un soţ şi un tată blând şi iubitor”
Când vârstnicul Smith a fost chemat să fie apostol, el avea trei copii: Josephine şi Julina, precum şi Emily, prima născută a lui Ethel. Şapte luni mai târziu, soţia sa a născut o altă fată. Ethel şi Joseph i-au pus numele Naomi. Din pricina complicaţiilor din timpul naşterii, Naomi a avut dificultăţi în a rămâne în viaţă, iar familia s-a temut că nu va trăi mult timp. Dar, aşa cum tatăl ei a spus mai târziu, ea „a fost salvată prin puterea rugăciunii şi a binecuvântărilor preoţiei primite după ce s-a constatat că nu putea respira”39. Mai târziu, Ethel a mai născut alţi şapte copiii: Lois, Amelia, Joseph, Lewis, Reynolds, Douglas şi Milton.
Responsabilităţile preşedintelui Smith în calitate de apostol l-au ţinut adesea departe de casă perioade de timp îndelungate. Dar, când era acasă, îşi concentra atenţia asupra familiei sale. Soţia sa, Ethel, l-a descris ca fiind „un soţ şi un tată blând şi iubitor a cărui cea mai mare dorinţă este să-şi facă familia fericită, uitând în întregime de el în eforturile sale de a realiza acest lucru”40.
Copiilor din familia Smith li se părea amuzant felul în care unii oameni îl percepeau pe tatăl lor – ca fiind un bărbat sever şi aspru. „Odată… după ce el ţinuse o predică destul de serioasă despre importanţa educării copiilor în mod corespunzător, o femeie deranjată s-a apropiat de două dintre fetiţele preşedintelui Smith şi şi-a exprimat compătimirea faţă de ele, [spunând]: «Sunt convinsă că tăticul vostru vă bate!»”. Ca răspuns la această acuză, fete doar au chicotit. Îşi cunoşteau tatăl mult mai bine decât îl cunoştea ea – el nu le-ar lovi niciodată. Când venea acasă din lungile sale călătorii „petreceau cele mai fericite momente din clipa în care se întâlneau cu nerăbdare la gară până când îşi luau, cu tristeţe, la revedere câteva zile mai târziu”. Jucau jocuri, făceau plăcintă şi îngheţată, mergeau la picnicuri, călătoreau cu trenul şi vizitau canioane şi lacuri din apropiere. Le plăcea să asculte întâmplări despre călătoriile pe care el le făcea în toată lumea pentru Biserică.41 De asemenea, munceau împreună, ocupându-se cu treburile din gospodărie.42
Fiii preşedintelui Smith practicau sporturi, iar el participa la meciurile lor ori de câte ori putea.43 Şi lui îi plăcea să facă sport împreună cu ei, mai ales să joace handbal. Se distra împreună cu ei, dar era competitiv. Fiii săi, Reynolds şi Lewis, îşi aminteau de numeroasele ocazii în care ei doi jucau împreună împotriva tatălui lor. Îi lăsa să aleagă ce mână avea voie să folosească. Chiar şi cu o mână la spate, el „câştiga cu uşurinţă” mereu.44
Tristeţe şi speranţă
Responsabilităţile vârstnicului Smith, departe de casă, erau greu de suportat pentru Ethel şi copii, iar săptămânile de despărţire erau dureroase şi pentru el. La data de 18 aprilie 1924, el călătorea cu trenul pentru a prezida o conferinţă de ţăruş. La acea vreme, Ethel se afla acasă, însărcinată în luna a şaptea, făcând tot ce putea pentru a avea grijă de copii. Într-o scrisoare adresată ei, el a scris: „Mă gândesc la tine şi îmi doresc să pot fi alături de tine neîntrerupt în următoarele câteva săptămâni, ca să am grijă de tine”45. În timp ce se gândea acasă, el a încheiat scrisoarea cu o poezie pe care o scrisese. Unele dintre cuvintele acelei poezii apar acum în cartea de imnuri a Bisericii, în multe limbi, sub titlul de „Does the Journey Seem Long? (Pare lungă călătoria?)”.
Pare lungă călătoria,
Este grea şi abruptă calea?
Sunt spini, mărăcini pe cărare?
Te taie pietrele ascuţite?
