Faceţi-vă datoria – este cel mai bine
Preoţia nu este atât de mult un dar, cât este angajare de a sluji, privilegiu de a înălţa şi prilej de a binecuvânta vieţile altora.
Stimaţi fraţi în preoţie, adunaţi aici în Centrul de conferinţe şi în alte puncte din întreaga lume, mă simt umil în faţa responsabilităţii ce-mi revine de a vă adresa câteva cuvinte. Mă rog ca Spiritul Domnului să mă însoţească în timp ce fac acest lucru.
Sunt conştient de faptul că auditoriul nostru din această seară include bărbaţi de la cel mai recent rânduit diacon până la cel mai vârstnic înalt preot. Pentru fiecare dintre aceştia, restaurarea Preoţiei aaronice în prezenţa lui Joseph Smith şi Oliver Cowdery de către Ioan Botezătorul şi a Preoţiei lui Melhisedec în prezenţa lui Joseph şi Oliver de către Petru, Iacov şi Ioan sunt evenimente sacre şi preţioase.
Dumneavoastră diaconilor, permiteţi-mi să vă spun că îmi amintesc de vremea în care am fost rânduit diacon. Membrii episcopatului nostru au subliniat că aveam responsabilitatea sacră de a distribui împărtăşania. Ei au subliniat, de asemenea, faptul că trebuia să fim îmbrăcaţi adecvat, să avem o ţinută demnă şi că era important să fim curaţi „pe dinăuntru şi pe dinafară“. Când am fost învăţaţi procedura distribuirii împărtăşaniei, ni s-a spus cum trebuie să-l ajutăm pe Louis McDonald, un frate din episcopia noastră care suferea de paralizie, astfel încât el să poată lua din simbolurile sacre.
Îmi aduc bine aminte că fusesem desemnat să distribui împărtăşania pe rândul pe care stătea fratele McDonald. Îmi era teamă şi ezitam în timp ce mă apropiam de acest frate minunat, dar, apoi, am văzut zâmbetul său şi expresia de recunoştinţă care arăta dorinţa sa de a lua din împărtăşanie. Ţinând tava în mâna stângă, am luat o bucată mică de pâine şi i-am dus-o la buze. Apoi, apa i-a fost servită în acelaşi fel. Am simţit că mă aflam pe pământ sfânt. Şi aşa era cu adevărat. Privilegiul de a distribui împărtăşania fratelui McDonald ne-a făcut pe toţi să fim diaconi mai buni.
Cu două luni în urmă, în ziua de duminică, 31 iulie, am fost la baza militară A. P. Hill, în Virginia, pentru a participa la adunarea de împărtăşanie a sfinţilor din zilele din urmă ţinută în timpul Sărbătorii naţionale a cercetaşilor. Scopul pentru care mă aflam acolo era să vorbesc unui număr de 5.000 de tineri băieţi sfinţi din zilele din urmă şi conducătorilor lor, care petrecuseră săptămâna precedentă participând la activităţile sărbătorii. Ei stăteau cu pioşenie într-un amfiteatru în natură în timp ce corul cu 400 de glasuri al Preoţiei aaronice cânta:
Băiat mormon, băiat mormon,
Eu sunt băiat mormon;
De regi pot fi invidiat la unison,
Pentru că sunt băiat mormon.1
Împărtăşania a fost binecuvântată, 65 de preoţi oficiind la multele mese mari de împărtăşanie, care fuseseră amplasate pentru grupul adunat acolo. Apoi, aproximativ 180 de diaconi au distribuit împărtăşania. Acestei mari adunări i s-a distribuit împărtăşania în tot atâta timp cât ar fi fost necesar pentru a distribui împărtăşania în capela aglomerată a unei episcopii. În acea dimineaţă, în timp ce acei tineri băieţi din Preoţia aaronică participau la acea sfântă rânduială, am fost martorul unei privelişti ce inspira veneraţie.
Este important ca fiecare diacon să fie îndrumat spre conştientizarea spirituală a sfinţeniei chemării sale rânduite. Într-o episcopie, această lecţie a fost predată în mod eficace referitor la colectarea darului de post.
În ziua de post, membrii episcopiei erau vizitaţi de diaconi şi învăţători, astfel încât fiecare familie să poată face o donaţie. Diaconii erau puţin nemulţumiţi pentru că trebuia să se trezească mai devreme decât de obicei pentru a-şi îndeplini această îndatorire.
