Chemat şi ales
Cei chemaţi, susţinuţi şi puşi deoparte sunt îndreptăţiţi să beneficieze de sprijinul şi susţinerea noastră.
Stimaţii mei fraţi din preoţie, vă rog să primiţi mulţumirile noastre pentru tot ceea ce faceţi pentru a duce mai departe lucrarea Domnului în întreaga lume. Doresc să vorbesc despre oficiile sacre ale acelor conducători ai preoţiei care au fost „chemaţi şi aleşi“1 pentru a îndruma Biserica în această zi. Acesta este un an deosebit din cel puţin două motive: primul, în luna decembrie, sărbătorim 200 de ani de la naşterea profetului Joseph Smith şi, al doilea, preşedintele Gordon B. Hinckley a sărbătorit a 95-a sa aniversare în luna iunie. Eu depun mărturie că profetul Joseph Smith a fost chemat şi ales pentru a fi primul profet al acestei dispensaţii şi că preşedintele Gordon B. Hinckley este actualul profet, văzător şi revelator al acestei Biserici.
Cu câţiva ani în urmă, când Mike Wallace l-a intervievat pe preşedintele Hinckley în cadrul programului de televiziune 60 de minute, el a spus: „[Oamenii vor spune că] aceasta este o biserică ce este condusă de bătrâni“. La această remarcă preşedintele Hinckley a răspuns: „Nu este minunat să ai în frunte un bărbat matur, un bărbat cu judecată care nu pluteşte, purtat încoace şi încolo de orice vânt doctrinar“.2 Aşadar, dacă vreunul dintre dumneavoastră consideră că actuala conducere este prea în vârstă pentru a conduce Biserica, poate că este nevoie ca preşedintele Hinckley să vă dea şi alte sfaturi despre înţelepciunea care vine o dată cu vârsta!
Dintre cei 102 apostoli chemaţi în această dispensaţie, numai 13 au slujit mai mult decât preşedintele Hinckley. El a slujit ca apostol mai mult decât Brigham Young, preşedintele Hunter, preşedintele Lee, preşedintele Kimball şi mulţi alţii. Este minunat să beneficiem de conducerea sa inspirată. Vă rog să mă iertaţi că vă spun că simt, uneori, că eu însumi stau, uneori, pe marginea eternităţii. La vârsta de 85 de ani, sunt al treilea ca vârstă dintre toate autorităţile generale în viaţă. Nu am căutat această onoare. Nu am făcut nimic altceva decât să rămân în viaţă.
Cred că niciodată înainte, în istoria Bisericii, nu a existat o mai mare unitate decât există între fraţii din Prima Preşedinţie, Cvorumul Celor Doisprezece şi celelalte Autorităţi Generale ale Bisericii, care au fost chemaţi şi aleşi şi care îndrumă, acum, Biserica. Cred că există destule dovezi ale acestui fapt. Actuala conducere a împărăţiei pământene a lui Dumnezeu a avut privilegiul de a beneficia de inspiraţia îndrumătoare a Salvatorului mai mult timp decât oricare alt grup. Suntem cel mai vârstnic grup care a condus vreodată Biserica.
Faptul că m-am aflat alături de aceşti bărbaţi timp de peste o jumătate de secol, îmi dă dreptul, cred, să afirm cu încredere că fraţii mei sunt, fără excepţie, bărbaţi buni, onorabili şi demni de încredere. Le cunosc sufletul. Ei sunt slujitorii Domnului. Singura lor dorinţă este să muncească în măreţele lor chemări şi să clădească împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Fraţii noştri, care slujesc în aceste zile şi timpuri, sunt verificaţi, încercaţi şi fideli. Unii nu sunt la fel de puternici din punct de vedere fizic cum erau odată, dar inimile lor sunt atât de pure, experienţa lor este atât de cuprinzătoare, mintea atât ascuţită şi înţelepciunea spirituală atât de profundă încât este o alinare simplul fapt că te afli în prezenţa lor.