În timp ce încerci să urci
Mai sus, spre-nălţimi?
Ţi-e inima slăbită, îndurerată,
Şi sufletul ţi-e obosit,
Când trudeşti sub povara durerii?
Îţi pare povara prea mare
Pe care trebuie acum s-o ridici?
Chiar nu este nimeni s-ajute?
Să nu ţi se tulbure inima
Acum, la început de drum;
El este alături, te-ndeamnă.
Priveşte, dar, în sus.
Şi apucă-L de mâna-I întinsă;
Te va conduce spre noi înălţimi –
Spre un tărâm sfânt şi pur,
Unde durere nu este,
Păcatul nu va exista,
Nici lacrimi nu vor fi vărsate,
Căci nu va fi tristeţe.
De mână ia-L şi intră cu El.46
Începând cu anul 1933, fericirea în căminul familiei Smith a fost, uneori, întreruptă de o mare „povară a durerii”, aşa cum o descrisese vârstnicul Smith în poezia sa cu nouă ani în urmă. Ethel a început să sufere de „o boală gravă pe care nici ea nu o putea înţelege. Uneori, avea momente de depresie puternică şi, alteori, gândurile îi treceau repede de la un lucru la altul, forţându-i trupul epuizat să facă din ce în ce mai multe lucruri. Dragostea blândă şi sprijinul familiei sale, rugăciunile şi binecuvântările şi chiar internările în spital nu păreau s-o ajute”47. După patru ani de suferinţă, ea a decedat la data de 26 august 1937. Scriind despre decesul ei, soţul ei îndurerat a scris: „O femeie mai bună, o soţie şi o mamă mai fidelă nu putea fi găsită”48. În momentele sale de tristeţe profundă, el a simţit asigurarea plină de alinare că el şi Ethel Reynolds Smith erau uniţi pentru eternitate prin intermediul unui legământ de pecetluire sacru.
O nouă prietenie duce la căsătorie
Când Ethel a murit, în casa familiei Smith încă mai locuiau cinci copii. Doi dintre ei aveau să se mute în scurt timp – Amelia era logodită şi urma să se căsătorească, iar Lewis se pregătea să slujească în misiune cu timp deplin. Urmau să rămână doar Reynolds, în vârstă de 16 ani, Douglas, în vârstă de 13 ani şi Milton, în vârstă de 10 ani. Îngrijorat că aceşti fii rămăseseră fără mamă, Joseph Fielding Smith a luat în considerare ideea de a se căsători din nou.
Cu acest gând în minte, vârstnicul Smith şi-a concentrat atenţia asupra lui Jessie Ella Evans, o faimoasă solistă a Corului Tabernacolului Mormon. Jessie interpretase un solo în timpul slujbei funerare a lui Ethel, iar vârstnicul Smith îi trimisese un bilet de mulţumire. Acel bilet de mulţumire a dus la conversaţii telefonice. Vârstnicul Smith şi Jessie nu se cunoscuseră înainte de această întâmplare, dar s-au împrietenit repede.
Vârstnicul Smith s-a gândit şi s-a rugat zile întregi pentru a şti dacă trebuie s-o ceară pe Jessie de soţie. În cele din urmă, i-a scris o scrisoare în care a dat de înţeles că ar dori să aibă o relaţie mai apropiată cu ea. Patru zile mai târziu, şi-a făcut curajul de a-i înmâna personal acea scrisoare. S-a dus în oraş, la birourile administrative locale, unde lucra în calitate de copistă, şi i-a înmânat-o personal. Mai târziu, el a consemnat în jurnalul său următoarele: „Am mers la biroul copistei ţinutului… Am avut un dialog foarte important cu respectiva copistă şi i-am lăsat scrisoarea pe care am scris-o”49. După o săptămână în care a călătorit cu trenul la adunări ale conferinţelor de ţăruş, vârstnicul Smith s-a întors acasă şi s-a întâlnit din nou cu Jessie.