Episcopatul a avut ideea de a duce un autobuz plin cu diaconi şi învăţători în Piaţa Bunăstării din Salt Lake. Acolo, ei au văzut copii nevoiaşi primind încălţăminte nouă şi alte articole de îmbrăcăminte. Acolo au văzut coşuri goale umplându-se cu alimente. Totul era fără bani. Un comentariu scurt a fost făcut: „Tineri băieţi, aceste lucruri sunt asigurate din banii pe care îi strângeţi în ziua de post – alimente, îmbrăcăminte şi adăpost pentru cei care nu au nimic“. Tinerii băieţii din Preoţia aaronică au zâmbit mai larg, şi-au preţuit mai mult chemările şi au slujit cu mai multă bucurie pentru îndeplinirea îndatoririi lor.
Acum, referitor la învăţători şi la preoţi, fiecare dintre dumneavoastră trebuie să participe la învăţământul de acasă alături de un coleg care deţine Preoţia lui Melhisedec. Acesta este un prilej deosebit de a vă pregăti pentru misiune. Vă oferă privilegiul de a învăţa care vă este datoria. Un tânăr băiat va schimba automat direcţia preocupării pentru propria persoană atunci când i se cere să „vegheze“ asupra altora.2
Preşedintele David O. McKay ne-a sfătuit: „Învăţământul de acasă este una dintre ocaziile, cele mai importante şi mai pline de răsplată, de a-i hrăni, inspira, sfătui şi îndruma pe copiii Tatălui nostru. … Este o slujire divină, o chemare divină. Este datoria noastră ca învăţători de acasă să ducem spiritul divin în fiecare cămin şi în fiecare inimă“.3
Învăţământul de acasă răspunde multor rugăciuni şi ne permite să fim martorii înfăptuirii miracolelor vii.
Când mă gândesc la învăţământul de acasă, îmi aduc aminte de un bărbat pe nume Johann Denndorfer din Debreţin, Ungaria. El fusese convertit la Biserică în urmă cu mai mulţi ani, pe când se afla în Germania, iar acum, după al doilea război mondial, a constatat că era pur şi simplu prizonier în propria ţară, Ungaria. Dorea foarte mult să ia legătura cu Biserica. Apoi, l-au vizitat învăţătorii lui de acasă. Fratele Walter Krause şi colegul său au străbătut partea de nord-est a Germaniei până în Ungaria pentru a-şi îndeplini responsabilitatea de învăţători de acasă. Înainte de a pleca de acasă, din Germania, fratele Krause îi spusese colegului său: „Ai vrea să faci vizita de acasă cu mine în această săptămână?“.
Colegul lui a întrebat: „Când plecăm?“.
Fratele Krause a răspuns: „Mâine“.
Apoi, a venit şi întrebarea: „Când ne vom întoarce?“.
Fratele Krause nu a ezitat; el a spus: „În aproximativ o săptămână“.
Şi au plecat să-l viziteze pe fratele Denndorfer şi pe alţii. Fratele Denndorfer nu fusese vizitat de învăţători de acasă de dinainte de război. Acum, când i-a văzut pe slujitorii Domnului, a fost copleşit. Nu a dat mâna cu ei; ci s-a dus direct în dormitor şi a luat, dintr-un loc secret, zeciuiala pe care o păstrase timp de mulţi ani. El a dat această zeciuială învăţătorilor săi de acasă şi, apoi, le-a spus: „Acum pot să dau mâna“.
Acum, mă voi adresa preoţilor din Preoţia aaronică. Voi tineri băieţi aveţi ocazia de a binecuvânta împărtăşania, de a vă îndeplini în continuare îndatoririle de învăţători de acasă şi de a participa la rânduiala sacră a botezului.
Cu cincizeci şi cinci de ani în urmă, am cunoscut un tânăr băiat, Robert Williams, care deţinea oficiul de preot în Preoţia aaronică. În calitate de episcop, eu eram preşedintele cvorumului său. Când vorbea, Robert se bâlbâia şi gângăvea, fără a se putea controla. El era conştient de acest lucru, timid, temător de sine şi de toţi ceilalţi; acest impediment era devastator pentru el. Accepta rareori o însărcinare; niciodată nu privea pe cineva în ochi; întotdeauna privea lung în jos. Apoi, într-o zi, printr-o serie de evenimente neobişnuite, el a acceptat însărcinarea de a efectua botezul cuiva.
