Capitolul 5
Credinţă şi pocăinţă
„Lucrul de care avem nevoie din partea membrilor Bisericii, precum şi din partea celor care nu sunt membri ai Bisericii, este pocăinţa. Avem nevoie de mai multă credinţă şi de mai multă fermitate pentru a-I sluji Domnului.”
Din viaţa lui Joseph Fielding Smith
Preşedintele Joseph Fielding Smith ne-a învăţat: „Iertarea de păcate rezultă din credinţă şi pocăinţă sinceră”1. El a spus că „este necesar, nu doar să credem, ci să ne pocăim” şi ne-a mai învăţat că, atunci când facem fapte bune în credinţă până la sfârşit, vom „primi răsplata celui credincios şi un loc în împărăţia celestială a lui Dumnezeu”2. Dorindu-şi ca toţi oamenii să primească această răsplată, el a depus mărturie despre Isus Hristos şi a predicat pocăinţă de-a lungul slujirii sale.
La începutul slujirii sale în calitate de apostol, el a spus: „În călătoriile mele în ţăruşii Sionului, am considerat că este responsabilitatea mea, fiind astfel îndemnat de Spiritul Domnului, să le spun oamenilor că azi este ziua pocăinţei, iar sfinţilor din zilele din urmă, să-şi amintească de legămintele lor, de promisiunile pe care I le-au făcut Domnului, să ţine poruncile Sale şi să urmeze învăţăturile şi instrucţiunile vârstnicilor Israelului – profeţii lui Dumnezeu – aşa cum au fost consemnate în aceste scripturi sfinte. În toate lucrurile trebuie să acţionăm cu umilinţă şi cu atenţie înaintea Domnului, pentru a putea fi binecuvântaţi şi îndrumaţi de către Spiritul Său Sfânt. Eu cred că aceasta este o zi de avertizare. A fost o zi de avertizare încă din ziua în care profetul a primit prima dată vizita cerească prin care i s-a spus că Evanghelia avea să fie restaurată”3.
Într-o duminică, în cadrul unei adunări de împărtăşanie, preşedintele Smith a explicat congregaţiei motivul pentru care el a vorbit cu un glas de avertizare. Fiul său, Joseph, care a participat la adunare, a scris ulterior: „Îmi amintesc foarte clar anumite comentarii pe care [tatăl meu] le-a făcut cu acea ocazie. «Cine este prietenul dumneavoastră sau cine vă iubeşte cel mai mult?», a întrebat el congregaţia. «Persoana care vă spune că totul este bine în Sion, că prosperitatea va veni în curând sau persoana care vă avertizează cu privire la calamităţile şi dificultăţile care vor veni dacă principiile Evangheliei nu sunt puse în practică? Doresc să ştiţi că îi iubesc pe membrii Bisericii şi că nu vreau ca vreunul dintre ei să mă arate cu degetul şi să mă acuze când vom ajunge dincolo de vălul existenţei muritoare şi să spună: ʻDacă m-ai fi avertizat, nu m-aş afla acum în această situaţie neplăcută’. Prin urmare, ridic glas de avertizare sperând că fraţii şi surorile mele să fie pregătiţi pentru o împărăţie de slavă»”4.
Preşedintele Joseph Fielding Smith a împărtăşit motivul pentru care îi cheamă la pocăinţă pe sfinţii din zilele din urmă: „Îi iubesc pe membrii Bisericii”.
Cei care au fost colaboratori apropiaţi ai preşedintelui Smith au văzut că, în pofida avertizărilor sale dure, el era un om căruia îi păsa foarte mult de oamenii care se luptau cu păcatul. Vârstnicul Francis M. Gibbons, care a slujit în calitate de secretar al Primei Preşedinţii, a fost deseori alături de preşedintele Smith când acesta trebuia să rezolve aspecte disciplinare ale Bisericii. Vârstnicul Gibbons a spus: „Deciziile sale erau luate întotdeauna cu bunătate şi dragoste şi cu cea mai multă milă posibilă în circumstanţele respective. Nu era ceva neobişnuit ca el, atunci când afla despre circumstanţele unui caz dificil, să spună: «De ce nu se controlează oamenii?». El nu spunea aceasta cu un ton acuzator sau de condamnare, ci cu tristeţe şi regret”5. Preşedintele Spencer W. Kimball, care a slujit alături de preşedintele Smith în calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, a spus: „De multe ori, noi am spus că, având în vedere că Cei Doisprezece vor fi judecători ai lui Israel, oricare dintre noi ar fi fericit să cadă pe mâinile lui, căci judecata sa va fi bună, miloasă, dreaptă şi sfântă”6. Când preşedintele Smith rânduia episcopi, el sfătuia adesea: „Nu uita, toată lumea are slăbiciuni, iar pentru fiecare poveste există cel puţin două variante. Dacă judeci greşit, asigură-te că ai greşit cu dragoste şi milă”7.