În stilul său aparte, direct, vârstnicul Smith a scris în jurnalul său: „M-am întâlnit cu domnişoara Jessie Evans şi am avut [un] dialog important cu ea”. Având sentimente de admiraţie unul faţă de altul, au stabilit ca el să o întâlnească pe mama lui Jessie şi ca Jessie să-i cunoască pe copiii lui. După mai puţin de o lună, la data de 21 noiembrie 1937, ea a acceptat inelul de logodnă. Cei doi au fost pecetluiţi în Templul Salt Lake, la data de 12 aprilie 1938, de către preşedintele Heber J. Grant, al şaptelea preşedinte al Bisericii.50
Vârstnicul Francis M. Gibbons, care a slujit ca secretar al Primei Preşedinţii în perioada în care preşedintele Smith era preşedintele Bisericii, a descris relaţia dintre Joseph Fielding Smith şi Jessie Evans Smith: „În pofida diferenţei de douăzeci şi şase de ani dintre ei şi a temperamentelor, experienţelor şi educaţiei diferite, Joseph Fielding şi Jessie Evans Smith erau remarcabil de compatibili. Ea era o extravertită de nestăvilit, foarte amuzantă şi plină de umor, care se bucura de faimă şi de atenţia publicului. Joseph, pe de altă parte, era tăcut, introvertit, demn şi detaşat, nu a părut niciodată că se simte confortabil în locuri publice şi nu a căutat niciodată să fie în centrul atenţiei. Ceea ce făcut ca această relaţie dintre două caractere atât de diferite să fie una apropiată au fost dragostea şi respectul reciproce”51. Această dragoste şi acest respect au fost oferite şi mamei lui Jessie, Jeanette Buchanan Evans care trăise alături de ea înainte de căsătorie. Sora Evans s-a mutat cu fiica ei în casa familiei Smith şi a ajutat la îngrijirea copiilor.
Joseph Fielding Smith şi Jessie Evans Smith la pian
Slujirea oferită unei lumi aflată în conflict
Noua soră Smith, pe care copiii şi nepoţii vârstnicului Smith o numeau mătuşa Jessie, l-a însoţit adesea pe soţul ei în călătoriile sale la conferinţele de ţăruş. Adesea, conducătorii locali o invitau să cânte în cadrul adunărilor şi, uneori, reuşea să-l convingă pe soţul ei să cânte cu ea în duet. În anul 1939, preşedintele Heber J. Grant i-a desemnat pe vârstnicul şi sora Smith să facă un tur al tuturor misiunilor Bisericii din Europa.
Deşi, la momentul în care cuplul Smith a sosit în Europa, cel de-al Doilea Război Mondial nu izbucnise, tensiunile dintre naţiuni se intensificau. La data de 24 august, în timp ce cuplul Smith se afla în Germania, Prima Preşedinţie l-a instruit pe vârstnicul Smith să se asigure că toţi misionarii din Germania erau transferaţi în ţări neutre. El a coordonat această lucrare din Copenhaga, Danemarca. În timpul acestui transfer de misionari, Wallace Toronto, preşedintele de misiune din Cehoslovacia, a considerat că era necesar să trimită pe soţia sa, Martha şi pe copiii lor în Copenhaga, pentru a fi în siguranţă. El a rămas în Cehoslovacia pentru a se asigura că patru misionari care fuseseră reţinuţi vor fi evacuaţi în siguranţă. Zilele treceau fără a primi vreo veste de la ei. Mai târziu, Martha a relatat:
„Sosise ziua în care ultimele trenuri, feriboturi şi vapoare îşi încheiau ultimele trasee din Germania şi ne rugam ca Wally [preşedintele Toronto] şi cei patru misionari aflaţi în grija lui să se afle pe ultimul feribot în momentul în care plecase din portul de origine. Văzând că eram foarte îngrijorată şi că mă supăram din ce în ce mai mult cu fiecare minut, preşedintele Smith a venit lângă mine, şi-a pus mâna sa protectoare pe umerii mei şi a spus: «Soră Toronto, acest război nu va începe până când fratele Toronto şi misionarii săi nu vor sosi pe acest pământ al Danemarcei». Când s-a lăsat seara, am primit un apel telefonic… Era Wally! Cei cinci ieşiseră din Cehoslovacia, împreună cu legaţia britanică, cu un tren special care fusese pus la dispoziţie pentru ei, se îmbarcaseră pe ultimul feribot care pleca din Germania şi se aflau atunci pe ţărmul [Danemarcei] aşteptând să fie transportaţi la Copenhaga. Uşurarea şi bucuria care s-au simţit în casa misiunii şi în rândul celor 350 de misionari au fost asemenea risipirii unui nor întunecat pentru a face loc luminii soarelui”52.