Eu stăteam alături de Robert în locul special pentru botez din Tabernacolul din Salt Lake. Ştiam că avea nevoie de ajutor. El era îmbrăcat în alb imaculat, pregătit pentru rânduiala pe care urma s-o efectueze. L-am întrebat cum se simte. El a privit lung în podea şi, bâlbâindu-se într-un mod de necontrolat, a spus că se simţea îngrozitor.
Amândoi ne-am rugat cu ardoare ca el să fie la înălţimea sarcinii pe care o avea. Funcţionarul a spus apoi: „Nancy Ann McArthur va fi acum botezată de către Robert Williams, preot“.
Robert s-a îndepărtat de mine, a păşit în bazin, a luat-o pe micuţa Nancy de mână şi a ajutat-o să intre în apa care curăţă vieţile oamenilor şi aduce renaşterea spirituală. El a rostit cuvintele: „Nancy Ann McArthur, fiind împuternicit de Isus Hristos, eu te botez în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Amin“.
Şi a botezat-o. Nu s-a bâlbâit nici măcar o dată! Nu s-a poticnit nici măcar o dată! Fusesem martor la un miracol din zilele noastre. Robert a efectuat, în acelaşi mod, rânduiala botezului pentru încă doi sau trei copii.
La vestiar, m-am grăbit să-l felicit pe Robert. Mă aşteptam să aud aceeaşi vorbire fără cusur. M-am înşelat. El a privit lung în pământ şi a bâlbâit răspunsul lui de mulţumire.
Eu mărturisesc în faţa dumneavoastră că, atunci când Robert a acţionat cu autoritatea Preoţiei aaronice, el a vorbit cu putere, cu convingere şi cu ajutor ceresc.
Cu peste doi ani în urmă, am avut privilegiul de a vorbi la funeraliile lui Robert Williams şi de a aduce omagiu acestui credincios deţinător al preoţiei care a încercat să facă tot ce putea mai bine întreaga sa viaţă pentru a cinsti preoţia sa.
Poate că unii dintre voi, tinerii băieţi prezenţi, aici, în această seară, sunteţi timizi din fire sau poate nu vă consideraţi destul de buni pentru a accepta o chemare. Aduceţi-vă aminte că această lucrare nu este numai a voastră şi a mea. Noi putem privi în sus şi putem cere ajutor divin.
Asemenea unora dintre dumneavoastră, eu ştiu ce înseamnă să te confrunţi cu dezamăgirea şi cu umilinţa tinereţii. Când eram copil, am jucat softball atât în clasele primare, cât şi în cele elementare. Erau aleşi doi căpitani care, la rândul lor, alegeau jucătorii pe care îi voiau în echipele lor. Desigur, cei mai buni jucători erau aleşi primii, apoi al doilea şi al treilea. Să fii ales al patrulea sau al cincilea nu era prea rău, dar să fii ales ultimul şi trimis în cea mai îndepărtată poziţie din teren era total groaznic. Eu ştiu asta pentru că mi s-a întâmplat şi mie.
Cât am sperat ca mingea să nu fie niciodată trimisă în direcţia mea, pentru că aveam s-o scap cu siguranţă, cealaltă echipă ar fi înscris puncte şi coechipierii ar fi râs de mine.
Îmi aduc aminte, ca şi cum ar fi fost ieri, momentul în care totul s-a schimbat în viaţa mea. Jocul a început aşa cum v-am descris: am fost ales ultimul. Am parcurs trist distanţa până la poziţia depărtată din dreapta terenului şi am privit cum cealaltă echipă umplea bazele cu alergători. Apoi, doi jucători au început să lovească mingea. Brusc, al doilea jucător a lovit mingea cu putere. L-am auzit spunând: „Acesta va fi autogol“. A fost umilitor pentru că mingea se îndrepta în direcţia mea. Oare îmi va scăpa? Am alergat spre punctul în care credeam că urma să cadă mingea, am rostit o rugăciune în timp ce alergam şi mi-am întins înainte mâinile făcute cupă. M-am surprins pe mine însumi. Am prins mingea! Echipa mea a câştigat jocul.
Această experienţă mi-a întărit încrederea, mi-a inspirat dorinţa de a exersa şi m-a făcut să devin din ultimul ales un adevărat jucător de valoare în echipă.
Putem trăi experienţa unei astfel de explozii de încredere. Putem simţi mândria reuşitei. O formulă din trei cuvinte ne va ajuta: Nu renunţa niciodată.
Din piesa Shenandoah provine versul plin de inspiraţie: „Dacă nu încercăm, nu acţionăm; şi, dacă nu acţionăm, atunci de ce suntem aici?“.
