Autoritatea preoţiei în familie şi în Biserică

Elder Dallin H. Oaks

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Sunt multe asemănări şi câteva diferenţe în felul în care autoritatea preoţiei funcţionează în cadrul familiei şi în Biserică.

Subiectul meu este autoritatea preoţiei în cadrul familiei şi în Biserică.

I.

Tatăl meu a murit când eu aveam şapte ani. Eram cel mai mare dintre copilaşii pe care mama noastră văduvă se chinuia să-i crească. Când am fost rânduit ca diacon, ea a spus cât de satisfăcută era să aibă în casă un deţinător al preoţiei. Însă, mama a continuat să conducă familia, inclusiv în numirea acelora dintre noi care urmau să spună rugăciunea când îngenuncheam împreună în fiecare dimineaţă. Eram confuz. Am fost învăţat că preoţia prezida în cadrul familiei. Trebuia să fie ceva ce nu ştiam despre modul de funcţionare al acelui principiu.

Cam în aceeaşi perioadă, aveam un vecin care îşi domina soţia şi câteodată, o abuza fizic. El răgnea ca un leu şi ea tremura ca un miel. Când mergeau la Biserică, ea era întotdeauna cu câţiva paşi în urma lui. Acel lucru a supărat-o pe mama mea. Ea era o femeie puternică ce nu ar fi acceptat o asemenea dominare şi s-a înfuriat să vadă o altă femeie care suferea un astfel de abuz. Mă gândesc la reacţia ei de fiecare dată când văd bărbaţi care-şi folosesc greşit autoritatea pentru a-şi satisface mândria sau pentru a-şi exercita controlul sau forţa asupra soţiilor lor în orice grad de ticăloşie (vezi D&L 121:37).

Am văzut, de asemenea, anumite femei credincioase care înţeleg greşit cum funcţionează autoritatea preoţiei. Conştiente de parteneriatul relaţiei cu soţii lor în cadrul familiei, unele soţii au căutat să extindă acea relaţie şi faţă de chemarea preoţiei soţilor lor, cum ar fi episcop sau preşedinte de misiune. Pe de altă parte, unele femei necăsătorite care au fost abuzate de către bărbaţi (cum se întâmplă într-un divorţ) confundă în mod eronat preoţia cu abuzul masculin şi devin sceptice faţă de orice autoritate a preoţiei. O persoană care a avut o experienţă neplăcută cu un anumit aparat electric nu ar trebui să renunţe să întrebuinţeze curentul electric.

Fiecare dintre aceste situaţii pe care le-am descris rezultă din neînţelegerea autorităţii preoţiei şi din cea a măreţului principiu că, în timp ce această autoritate prezidează atât în cadrul familiei, cât şi în Biserică, preoţia funcţionează într-un mod diferit în fiecare dintre acestea. Acest principiu este înţeles şi aplicat de către marii conducători ai Bisericii şi ai familiei pe care i-am cunoscut, însă este explicat foarte rar. Chiar şi scripturile, care consemnează diverse exercitări ale autorităţii preoţiei, rareori afirmă, în mod clar, ce principii se aplică exercitării autorităţii preoţiei numai în cadrul familiei sau numai la Biserică sau care se aplică în ambele.

II.

În teologia şi practica religiei noastre, familia şi Biserica au o relaţie de întărire reciprocă. Familia depinde de Biserică în ceea ce priveşte doctrina, rânduielile şi cheile preoţiei. Biserica oferă învăţăturile, autoritatea şi rânduielile necesare pentru a continua relaţiile de familie pentru veşnicie.

Avem programe şi activităţi atât în cadrul familiei, cât şi în Biserică. Fiecare dintre acestea sunt atât de strâns legate între ele, încât slujirea în una înseamnă slujirea în cealaltă. Când copiii îşi văd părinţii îndeplinindu-şi cu credinţă chemările din Biserică, aceasta le întăreşte relaţiile de familie. Când familiile sunt puternice, Biserica este puternică. Acestea două merg în paralel. Fiecare este importantă şi necesară şi fiecare trebuie să fie condusă cu mare atenţie faţă de cealaltă. Programele şi activităţile Bisericii nu trebuie să ia atât de mult timp, încât familiile să nu poată avea prezenţi toţi membrii pentru timpul dedicat familiei. Activităţile de familie nu trebuie să fie programate în acelaşi timp cu adunarea de împărtăşanie sau cu alte adunări importante ale Bisericii.