Învăţături ale lui Joseph Fielding Smith
1
Primul principiu al Evangheliei este credinţa în Domnul Isus Hristos.
Credinţa noastră Îl are în centru pe Domnul Isus Hristos, iar prin El, pe Tatăl. Noi credem în Hristos, Îl acceptăm ca fiind Fiul lui Dumnezeu şi am luat numele Său asupra noastră în apele botezului.8
Acesta trebuie să fie cel mai important lucru din mintea dumneavoastră, acum şi întotdeauna, că Isus este Hristosul, Fiul Dumnezeului cel Viu, care a venit în lume pentru a-Şi da viaţa ca noi să putem trăi. Acesta este adevărul şi este fundamental. Acesta reprezintă temelia credinţei noastre. Nu poate fi distrus. Noi trebuie să acceptăm această învăţătură în pofida învăţăturilor lumii şi a conceptelor oamenilor; căci aceasta este de o importanţă capitală, este vitală pentru salvarea noastră. Domnul ne-a mântuit cu sângele Său, El ne-a oferit salvarea, cerând – şi aceasta este condiţia pe care nu trebuie s-o uităm niciodată – ca noi să ţinem poruncile Sale şi să ne amintim întotdeauna de El. Dacă vom face aceasta, atunci vom fi salvaţi, iar ideile şi nesăbuinţele oamenilor vor pieri de pe pământ.9
Prin credinţă, venim la Dumnezeu. Dacă nu am crede în Domnul Isus Hristos, dacă nu am avea credinţă în El sau în ispăşirea Sa, nu am avea nicio dorinţă să ne supunem poruncilor Sale. Pentru că avem acea credinţă, suntem în armonie cu adevărul Său şi avem, în inimă, dorinţa de a-I sluji…
Primul principiu al Evangheliei este credinţa în Domnul Isus Hristos; desigur, nu putem avea credinţă în Domnul Isus Hristos fără să avem credinţă în Tatăl Său. Atunci, dacă avem credinţă în Dumnezeu Tatăl şi în Fiul şi dacă suntem îndrumaţi, aşa cum ar trebui să fim, de către Duhul Sfânt, vom avea credinţă în slujitorii Domnului prin intermediul cărora El vorbeşte.10
2
Credinţa înseamnă fapte.
„Credinţa este principiul determinant al tuturor faptelor.” [Lectures on Faith, prelegerea 1] Dacă vă opriţi pentru o clipă şi meditaţi la acest lucru, cred că veţi fi de acord că această afirmaţie este absolut adevărată în ceea ce priveşte lucrurile temporale, cât şi cele spirituale. Este adevărată atât în ceea ce priveşte propriile noastre fapte, cât şi în ceea ce priveşte faptele lui Dumnezeu…
„Credinţa fără fapte este moartă” [Iacov 2:26] – cu alte cuvinte, nu există. Eu cred că ceea ce Iacov a vrut să spună este: „Arată-mi credinţa ta fără fapte şi nu va avea niciun rezultat; iar eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele şi ceva va fi realizat” [vezi Iacov 2:18]. Credinţa înseamnă fapte… Credinţa, aşadar, este mai puternică decât un simplu crez…
Credinţa este un dar de la Dumnezeu. Orice lucru bun este un dar de la Dumnezeu. Aceasta este o învăţătură din scripturi care se găseşte în al unsprezecelea capitol din Evrei – capitol care este o disertaţie foarte profundă pe tema credinţei – [şi] în revelaţiile pe care Domnul ni le-a dat în Doctrină şi legăminte şi în alte scripturi. Credinţa nu poate fi dobândită prin apatie sau indiferenţă ori crez pasiv. Simpla dorinţă de a dobândi credinţă nu va aduce cu sine credinţă, tot aşa cum nici dorinţa de a fi talentat în muzică sau în pictură nu va aduce cu sine îndemânare în aceste domenii fără un efort intelectual. Aici apare necazul. Dobândim o mărturie despre Evanghelie, credem în Joseph Smith, credem în Isus Hristos, credem în principiile Evangheliei, dar cât de mult punem acest lucru în practică?