Vârstnicul Smith a fost recunoscător poporului danez pentru că a permis atât de multor misionari evacuaţi să intre în ţara sa. Când războiul a izbucnit, el a profeţit că poporul danez nu avea să sufere din pricina lipsei de mâncare, în timpul acestuia, datorită generozităţii de care a dat dovadă. Ani mai târziu, „poporul danez a supravieţuit războiului mai bine decât oricare altă naţiune europeană. Sfinţii danezi au trimis chiar pachete cu ajutoare sfinţilor din zilele din urmă afectaţi din Olanda şi Norvegia. Numărul de membri a crescut constant, iar numărul chitanţelor de zeciuială din partea misiunii din Danemarca a fost mai mare decât dublu… Sfinţii danezi au considerat că împrejurările lor sunt rezultatul direct al profeţiei făcute de vârstnicul Joseph Fielding Smith”53.
La începutul războiului, vârstnicul Smith a organizat evacuarea a 697 de misionari americani care slujeau în Europa. Deoarece unii misionari slujiseră în calitate de conducători de district şi de ramură, vârstnicul Smith a transferat acele responsabilităţi de conducere membrilor locali. După ce a îndeplinit aceste sarcini, vârstnicul Smith s-a îmbarcat pentru Statele Unite împreună cu Jessie. Au luat un tren din New York şi au ajuns acasă la şapte luni de la plecarea lor.
Deşi vârstnicul Smith a fost fericit că misionarii americani s-au putut întoarce în siguranţă la casele lor, el şi-a exprimat îngrijorarea pentru oamenii nevinovaţi care erau deja cuprinşi de tragedia războiului în propriile ţări. El a scris: „Inima mea era îndurerată de fiecare dată când aveam o adunare şi, la sfârşitul ei, dădeam mâna cu oamenii. Cu toţii ne întâmpinau cu căldură, iar [prietenia] lor însemna pentru mine mai mult decât îşi dădeau, probabil, seama. Unii dintre ei au plâns şi au spus că se aşteptau la necazuri foarte mari şi că nu ne vom mai întâlni din nou în această viaţă. Îmi pare rău pentru ei şi mă rog în fiecare zi ca Domnul să-i protejeze în tot acest timp îngrozitor”54.
Fiul vârstnicului Smith, Lewis, care se afla în Anglia atunci când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, a făcut parte din ultimul grup de misionari care s-a întors acasă.55 După aproximativ doi ani şi jumătate, Lewis a traversat din nou Oceanul Atlantic, de data aceasta pentru a-şi îndeplini serviciul militar. „Această situaţie ne-a întristat pe toţi”, a scris vârstnicul Smith. „Este atât de trist că oamenii puri şi neprihăniţi sunt nevoiţi să participe într-un război de proporţii mondiale din pricina ticăloşiei oamenilor.”56
La data de 2 ianuarie 1945, vârstnicul Smith a primit o telegramă care-l înştiinţa că fiul său fusese ucis în timp ce se afla în slujba patriei sale. El a scris: „Această veste a fost un şoc foarte mare pentru noi, deoarece aveam speranţe foarte mari că el se va întoarce în curând în Statele Unite. Simţisem că va fi protejat, deoarece scăpase de multe ori de pericol. Ne era greu să ne imaginăm că se putea întâmpla un asemenea lucru… Deşi vestea este greu de suportat, avem un sentiment de pace şi fericire ştiind că a fost curat şi liber de viciile atât de răspândite în lume şi în armată. A fost fidel credinţei sale şi este demn de o înviere glorioasă, când vom fi din nou uniţi”57.