Avem nevoie atât de activităţile Bisericii, cât şi de cele ale familiei. Dacă toate familiile ar fi complete şi perfecte, Biserica ar putea planifica mai puţine activităţi. Însă, într-o lume în care mulţi dintre tinerii noştri cresc în case unde un părinte lipseşte, sau nu mai este prezent nici un alt membru, sau este inactiv în conducerea Evangheliei în orice alt mod, acolo este o nevoie specială de activităţi ale Bisericii pentru a umple golurile. Mama noastră văduvă a văzut cu înţelepciune că activităţile Bisericii le oferă fiilor ei experienţe pe care ea nu le-ar putea oferi, deoarece noi nu aveam un exemplu masculin în casă. Mi-o amintesc îndemnându-mă să-i urmăresc şi să încerc să fiu la fel ca bărbaţii buni din episcopia noastră. Ea m-a încurajat să mă implic în programul cercetaşilor şi în alte activităţi ale Bisericii care îmi ofereau această oportunitate.

Într-o biserică în care sunt mulţi membrii necăsătoriţi care nu au în prezent compania pe care Domnul intenţionează s-o aibă toţi fiii şi fiicele sale, Biserica şi familiile sale ar trebui, de asemenea, să se îngrijească în mod special de nevoile adulţilor necăsătoriţi.

III.

Autoritatea preoţiei funcţionează atât în cadrul familiei, cât şi în Biserică. Preoţia este puterea lui Dumnezeu folosită pentru a-i binecuvânta pe toţi copiii Săi, bărbaţi şi femei. O parte dintre expresiile noastre prescurtate, cum ar fi „femeile şi preoţia“ comunică o idee greşită. Bărbaţii nu sunt „preoţia“. Adunarea preoţiei este o adunare a celor care deţin şi exercită preoţia. Binecuvântările preoţiei, cum ar fi botezul, primirea Duhului Sfânt, înzestrarea în templu şi căsătoria veşnică sunt disponibile atât bărbaţilor, cât şi femeilor. Autoritatea preoţiei funcţionează în cadrul familiei şi în Biserică, conform principiilor pe care Domnul le-a stabilit.

Când tatăl meu a murit, mama mea a prezidat asupra familiei noastre. Ea nu făcea parte din nici un oficiu al preoţiei, însă, în calitatea ei de părinte supravieţuitor în căsnicia ei, a devenit ofiţerul guvernator în familia ei. În acelaşi timp, ea a respectat întotdeauna în totalitate autoritatea preoţiei episcopului nostru şi a celorlalţi conducători ai Bisericii. Ea a prezidat asupra familiei ei, însă ei au prezidat asupra Bisericii.

IV.

Sunt multe asemănări şi câteva diferenţe în felul în care autoritatea preoţiei funcţionează în cadrul familiei şi în Biserică. Dacă eşuăm să recunoaştem şi să respectăm diferenţele, vom întâmpina dificultăţi.

Cheile. O diferenţă importantă între modul în care funcţionează în Biserică şi cel în care funcţionează în familie este faptul că toată autoritatea preoţiei din Biserică funcţionează sub îndrumarea aceluia care deţine cheile corespunzătoare ale preoţiei. De cealaltă parte, autoritatea care prezidează în cadrul familiei – indiferent dacă este tatăl sau mama care este singurul părinte – funcţionează în problemele familiale fără a avea nevoie de a obţine permisiunea din partea cuiva care deţine cheile preoţiei. Această autoritate din cadrul familiei include conducerea activităţilor familiei, adunările în cadrul familiei cum ar fi serile în familie, rugăciunea în familie, predarea Evangheliei, precum şi sfătuirea sau disciplinarea membrilor familiei. Îi include, de asemenea, pe taţii rânduiţi, care oferă binecuvântări ale preoţiei.

Totuşi, cheile preoţiei trebuie să autorizeze rânduirea sau punerea de-oparte a membrilor familiei. Aceasta se întâmplă deoarece organizaţia pe care Domnul a însărcinat-o cu înfăptuirea şi înregistrarea rânduielilor preoţiei este Biserica, nu familia.

Graniţele. Organizaţii ale Bisericii cum ar fi episcopii, cvorumuri sau organizaţii auxiliare au întotdeauna graniţe geografice care limitează responsabilitatea şi autoritatea chemărilor ce le sunt asociate. De cealaltă parte, relaţiile şi responsabilităţile familiale nu depind de locul unde locuiesc membrii familiei.

Durata. Chemările Bisericii sunt întotdeauna temporare, însă relaţiile familiale sunt permanente.