Dacă dorim să avem o credinţă vie, statornică, trebuie să ne îndeplinim fiecare îndatorire pe care o avem în calitate de membri ai acestei Biserici…
O, dacă am avea credinţa de care a dat dovadă Nefi… În capitolul 17 din 1 Nefi, citim cum fraţii săi i se opuneau şi îl batjocoreau pentru că el dorea să construiască o corabie, spunându-i:
„Fratele nostru este nebun, căci el crede că poate să construiască o corabie; da, şi crede, de asemenea, că poate să treacă peste apele acestea mari” [1 Nefi 17:17].
Nefi le-a răspuns:
„Dacă Dumnezeu mi-a poruncit să fac toate lucrurile, atunci eu voi fi în stare să le fac. Dacă El mi-ar da poruncă să-i spun acestei ape să se facă pământ, atunci ea ar fi pământ; şi dacă aş zice aceasta, atunci aşa s-ar întâmpla” [1 Nefi 17:50].
Aceasta era credinţa lui.11
În prezent, nu umblăm prin vedere, aşa cum am făcut înainte de a veni în această lume, ci Domnul se aşteaptă ca noi să umblăm prin credinţă [vezi 2 Corinteni 5:7]; şi, umblând prin credinţă, vom primi răsplata celui neprihănit, dacă ţinem acele porunci care sunt date pentru salvarea noastră.12
Dacă un om nu va accepta doctrina şi nu va umbla în credinţă, acceptând adevărul şi ţinând poruncile aşa cum au fost date, îi va fi imposibil să primească viaţă eternă, indiferent de cât de mult ar mărturisi cu buzele sale că Isus este Hristosul sau ar crede că Tatăl Său L-a trimis în lume pentru mântuirea oamenilor. Aşadar, Iacov are dreptate când spune că dracii „cred şi se înfioară”, însă nu se pocăiesc [vezi Iacov 2:19].13
3
Pocăinţa este al doilea principiu al Evangheliei şi este esenţială pentru salvarea şi exaltarea noastră.
Pocăinţa este al doilea principiu fundamental al Evangheliei şi rodul credinţei.14
Lucrul de care avem nevoie din partea membrilor Bisericii, precum şi din partea celor care nu sunt membri ai Bisericii, este pocăinţa. Avem nevoie de mai multă credinţă şi de mai multă fermitate pentru a-I sluji Domnului.15
Este adevărat că sunt unii printre noi care cred că, indiferent dacă păcătuim, atâta timp cât aceste păcate nu sunt dureroase sau capitale, tot vom fi salvaţi în împărăţia lui Dumnezeu? Nefi a văzut zilele noastre. El a spus că vor fi oameni care vor spune aceste lucruri [vezi 2 Nefi 28:7–9]. Însă eu vă spun că noi nu ne putem îndepărta de calea adevărului şi neprihănirii şi să continuăm să fim îndrumaţi de Spiritul Domnului.16
În Sion, nu există loc pentru cel care păcătuieşte cu bună ştiinţă. Există loc pentru păcătosul care se pocăieşte, pentru cel care se îndepărtează de ticăloşie şi care caută viaţa eternă şi lumina Evangheliei. Noi nu putem privi păcatul nici cu cea mai mică îngăduinţă, la fel cum nici Domnul nu o face, însă trebuie să umblăm în dreptate şi neprihănire înaintea Domnului.17
Oamenii pot fi salvaţi şi exaltaţi în împărăţia lui Dumnezeu numai în neprihănire; prin urmare, trebuie să ne pocăim de păcatele noastre şi să umblăm în lumină, Hristos fiind lumina [vezi 1 Ioan 1:7], ca sângele Lui să ne poată curăţa de toate păcatele şi pentru ca noi să putem fi înfrăţiţi cu Domnul şi să primim din slava şi exaltarea Sa.18
Avem nevoie de pocăinţă şi trebuie să ni se spună să ne pocăim.19
4
Mila Tatălui Ceresc şi a lui Isus Hristos este manifestată în principiul pocăinţei.