Un învăţător şi conducător de încredere
În calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece, Joseph Fielding Smith a stat adesea înaintea sfinţilor din zilele din urmă pentru a mărturisi despre Isus Hristos, a popovădui Evanghelia restaurată şi a-i chema pe oameni la pocăinţă. El a rostit peste 125 de cuvântări în cadrul conferinţelor generale, a participat la mii de conferinţe de ţăruş şi a vorbit în cadrul a numeroase evenimente, cum ar fi conferinţe cu tematici legate de genealogie şi emisiuni de radio. El a propovăduit, de asemenea, prin cuvintele pe care le-a scris. Timp de mulţi ani, el a scris articole în revista Bisericii, Improvement Era, răspunzând întrebărilor trimise de cititori. De asemenea, el a scris alte articole în revistele Bisericii şi în secţiunea Bisericii din publicaţia Deseret News. În timpul slujirii sale în calitate de apostol, în perioada 1910 − 1972, scrierile sale au fost publicate în 25 de cărţi, inclusiv în Essentials in Church History, Doctrines of Salvation, Church History and Modern Revelation şi Answers to Gospel Questions.
Ascultând cuvântările sale şi citind scrierile sale, membrii Bisericii şi-au putut da seama că preşedintele Smith era un adevărat erudit în ceea ce priveşte Evanghelia. În plus, ei au învăţat să se încreadă în Domnul şi să-L urmeze. După cum a spus preşedintele N. Eldon Tanner, Joseph Fielding Smith „a influenţat vieţile a sute de mii de oameni punând în practică şi propovăduind prin cuvânt şi prin peniţă fiecare principiu al Evangheliei. Nimeni nu s-a îndoit că el a ştiut că Dumnezeu este un Dumnezeu viu şi că noi suntem copiii Lui de spirit; că Isus Hristos este Singurul Născut în trup al lui Dumnezeu; că El Şi-a dat viaţa pentru ca noi să ne putem bucura de nemurire; şi că, acceptând şi punând în practică Evanghelia, ne putem bucura de viaţa veşnică”58.
Vârstnicul Bruce R. McConkie a consemnat:
„Viaţa şi slujirea preşedintelui Joseph Fielding Smith au fost caracterizate de trei lucruri:
1. dragostea sa faţă de Domnul şi fidelitatea statornică şi absolută, cu care a căutat să arate acea dragoste, ţinând poruncile Sale şi făcând mereu acele lucruri care erau plăcute Domnului;
2. loialitatea sa faţă de profetul Joseph Smith şi de adevărurile nepieritoare restaurate prin intermediul lui; faţă de bunicul său, patriarhul Hyrum Smith… [care] a murit ca martir; şi faţă de tatăl său, preşedintele Joseph F. Smith, al cărui nume este consemnat pentru totdeauna în oraşul celest, ca unul care a îndurat cu mult curaj, făcând lucrarea Celui al cărui sânge a fost vărsat pentru ca noi să putem trăi;
3. propria sa cunoaştere despre Evanghelie şi înţelegere spirituală; sârguinţa sa neobosită în calitate de predicator al dreptăţii; şi propria sa lucrare de a-i hrăni pe cei flămânzi, de a-i îmbrăca pe cei goi, de a vizita văduvele şi orfanii şi de a da dovadă de religie curată, atât prin cuvânt, cât şi prin faptă”59.
Fraţii în credinţă din Cvorumul celor Doisprezece ai preşedintelui Smith au văzut în el un conducător înţelept şi plin de compasiune. La aniversarea celei de-a 80-a zi de naştere a sa, ceilalţi membri ai Cvorumului celor Doisprezece i-au adus un omagiu pe care l-au publicat. Ca parte a acestui omagiu, ei au spus:
„Noi, cei care slujim în Consiliul celor Doisprezece sub conducerea sa, am avut ocazia să observăm adevărata nobleţe a caracterului său. În fiecare zi, vedem dovezi neîntrerupte ale înţelegerii şi aprecierii sale pline de consideraţie faţă de colegii săi, oferindu-ne însărcinările şi coordonându-ne eforturile, astfel încât lucrarea Domnului să poată progresa. Ne-am dori ca întreaga Biserică să poată cunoaşte blândeţea sufletului său şi măreaţa sa preocupare faţă de bunăstarea celor nefericiţi şi a celor în suferinţă. Îi iubeşte pe toţi sfinţii şi nu încetează niciodată să se roage pentru păcătoşi.
Având un discernământ remarcabil, el pare să se folosească doar de două lucruri pentru a ajunge la deciziile finale. Care sunt dorinţele Primei Preşedinţii? Ce este cel mai bine pentru împărăţia lui Dumnezeu?”60.