Chemarea şi eliberarea. O altă diferenţă se referă la începerea şi încheierea chemărilor. În Biserică, un conducător al preoţiei care deţine cheile necesare are autoritatea de a chema sau de a elibera persoanele care slujesc sub conducerea sa. El poate chiar să facă astfel încât ei să-şi piardă statul de membri şi să-şi aibă numele „şterse“ (vezi Mosia 26:34-38; Alma 5:56-62). Pe de altă parte, relaţiile de familie sunt atât de importante încât capului familiei îi lipseşte autoritatea de a face schimbări în ceea ce priveşte calitatea de membru al familiei. Aceasta poate fi făcută numai de către cineva care este autorizat să schimbe relaţiile familiale în acord cu legile omeneşti sau cu cele ale lui Dumnezeu. Astfel, un episcop poate să elibereze pe preşedinta Societăţii de Alinare, însă el nu poate întrerupe relaţia sa cu propria-i soţie fără un divorţ făcut conform legilor omeneşti. De asemenea, pecetluirea sa pentru veşnicie nu poate să fie întreruptă fără o procedură de anulare făcută conform legilor lui Dumnezeu. În mod similar, un tânăr care slujeşte într-o clasă sau în preşedinţia cvorumului poate fi eliberat din episcopie prin autoritatea preoţiei, însă părinţii nu se pot despărţi de un copil ale cărui alegeri în viaţă nu sunt agreate de ei. Relaţiile de familie dăinuiesc mai mult decât cele din Biserică.

Parteneriatul. O diferenţă foarte importantă în funcţionarea autorităţii preoţiei în cadrul familiei şi în Biserică rezultă din faptul că administrarea familiei este patriarhală, în timp ce administrarea Bisericii este ierarhică. Conceptul parteneriatului funcţionează diferit în cadrul familiei faţă de Biserică.

Proclamaţia despre familie oferă această explicaţie minunată despre relaţia dintre un soţ şi o soţie. În timp ce ei au responsabilităţi separate, „în aceste responsabilităţi sacre, taţii şi mamele sunt obligaţi să se ajute unul pe celălalt ca parteneri egali“ („Familia – O declaraţie oficială către lume“, Liahona, octombrie 2004, pag. 49, subliniere adăugată).

Preşedintele Spencer W. Kimball a spus următoarele: „Când vorbim despre căsătorie ca despre un parteneriat, să vorbim despre căsătorie ca despre un parteneriat deplin. Noi nu vrem ca femeile noastre SZU să fie parteneri tăcuţi sau limitaţi în acea responsabilitate veşnică! Vă rog să fiţi parteneri deplini, care îşi aduc contribuţia“ (The Teachings of Spencer W. Kimball, ed. Edward L. Kimball [1982], pag. 315).

Preşedintele Kimball a declarat, de asemenea: „Am auzit despre bărbaţi care le-au spus propriilor neveste: ‘Deţin preoţia, iar tu trebuie sa faci ceea ce îţi spun.’“ El a respins categoric acel abuz al autorităţii preoţiei într-o căsnicie, declarând că un asemenea bărbat „nu trebuie să fie onorat în preoţia sa“ (The Teachings of Spencer W. Kimball, pag. 316).

Există culturi sau tradiţii în anumite părţi ale lumii care le permit bărbaţilor să persecute femeile, însă acele abuzuri nu trebuie să fie aduse în cadrul familiilor Bisericii lui Isus Hristos. Amintiţi-vă cum ne-a învăţat Isus: „Aţi auzit că s-a zis celor din vechime … Dar Eu vă spun …“ (Matei 5:27-28). De exemplu, Salvatorul a contrazis cultura predominantă în acea vreme prin modul Său atent de a trata femeile. Ghidul nostru trebuie să fie cultura Evangheliei pe care El ne-a învăţat-o.

Dacă bărbaţii doresc binecuvântările Domnului în relaţiile lor familiale, ei trebuie să-şi exercite autoritatea preoţiei conform principiilor Domnului pentru folosirea acesteia:

„Nici o putere sau nici o influenţă nu poate şi nici nu trebuie să fie menţinută în virtutea preoţiei, decât prin convingere, prin răbdare îndelungată, prin bunătate şi blândeţe şi prin dragoste sinceră; prin blândeţe şi pură cunoaştere …“ (D&L 121:41-42).