Am simţit multă umilinţă şi am fost copleşit când, cu 33 de ani în urmă, am fost chemat să fiu asistent al Celor Doisprezece Apostoli. Câteva zile mai târziu, preşedintele Hugh B. Brown m-a sfătuit că cel mai important lucru pe care trebuie să-l realizez este să fiu întotdeauna în armonie cu fraţii mei. Preşedintele Brown nu a dat explicaţii. El a spus doar: „Rămâi aproape de fraţi“. Eu am considerat că aceasta însemna că trebuia să urmez sfatul şi îndrumarea preşedintelui Bisericii, a Primei Preşedinţii şi a Cvorumului Celor Doisprezece. Aceasta era ceva ce doream să fac din toată inima.
Este posibil ca alţii să nu fie de acord cu acest sfat, dar el merită să i se acorde atenţie. Eu am ajuns la concluzia că îndrumarea spirituală depinde, în mare măsură, de armonia în care te afli cu preşedintele Bisericii, Prima Preşedinţie şi Cvorumul Celor Doisprezece – aceştia toţi fiind susţinuţi, aşa cum au fost susţinuţi astăzi, ca profeţi, văzători şi revelatori. Nu ştiu cum ne-am putea aştepta să fim în deplină armonie cu Spiritul Domnului dacă nu suntem în armonie cu preşedintele Bisericii şi cu ceilalţi profeţi, văzători şi revelatori.
Pe când eram diacon, tata ne-a dus, pe mine şi pe fratele meu mai mare, la o adunare generală a preoţiei desfăşurată în Tabernacol. Îmi amintesc cât am fost de emoţionat să mă aflu, pentru prima oară, în prezenţa profetului lui Dumnezeu, preşedintele Heber J. Grant, şi a celorlalţi profeţi şi apostoli. Am ascultat cu multă atenţie mesajele lor şi am purtat cuvintele pe care le-au spus în inima mea. De-a lungul anilor, subiectele despre care au vorbit ei s-au repetat de multe ori. Cred că unele dintre ele se vor repeta încă şi în această conferinţă. Ele sunt esenţiale pentru salvarea noastră şi avem nevoie să ne fie repetate.
Încă de la începuturile lumii, istoria a consemnat multe exemple de oameni care nu au fost în armonie cu profeţii. În primele zile ale dispensaţiei noastre, câţiva dintre Cei Doisprezece nu au rămas, spre regretul lor, loiali profetului Joseph Smith. Unul dintre aceştia a fost Lyman E. Johnson, membru al primului Cvorum al Celor Doisprezece, care a fost excomunicat pentru comportament nedrept. Ulterior, el şi-a deplâns căderea spirituală. El a spus: „Aş îndura să-mi fie tăiată mâna dreaptă, de aş putea să cred în Evanghelie din nou. Atunci, eram plin de veselie şi bucurie. Visele îmi erau plăcute. Când mă trezeam dimineaţa spiritul îmi era plin de bucurie. Eram fericit ziua şi noaptea, plin de pace şi bucurie şi recunoştinţă. Dar, acum, este întuneric, durere, tristeţe, mizerie duse la extrem. De atunci, nu am mai avut niciodată o clipă fericită“.3 El a murit într-un accident de sanie în anul 1856, la vârsta de 45 de ani.