Preşedinte al Bisericii
Într-o dimineaţă de sabat, pe 18 ianuarie 1970, viaţa muritoare a preşedintelui David O. McKay s-a încheiat. Din acel moment, responsabilitatea de a conduce Biserica a revenit Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, avându-l ca preşedinte pe Joseph Fielding Smith, în vârstă de 93 de ani.
La data de 23 ianuarie 1970, membrii Cvorumului celor Doisprezece Apostoli s-au întâlnit şi l-au susţinut în mod oficial pe preşedintele Smith ca preşedinte al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Preşedintele Smith i-a ales pe Harold B. Lee în calitate de prim consilier şi pe N. Eldon Tanner în calitate de al doilea consilier. Apoi, toţi cei trei bărbaţi au fost puşi deoparte pentru a-şi îndeplini noile responsabilităţi.
Preşedintele Joseph Fielding Smith şi consilierii săi din Prima Preşedinţie: preşedintele Harold B. Lee (centru) şi preşedintele N. Eldon Tanner (dreapta)
Vârstnicul Ezra Taft Benson, care a fost prezent la acea adunare, a spus: „În timpul adunării noastre a existat un sentiment minunat de unitate şi fraţii au făcut dovada unei deosebite afecţiuni atunci când s-au îmbrăţişat, după ce noua conducere a fost aleasă şi pusă deoparte”61.
Vârstnicul Boyd K. Packer şi-a depus mărturia despre chemarea preşedintelui Smith:
„Am plecat de la birou într-o după-amiază de vineri gândindu-mă la însărcinarea pe care o aveam în cadrul conferinţei de la sfârşitul acelei săptămâni. Am aşteptat ca liftul să coboare de la etajul cinci.
Când uşile liftului s-au deschid fără zgomot, l-am văzut înăuntru pe preşedintele Joseph Fielding Smith. Am fost puţin surprins să-l văd, deoarece biroul său este la un etaj inferior.
Când l-am văzut stând în picioare în faţa uşii, am primit o mărturie puternică – iată profetul lui Dumnezeu! Acel glas plăcut al Spiritului, care este asemenea luminii, care are legătură cu inteligenţa pură, mi-a mărturisit că el era profetul lui Dumnezeu”62.
Sub conducerea preşedintelui Smith, Biserica a continuat să crească. De exemplu, au fost creaţi 81 de ţăruşi, inclusiv primii ţăruşi în Asia şi Africa, iar numărul membrilor Bisericii a depăşit pragul de 3 milioane. Au fost dedicate două temple – în Ogden, Utah şi în Provo, Utah.
Deşi Biserica creştea în întreaga lume, preşedintele Smith a accentuat importanţa fiecărui cămin şi a fiecărei familii. Le-a amintit sfinţilor din zilele din urmă că „organizaţia Bisericii există tocmai pentru a ajuta familia şi pe membrii ei să obţină exaltarea”63. El a propovăduit: „Familia este cea mai importantă organizaţie în timp şi în eternitate… Voinţa Domnului este aceea de a întări şi a apăra familia”64. Într-un efort de a întări familiile şi pe fiecare membru în parte, Biserica a subliniat şi mai mult importanţa serii în familie, un program care fusese sprijinit încă din anul 1909, când tatăl preşedintelui Smith era preşedinte al Bisericii. Sub conducerea preşedintelui Joseph Fielding Smith, serile de luni au fost desemnate în mod oficial ca seri în familie. În aceste seri, nu trebuie să se ţină niciun fel de adunări ale Bisericii, iar clădirile de la nivel local ale Bisericii sunt închise.
În pofida vârstei sale înaintate, preşedintele Smith şi-a abordat chemarea cu umilinţa unui copil şi cu vigoarea unui tânăr. În cei doi ani şi cinci luni cât a slujit ca profet, văzător şi revelator al Bisericii, el a inspirat sfinţii din zilele din urmă din întreaga lume prin mesajele sale.
El a declarat că „suntem copiii de spirit ai lui Dumnezeu, Tatăl nostru Ceresc”65 şi că „trebuie să credem în Hristos şi să ne modelăm vieţile după a Lui”66. El a mărturisit că Joseph Smith „I-a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi pe Fiul Său, Isus Hristos, şi a stat în prezenţa Lor”67 şi a devenit „revelatorul cunoaşterii lui Hristos şi a salvării oamenilor în această vreme şi în această generaţie”68.