Pocăinţa este unul dintre cele mai alinătoare şi glorioase principii predate în Evanghelie. În acest principiu, mila Tatălui nostru Ceresc şi a Singurului Său Fiu Născut, Isus Hristos, este manifestată mult mai puternic decât în oricare alt principiu. Ce îngrozitor ar fi dacă nu ar exista iertare de păcate şi niciun mod de a le fi iertate păcatele celor care se pocăiesc cu umilinţă! Ne putem imagina doar parţial groaza care ne-ar cuprinde, dacă ar trebui să îndurăm pentru totdeauna pedeapsa pentru greşelile noastre, fără nicio şansă de scăpare. Cum poate fi obţinută această scăpare? Prin cine poate fi obţinută?
Domnul nostru a spus:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” [Ioan 3:16–17; vezi, de asemenea, versetele 18–21].
Dacă Tatăl nu L-ar fi trimis pe Isus Hristos în lume, nu ar fi putut exista nicio iertare de păcate şi nicio scăpare de păcat prin intermediul pocăinţei.20
„Pocăinţa este unul dintre cele mai alinătoare şi glorioase principii predate în Evanghelie.”
Dacă am înţelege cu adevărat şi dacă am simţi, chiar şi într-o mică măsură, dragostea şi bunăvoinţa plină de milă ale lui Isus Hristos de a suferi pentru păcatele noastre, atunci am fi dornici să ne pocăim pentru toate greşelile noastre şi I-am sluji.21
5
Pocăinţa include regretul sincer pentru comiterea păcatului şi abandonarea completă a păcatului.
În scripturi, se spune:
„Oferă-I Domnului, Dumnezeului tău, un sacrificiu în neprihănire, chiar acela al unei inimi frânte şi al unui spirit smerit” [D&L 59:8].
Aceasta înseamnă pocăinţă…
Pocăinţa, conform definiţiei din dicţionar, este regretul sincer pentru comiterea păcatului şi auto-condamnarea, precum şi abandonarea completă a păcatului… Nu există pocăinţă adevărată fără regret şi fără dorinţa de a fi eliberat de păcat.
Remuşcarea se manifestă printr-un spirit smerit sau umilit din cauza păcatului şi printr-o înţelegere clară a ticăloşiei păcatului şi a milei şi harului pe care Dumnezeu i le acordă păcătosului care se pocăieşte… Acesta este motivul pentru care Domnul spune, aşa cum am citat deja, că trebuie să oferim un sacrificiu „în neprihănire, chiar acela al unei inimi frânte şi al unui spirit smerit”…
Pocăinţa este un dar de la Dumnezeu… Anumitor oameni nu le este uşor să se pocăiască, însă darul pocăinţei şi al credinţei va fi dat oricărui om care îl caută.22
Ştiu din propria-mi experienţă că, dacă vrei să te schimbi ca om, dacă vrei cu adevărat să te schimbi, atunci o poţi face. Conştiinţa noastră şi scripturile ne spun care sunt principiile conform cărora trebuie să trăim – şi ne spun şi ce obiceiuri trebuie să schimbăm pentru a avea parte de bunăstare şi progres eterne.23
6
Acum este timpul să ne pocăim!