Luke S. Johnson a fost şi el chemat în cadrul primului Cvorum al Celor Doisprezece în anul 1835. Angajarea sa spirituală a slăbit din cauza unor speculaţii financiare în anul 1837. Mai târziu, gândindu-se la acea perioadă, a spus: „Mintea mi se întunecase şi am fost lăsat să-mi urmez propria cale. Am pierdut Spiritul lui Dumnezeu şi mi-am neglijat îndatoririle; consecinţa a fost că la o conferinţă desfăşurată la 3 septembrie 1837, în Kirtland… am fost îndepărtat din Biserică“. Până în luna decembrie a anului 1837, el se alăturase apostaţilor, denunţând public Biserica, şi a fost excomunicat pentru apostazie în anul 1838. Timp de opt ani a practicat medicina în Kirtland. Apoi, în anul 1846, el şi familia lui au redevenit fraţi cu sfinţii. El a mărturisit: „M-am oprit pe marginea drumului şi am stat departe de lucrarea Domnului. Dar inima mea este alături de acest popor. Doresc să fiu alături de sfinţi; să merg cu ei în pustietate şi să fiu alături de ei până la sfârşit“. El a fost rebotezat în luna martie a anului 1846 şi a venit în vest cu prima companie de pionieri în anul 1847. A murit în Salt Lake City în anul 1861, la vârsta de 54 de ani, fiind membru activ.4
Sfatul pe care îl dau membrilor Bisericii este să-l sprijine pe preşedintele Bisericii, să sprijine Prima Preşedinţie, Cvorumul Celor Doisprezece şi alte autorităţi generale din toată inima lor şi cu tot sufletul lor. Dacă vom face acest lucru, vom fi la loc sigur.
Preşedintele Brigham Young a spus că şi-l aducea aminte de multe ori pe profetul Joseph Smith spunând că el „trebuia să se roage tot timpul, să-şi exercite credinţa, să trăiască potrivit religiei lui şi să-şi îndeplinească cu sârguinţă şi credinţă chemarea pentru a obţine manifestări din partea Domnului şi de a rămâne neclintit în credinţă“.5 Noi, toţi, trebuie să ne aşteptăm ca să ne fie pusă la încercare credinţa. Aceste încercări pot lua forme diferite. Este posibil să nu vă placă întotdeauna sfatul pe care vi-l dau conducătorii Bisericii. Ei nu încearcă să ne câştige simpatia. Ei încearcă să ne ajute să evităm distrugerile şi nemulţumirile care vin ca urmare a nesupunerii faţă de legile lui Dumnezeu.
Noi trebuie, de asemenea, să-i sprijinim şi să-i susţinem pe conducătorii noştri locali pentru că şi ei au fost „chemaţi şi aleşi“. Fiecare membru al acestei Biserici poate primi sfat de la un episcop sau un preşedinte de ramură, un preşedinte de ţăruş sau un preşedinte de misiune şi de la preşedintele Bisericii şi apostoli. Nici unul dintre aceşti fraţi nu a cerut să primească chemarea respectivă. Nici unul nu este perfect. Totuşi, ei sunt slujitorii Domnului, chemaţi de El prin intermediul celor care au dreptul la inspiraţie. Cei chemaţi, susţinuţi şi puşi deoparte sunt îndreptăţiţi să beneficieze de sprijinul şi susţinerea noastră.
Am admirat şi am respectat pe fiecare episcop pe care l-am avut vreodată. Am încercat să nu pun sub semnul întrebării îndrumările lor şi am simţit că susţinându-i şi urmându-le sfatul eram apărat de „viclenia oamenilor şi… şiretenia lor“.6 Aceasta, pentru că fiecare dintre aceşti conducători chemaţi şi aleşi era îndreptăţit să primească revelaţia divină care vine o dată cu chemarea. Lipsa de respect faţă de conducătorii ecleziastici a adus multora slăbiciunea spirituală şi decăderea. Trebuie să trecem cu vederea presupusele imperfecţiuni, greşeli sau neajunsuri ale oamenilor chemaţi să prezideze asupra noastră şi să sprijinim oficiul pe care îl deţin.
Cu mulţi ani în urmă, obişnuiam să desfăşurăm, în episcopia noastră, activităţi de colectare a fondurilor pentru a plăti utilităţile şi alte cheltuieli locale şi activităţile al căror cost este achitat acum din fondurile generale ale Bisericii şi din bugetul unităţii locale. Obişnuiam să organizăm bazare, târguri, mese şi alte activităţi pentru colectarea de fonduri. În acea vreme, episcopia mea avea un episcop implicat, devotat şi minunat.