Când autoritatea preoţiei este exercitată în acel mod în cadrul familiei patriarhale, noi obţinem „parteneriatul deplin“, ne-a învăţat preşedintele Kimball. Aşa cum se menţioneazã în declaraţia despre familie:

„Fericirea în viaţa de familie poate fi obţinută cel mai bine atunci când aceasta se bazează pe învăţăturile Domnului Isus Hristos. Căsătoriile şi familiile reuşite se stabilesc şi se menţin pe principiile credinţei, rugăciunii, căinţei, iertării, respectului, dragostei [şi] milei“ (Liahona, octombrie 2004, pag. 49).

Chemările Bisericii sunt înfăptuite în acord cu principiile care ne guvernează pe toţi să lucrăm sub autoritatea preoţiei în Biserică. Aceste principii includ convingerea şi bunătatea predate în secţiunea 121, care sunt deosebit de necesare în organizarea ierarhică a Bisericii.

Principiile referitoare la exercitarea preoţiei, pe care le-am identificat, sunt mult mai bine înţelese şi mult mai avantajoase pentru o femeie căsătorită decât pentru una necăsătorită, în special pentru o femeie necăsătorită care nu a fost niciodată căsătorită. Ea nu experimentează acum autoritatea preoţiei în relaţia partenerială a căsătoriei. Experienţele sale cu autoritatea preoţiei sunt în relaţia ierarhică a Bisericii, iar o parte dintre femeile necăsătorite simt că nu sunt reprezentate în acele relaţii. Este deci, necesar să avem un consiliu al episcopiei eficient, în care funcţionarii episcopiei, bărbaţi şi femei, se adună des pentru a se sfătui sub preşedinţia episcopului.

V.

Închei cu câteva comentarii generale şi cu o experienţă personală.

Teologia Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă este concentrată asupra familiei. Relaţia noastră cu Dumnezeu şi scopul vieţii pe pământ sunt explicate în termenii familiei. Noi suntem copiii de spirit ai Părinţilor Cereşti. Planul Evangheliei este implementat prin familii pământeşti, iar obiectivul nostru cel mai înalt este de a continua aceste relaţii de familie pentru veşnicie. Misiunea finală a Bisericii Salvatorului nostru este de a ne ajuta să obţinem exaltarea în împărăţia celestială, iar aceasta poate fi îndeplinită numai printr-o relaţie de familie.

Nu-i de mirare că Biserica este cunoscută ca o biserică orientată către familie. Nu-i de mirare că nu suntem fericiţi de degradarea legală şi culturală curentă în ceea ce priveşte căsătoria şi sarcina. Într-un moment în care lumea pare să-şi piardă înţelegerea faţă de scopul căsătoriei şi faţă de valoarea unei sarcini, este foarte important ca sfinţii din zilele din urmă să nu fie confuzi faţă de aceste probleme.

Mama, văduva credincioasă, care ne-a crescut nu era deloc confuză faţă de natura veşnică a familiei. Ea a respectat întotdeauna poziţia tatălui nostru decedat. A făcut ca el să fie prezent în casa noastră. Ea a vorbit despre durata veşnică a căsătoriei lor din templu. Ne reamintea des ceea ce i-ar fi plăcut tatălui nostru să facem noi pentru a putea obţine promisiunea Salvatorului că noi putem să fim o familie pentru totdeauna.

Îmi aduc aminte de o experienţă care arată efectul învăţăturilor ei. Într-un an, chiar înainte de Crăciun, episcopul nostru mi-a cerut, în calitate de diacon, să-l ajut să ducă văduvelor din episcopie coşurile de Crăciun. Am dus câte un coş la fiecare uşă, împreună cu urările lui. Când m-a condus acasă mai rămăsese un singur coş. El mi l-a înmânat şi mi-a spus că era pentru mama mea. În timp ce se îndepărta, am rămas în ninsoare întrebându-mă de ce era un coş pentru mama mea. Ea nu s-a referit niciodată la ea ca la o văduvă şi niciodată nu mi-a părut că era una. Pentru un băiat în vârstă de 12 ani, ea nu era o văduvă. Ea avea un soţ şi noi aveam un tată. El era doar plecat pentru o perioadă.

Am anticipat acea viitoare zi glorioasă când cei separaţi vor fi reuniţi şi noi toţi vom fi făcuţi compleţi, aşa cum Domnul a promis. Mărturisesc despre Isus Hristos, Singurul Fiu Născut al Tatălui Veşnic, a cărui autoritate a preoţiei şi a cărui ispăşire şi înviere face totul posibil, în numele lui Isus Hristos, amin.