Dumnezeu nu-i va salva pe toţi bărbaţii şi pe toate femeile în împărăţia celestială. Dacă doriţi să ajungeţi acolo şi dacă aveţi probleme, dacă păcătuiţi, dacă încălcaţi poruncile Domnului şi sunteţi conştienţi de acest lucru, acum este timpul să vă pocăiţi şi să vă schimbaţi; să nu credeţi că păcatele pe care le comiteţi sunt atât de neînsemnate, încât Domnul vă va ierta, că veţi primi câteva lovituri de bici şi, apoi, veţi fi iertaţi; căci este posibil să fiţi alungaţi dacă insistaţi şi continuaţi să urmaţi o asemenea cale.24
Amânarea, în ceea ce priveşte principiile Evangheliei, este cea care vă va priva de viaţa eternă, care este viaţa în prezenţa Tatălui şi a Fiului. Sunt mulţi printre noi, chiar membri ai Bisericii, care nu cred că trebuie să se grăbească să trăiască în acord cu principiile Evangheliei şi să ţină poruncile…
Să nu uităm cuvintele lui [Amulec]: „Căci iată, această viaţă este pentru oameni timpul în care să se pregătească să-L întâlnească pe Dumnezeu; da, iată, ziua acestei vieţi este ziua în care oamenii trebuie să-şi facă muncile lor.
Şi acum, aşa cum v-am spus mai înainte, pentru că voi aţi avut atât de mulţi martori, vă implor, de aceea, să nu amânaţi ziua pocăinţei voastre până la sfârşit; căci după această zi din viaţă, care ne este dată nouă ca să ne pregătim pentru veşnicie, iată, dacă noi nu îmbunătăţim timpul nostru cât suntem în această viaţă, atunci va veni noaptea întunecimii, în care nicio muncă nu poate fi înfăptuită.
Voi nu puteţi să spuneţi, atunci când sunteţi aduşi la acea criză îngrozitoare, că eu mă voi pocăi, că eu mă voi reîntoarce la Dumnezeul meu. Nu, voi nu puteţi spune aceasta; căci acelaşi spirit care stăpâneşte trupurile voastre atunci când voi plecaţi din această viaţă, tot acelaşi spirit va avea puterea să stăpânească trupul vostru în acea lume veşnică” [Alma 34:32–34].25
7
Îi suntem datori lumii să ridicăm un glas de avertizare.
Domnul doreşte ca oamenii să fie fericiţi – acesta este scopul Său – dar oamenii refuză să fie fericiţi şi se nenorocesc singuri, deoarece cred că propriile lor căi sunt mai bune decât căile Domnului şi din cauza egoismului, lăcomiei şi ticăloşiei din inima lor; aceasta este problema noastră în prezent.26
Din ceea ce vedem în timp ce călătorim din loc în loc şi din ceea ce citim în presă, trebuie să tragem concluzia că pocăinţa de păcat este esenţială în lumea de astăzi.27
Să nu credeţi că am ajuns la un nivel la care lucrurile să nu se poată înrăutăţi. Dacă nu există pocăinţă, ele se vor înrăutăţi. Prin urmare, eu strig pocăinţă către acest popor, către sfinţii din zilele din urmă… şi către naţiunile pământului de pretutindeni.28
Îi suntem datori lumii să ridicăm un glas de avertizare şi, mai ales, membrilor Bisericii [vezi D&L 88:81].29
Este datoria noastră să avem grijă unul de altul, să ne protejăm unul pe altul, să ne avertizăm unul pe altul împotriva pericolelor, să ne învăţăm unul pe altul principiile Evangheliei împărăţiei şi să fim uniţi în eforturile de a ne împotrivi păcatelor lumii.30
Nu ştiu să fie nimic mai important sau mai necesar, în acest moment, decât faptul de a striga pocăinţă, chiar şi printre sfinţii din zilele din urmă, şi fac apel la ei, precum şi la cei care nu sunt membri ai Bisericii, să dea ascultare următoarelor cuvinte ale Mântuitorului nostru. El a afirmat că, în mod sigur, niciun lucru necurat nu poate intra în prezenţa Sa. Doar cei care se dovedesc a fi credincioşi şi care şi-au spălat veşmintele în sângele Său prin intermediul credinţei şi pocăinţei lor – nimeni altcineva nu va găsi împărăţia lui Dumnezeu.31
„Dar iată, toate naţiunile, neamurile, limbile şi popoarele vor locui în linişte în Cel Sfânt al lui Israel, dacă se vor pocăi.” [1 Nefi 22:28] Şi mă rog ca ele să se pocăiască. Îmi doresc ca ele să locuiască în linişte. Doresc ca ele să creadă în Cel Sfânt al lui Israel, care a venit pe lume şi a ispăşit pentru păcatele noastre, pentru păcatele întregii omeniri, care ne-a mântuit de moarte, care ne-a promis salvarea şi iertarea păcatelor noastre dacă ne pocăim.