Un membru dintr-o episcopie vecină descoperise că maşinăria de scufundat era o modalitate foarte bună de a strânge fonduri. Participanţii plăteau pentru a lovi cu o minge o ţintă ce punea în mişcare un braţ mecanic. Dacă ţinta era lovită, persoana care stătea pe scaunul de deasupra maşinăriei de scufundat cădea în apa rece. Episcopia noastră a hotărât să folosească această maşinărie şi cineva a sugerat că numărul persoanelor care ar plăti pentru a arunca cu mingi ar fi mai mare dacă episcopul ar dori să stea pe scaunul buclucaş. Episcopul nostru era un bun sportiv şi, pentru că răspundea de colectarea fondurilor, a consimţit să stea pe scaunul buclucaş. În scurt timp, unele persoane au început să cumpere mingi şi să le arunce la ţintă. Câţiva au lovit ţinta şi episcopul s-a udat leoarcă. După o jumătate de oră de astfel de căzături, a început să tremure de frig.
În timp ce unii dintre oameni gândeau că era tare distractiv, tatăl meu a fost foarte jignit de faptul că oficiul episcopului era luat în derâdere în acest fel şi făcea obiectul ridiculizării sau chiar al dispreţului. Chiar dacă banii strânşi erau pentru o cauză bună, îmi mai aduc încă aminte că m-am simţit ruşinat pentru faptul că unii dintre oamenii noştri nu au arătat mai mult respect atât pentru oficiu, cât şi pentru omul care, zi şi noapte, ne slujea atât de bine, fiind bunul nostru păstor. Ca deţinători ai preoţiei lui Dumnezeu, noi trebuie să fim exemple de susţinere a conducerii Bisericii pentru familiile noastre, prietenii noştri şi cunoscuţii noştri.
Sfintele scripturi şi autorităţile generale şi locale ale Bisericii dau o mulţime de sfaturi protectoare şi îndrumare oamenilor din Biserică. De exemplu, întreaga mea viaţă, fraţii, de la acest pupitru sau altele, i-au îndemnat pe oamenii noştri să trăiască în limitele veniturilor lor, să nu facă datorii şi să economisească câte puţin pentru o situaţie dificilă sau pentru situaţiile dificile ce vin întotdeauna. Eu am trecut prin perioade de mari dificultăţi economice, ca marea criză economică şi al doilea război mondial. Experienţele pe care le-am trăit mă fac să nu mă tem să fac tot ce pot pentru a mă apăra pe mine şi familia mea de consecinţele unor astfel de catastrofe. Sunt recunoscător fraţilor apostoli pentru acest sfat înţelept.
Preşedintele Bisericii nu-i va abate pe membrii Bisericii de la calea dreaptă. Aceasta nu se va întâmpla niciodată. Consilierii preşedintelui Hinckley îl susţin pe deplin, ca de altfel şi Cvorumul Celor Doisprezece, cvorumurile Celor Şaptezeci şi Episcopatul care prezidează. Ca urmare, aşa cum am mai spus, armonia domneşte în consiliile care prezidează în cadrul Bisericii şi membrii lor au o dragoste deosebită faţă de preşedintele nostru şi unii faţă de alţii.
Preoţia lui Dumnezeu este un ecran protector. Este un ecran protector împotriva relelor lumii. Acest ecran trebuie să fie păstrat curat; altfel, viziunea noastră asupra scopului nostru şi pericolelor din jurul nostru va fi limitată. Agentul de curăţare este neprihănirea personală, dar nu toţi oamenii vor plăti preţul pentru a-şi păstra curat ecranul protector. Domnul a spus: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi“.7 Noi suntem chemaţi când mâinile sunt aşezate pe capetele noastre şi ni se acordă preoţia, dar nu suntem aleşi până când nu-I dovedim lui Dumnezeu neprihănirea noastră, credinţa noastră şi angajarea noastră.
Stimaţi fraţi, această lucrare este adevărată. Joseph Smith I-a văzut pe Tatăl şi pe Fiul şi I-a auzit şi Le-a urmat instrucţiunile. Acela a fost începutul acestei mari lucrări, a cărei responsabilitate ne revine acum nouă. Eu depun mărturie solemnă despre divinitatea ei, în numele lui Isus Hristos, amin.