I-a îndemnat pe sfinţi să „abandoneze multe dintre căile lumii”69, dar să-i iubească pe toţi oamenii din lume – „să vedem în oameni binele, chiar dacă încercăm să îi ajutăm să biruiască unul sau două obiceiuri rele”70. El le-a amintit că o modalitate prin care pot să dea dovadă de acest „spirit de dragoste şi frăţie” este să împărtăşească Evanghelia – să „invite toţi oamenii de pretutindeni să dea ascultare cuvintelor vieţii veşnice revelate în aceste zile”71.
El şi-a întărit relaţiile cu tineretul din Biserică, întâlnindu-se cu congregaţii mari de tineri sfinţi din zilele din urmă şi încurajându-i să „rămână fermi în credinţă în pofida întregii opoziţii”72.
El s-a adresat adesea deţinătorilor preoţiei, reamintindu-le că au fost „chemaţi să-L reprezinte pe Domnul şi să deţină autoritatea Sa” şi îndemnându-i să-şi „amintească cine sunt [ei] şi să acţioneze ca atare”73.
El i-a îndemnat pe toţi sfinţii din zilele din urmă să primească binecuvântările din templu, să fie fideli legămintelor făcute în templu şi să se întoarcă la templu pentru a înfăptui rânduielile sacre pentru şi în folosul strămoşilor lor. Înainte de dedicarea Templului Ogden, Utah, el a spus: „Permiteţi-mi să vă reamintesc că, atunci când dedicăm o casă Domnului, ceea ce facem cu adevărat este că ne dedicăm pe noi înşine slujirii Domnului, făcând legământul că vom folosi casa în felul în care El doreşte ca ea să fie folosită”74.
„Ţineţi poruncile”, a îndemnat el. „Mergeţi în lumină. Înduraţi până la sfârşit. Fiţi fideli fiecărui legământ şi fiecărei obligaţii, iar Domnul vă va binecuvânta mai presus de visele dumneavoastră cele mai măreţe”75.
Citându-l pe preşedintele Brigham Young, preşedintele Harold B. Lee a descris conducerea preşedintelui Smith şi influenţa pe care a avut-o: „Preşedintele Young a spus: «Dacă trăim în acord cu învăţăturile sfintei noastre religii şi urmăm îndemnurile Spiritului, vieţile noastre nu vor părea plictisitoare sau inutile ci, pe măsură ce trupul nostru se apropie de finalul vieţii muritoare, Spiritul pune o şi mai mare stăpânire pe acea substanţă trainică de dincolo de văl, sorbind din adâncurile acelui izvor al vieţii stropi strălucitori de inteligenţă, care învăluie trupul fragil şi îmbătrânit într-o aureolă de înţelepciune nemuritoare».
Am fost martori ai acestui lucru de nenumărate ori, în timp ce eram angrenaţi în discuţii despre aspecte foarte importante – decizii care trebuie luate doar de preşedinte Bisericii. În acele momente vedeam cum ieşea la lumină acea sclipire de înţelepciune, în timp ce [preşedintele Smith] spunea lucruri care erau, cu siguranţă, dincolo de abilitatea lui de a înţelege din acel moment, care i-au fost revelate din adâncurile sufletului său”76.
„Chemat de Domnul… la o altă slujire mai măreaţă”
La data de 3 august 1971, Jessie Evans Smith a decedat, preşedintele Smith rămânând văduv pentru a treia oară. Ca urmare, preşedintele Smith s-a dus să locuiască împreună cu fiica sa, Amelia McConkie şi cu soţul ei, Bruce. Ceilalţi copii ai săi l-au vizitat pe rând, cu regularitate, ducându-l cu maşina în diferite locuri. A continuat să meargă la birou în fiecare zi lucrătoare, să participe la adunări şi să călătorească în interesul Bisericii.