O, îmi doresc ca întreaga omenire să creadă în El, să-I preaslăvească pe El şi pe Tatăl Său, să-I slujească Domnului Dumnezeului nostru în numele Fiului, iar atunci pacea va veni, neprihănirea va domni şi Domnul Îşi va putea întemeia împărăţia pe pământ!32
Invit oamenii să se pocăiască şi să creadă adevărul, să permită luminii lui Hristos să strălucească în viaţa lor, să respecte fiecare principiu bun şi adevărat pe care îl au şi să adauge la acestea mai multă lumină şi cunoaştere care au fost primite prin revelaţie în aceste zile. Îi invit să se alăture Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă şi să culeagă binecuvântările Evangheliei.
Îi invit pe membrii Bisericii să facă lucrările neprihănirii, să ţină poruncile, să caute Spiritul, să-L iubească pe Domnul, să pună pe primul loc în viaţa lor lucrurile împărăţiei lui Dumnezeu şi, astfel, să-şi ducă până la capăt salvarea, cu frică şi tremurând înaintea Domnului [vezi Filipeni 2:12].33
Sugestii pentru studiu şi predare
Întrebări
-
În secţiunea „Din viaţa lui Joseph Fielding Smith”, recapitulaţi comentariile preşedintelui Smith despre motivul pentru care el a dorit să „ridice un glas de avertizare”. Cum poate fi chemarea la pocăinţă o expresie a dragostei?
-
Ce înseamnă pentru dumneavoastră să aveţi pe Tatăl Ceresc şi pe Isus Hristos în centrul credinţei voastre? (Vezi secţiunea 1.)
-
De ce adevărata credinţă duce întotdeauna la acţiune? (Pentru câteva exemple, vezi secţiunea 2.) Care sunt câteva dintre modalităţile prin care ne putem arăta credinţa prin intermediul acţiunilor noastre?
-
Cum poate fi pocăinţa un „rod [al] credinţei”? (Vezi secţiunea 3.)
-
Gândiţi-vă, în linişte, la un moment în care v-aţi pocăit şi aţi simţit mila şi dragostea Tatălui Ceresc şi ale lui Isus Hristos (vezi secţiunea 4). Ce puteţi împărtăşi despre recunoştinţa dumneavoastră pentru ispăşirea Salvatorului?
-
De ce este pocăinţa imposibilă „fără regret şi fără dorinţa de a fi eliberat de păcat”? (Vezi secţiunea 5.) Cum ar putea ultimele două paragrafe ale secţiunii 5 să ofere speranţă cuiva care are sentimente de regret din cauza păcatului?
-
În ce moduri poate fi amânarea „cea care vă va priva de viaţa eternă”? (Vezi secţiunea 6.) Care sunt pericolele amânării pocăinţei noastre?
-
În timp ce recapitulaţi secţiunea 7, gândiţi-vă la ce înseamnă să „ridicăm un glas de avertizare”. Cum putem fi buni şi iubitori în eforturile noastre de a-i avertiza pe alţii?
Scripturi suplimentare
Evrei 11:1–6; Mosia 4:1–3; Alma 34:17; Eter 12:4; Moroni 7:33–34; D&L 18:10–16; Articolele de credinţă 1:4
Ajutor pentru predare
„Elevul este acela care trebuie pus la treabă. Când un învăţător este în centrul atenţiei, când devine vedeta spectacolului, când vorbeşte numai el şi prin alte mijloace monopolizează activitatea, este aproape sigur faptul că el interferează cu procesul de învăţare al cursanţilor” (Asahel D. Woodruff, Teaching the Gospel [1962], p. 37; în Virginia H. Pearce, „The Ordinary Classroom – A Powerful Place for Steady and Continued Growth”, Ensign, nov. 1996, p. 12).