Spre sfârşitul zilei de 30 iunie 1972, preşedintele Smith a părăsit biroul său situat la parterul clădirii administrative a Bisericii. Împreună cu secretarul său, D. Arthur Haycock, a mers în Biroul istoricului Bisericii, unde slujise înainte să devină preşedinte al Bisericii. A dorit să-i salute pe toţi cei care slujeau acolo. După ce a dat mâna cu ei, a mers la subsolul clădirii să dea mâna cu operatorii telefonişti şi alţii care lucrau în acea zonă pentru a-şi exprima recunoştinţa. Aceea a fost ultima sa zi la birou.
În ziua de duminică, 2 iulie 1972, cu doar 17 zile înainte să împlinească 96 de ani, el a participat la adunarea de împărtăşanie din episcopia sa. Spre sfârşitul după-amiezii acelei zile, a vizitat-o pe prima sa copilă, Josephine, împreună cu fiul său, Reynolds. În acea seară, în timp ce stătea pe scaunul său preferat, în casa familiei McConkie, a murit liniştit. Aşa cum a spus mai târziu ginerele său, preşedintele Smith a fost „chemat de Domnul, pe care L-a iubit atât de mult şi pe care L-a slujit atât de bine, la o altă slujire mai măreaţă în via Sa eternă”77.
Preşedintele Harold B. Lee, care era la acel moment apostolul cu cea mai mare vechime în acel oficiu pe pământ, a făcut o vizită familiei McConkie când a auzit despre decesul preşedintelui Smith. „A mers în linişte până la canapea şi, îngenunchind, a luat una din mâinile profetului în mâna sa. A rămas în acea poziţie pentru ceva timp, fără să vorbească, rugându-se sau meditând. Apoi, s-a ridicat pentru a exprima familiei condoleanţele sale, admiraţia pe care a avut-o pentru tatăl lor şi îndemnul de a-l onora pe preşedintele Smith trăind în mod demn”78.
Omagii aduse unui „om devotat al lui Dumnezeu”
În timpul funeraliilor preşedintelui Smith, preşedintele N. Eldon Tanner l-a numit „un om devotat al lui Dumnezeu, un om care a slujit cu atâta nobleţe atât pe Dumnezeu, cât şi pe aproapele său şi care a condus prin exemplu familia sa şi pe toţi cei asupra cărora fusese chemat să prezideze; un om despre care se poate spune pe drept cuvânt că a fost fără vicleşug şi fără mândrie. Nu s-a putut spune niciodată despre el”, a remarcat preşedintele Tanner, „că «[a] iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu» (Ioan 12:43)”79.
Preşedintele Harold B. Lee a spus: „În ultimii doi ani şi jumătate, fratele Tanner şi cu mine l-am iubit pe acest bărbat. Nu ne-am prefăcut că îl iubim. El a dat dovadă de dragoste pentru că ne-a iubit, iar noi i-am stat alături aşa cum el ne-a stat alături şi a avut încredere în noi”80.
Un ziar care avusese o atitudine critică faţă de preşedintele Smith şi care chiar pusese sub semnul întrebării chemarea sa în Cvorumul celor Doisprezece cu 60 de ani în urmă, a publicat următorul omagiu: „Joseph Fielding Smith, un bărbat care a urmat cu stricteţe crezurile sale şi care totuşi s-a îngrijit cu blândeţe de nevoile oamenilor de pretutindeni, a oferit sfaturi înţelepte asociaţilor săi, atenţie plină de dragoste familiei sale şi a dat dovadă de o conducere ireproşabilă în responsabilităţile sale din cadrul Bisericii. I se va simţi lipsa, dar va fi ţinut minte cu deosebit respect”81.
Probabil că omagiul cel mai plin de însemnătate îl reprezintă declaraţia unui membru al familiei, ginerele preşedintelui Smith, Bruce R. McConkie, care l-a descris ca fiind „un fiu al lui Dumnezeu; un apostol al Domnului Isus Hristos; un profet al Celui Preaînalt; şi, mai presus de toate, un tată în Israel!”. Vârstnicul McConkie a profeţit: „În anii ce vor urma, glasul său va vorbi din ţărână în timp ce generaţii care nu s-au născut încă vor învăţa doctrinele Evangheliei din scrierile sale”82.
În timp ce studiaţi această carte, învăţăturile preşedintelui Joseph Fielding Smith vor ajuta la îndeplinirea acelei profeţii. Glasul său va „vorbi din ţărână” pe măsură ce „[veţi] învăţa doctrinele Evangheliei”.