Miracolele se găsesc pretutindeni când chemările preoţiei sunt îndeplinite cu credinţă şi sârguinţă. Când credinţa înlocuieşte îndoiala, când slujirea altruistă elimină strădania egoistă, puterea lui Dumnezeu face să se îndeplinească scopurile Sale. Preoţia nu este atât de mult un dar, cât este angajare de a sluji, privilegiu de a înălţa şi prilej de a binecuvânta vieţile altora.
Chemarea datoriei poate veni în linişte, pe măsură ce noi, cei care deţinem preoţia, răspundem îndatoririlor pe care le primim. Preşedintele George Albert Smith, acel conducător modest, dar eficient, a declarat: „Este de datoria dumneavoastră ca, mai întâi de toate, să aflaţi ce voieşte Domnul şi, apoi, prin puterea şi tăria preoţiei dumneavoastră sfinte, să vă îndepliniţi cu credinţă şi sârguinţă chemarea, în prezenţa semenilor voştri, în aşa fel încât oamenii să fie bucuroşi să vă urmeze“.4
Şi cum să îşi îndeplinească cineva chemarea cu credinţă şi cu sârguinţă? Simplu, prin îndeplinirea slujirii pe care o implică aceasta. Un vârstnic îşi îndeplineşte cu credinţă şi sârguinţă chemarea de vârstnic învăţând care-i sunt îndatoririle de vârstnic şi, apoi, punându-le în practică. Aşa trebuie să facă un vârstnic, un diacon, un învăţător, un preot, un episcop şi toţi cei care deţin oficii ale preoţiei.
Dragi fraţi, prin acţiune – nu prin contemplare – sunt binecuvântate vieţi, sunt îndrumaţi oameni şi sunt salvate suflete. „Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri“,5 ne-a sfătuit Iacov.
Fie ca toţi cei care mă ascultă să-şi reînnoiască efortul de a deveni demni pentru a beneficia de îndrumarea Domnului în vieţile lor. Sunt mulţi aceia care cer şi se roagă pentru ajutor. Sunt mulţi aceia care sunt descurajaţi şi au nevoie de o mână care să-i ajute.
Cu mulţi ani în urmă, pe când slujeam ca episcop, am prezidat asupra unei episcopii mari cu peste 1.000 de membri, printre care şi 87 de văduve. Odată, vizitam, împreună cu unul dintre consilierii mei, o văduvă şi pe fiica ei adultă, care avea un handicap. În timp ce plecam din apartamentul lor, o doamnă din apartamentul din cealaltă parte a holului a ieşit la uşă şi ne-a oprit. Vorbind cu accent străin, ea m-a întrebat dacă eram episcop; i-am răspuns că eram. Ea mi-a spus că a observat că făceam deseori vizite altora. Apoi, a spus: „Pe mine sau pe soţul meu imobilizat la pat nu ne vizitează nimeni. Aveţi timp să intraţi şi să ne faceţi o vizită, chiar dacă nu suntem membri ai Bisericii dumneavoastră?“.
În timp ce intram în apartament, am remarcat că ea şi soţul ei ascultau la radio Corul Tabernacolului. Am stat de vorbă cu acel cuplu o vreme şi, apoi, am dat o binecuvântare soţului.
După acea primă vizită, mă opream ori de câte ori puteam. În cele din urmă, cuplul s-a întâlnit cu misionarii şi soţia, Angela Anastor, a fost botezată. Ceva mai târziu, soţul ei a decedat iar eu am avut privilegiul de a conduce şi a vorbi la slujba funerară. Cunoscând limba greacă, Sora Anastor a tradus, mai târziu, broşura atât de mult folosită, „Joseph Smith Tells His Own Story“ („Joseph Smith îşi spune propria poveste“), în limba greacă.
Stimaţi fraţi, îmi place mult motoul: „E cel mai bine datoria să-ţi faci. Domnului, în grijă, restul să-I laşi!“.6
Slujirea activă în Preoţia aaronică vă va pregăti pe voi, tinerii băieţi, pentru a primi Preoţia lui Melhisedec, de a sluji în misiuni şi a vă căsători în templul sfânt.
Vă veţi aminti întotdeauna de sfătuitorii cvorumului Preoţiei aaronice şi de membrii cvorumului, trăind astfel voi înşivă adevărul: „Dumnezeu ne dă amintirile pentru ca să putem avea trandafirii din luna iunie în luna decembrie a vieţii noastre“.7
Tineri băieţi din Preoţia aaronică, viitorul vă face cu mâna; pregătiţi-vă pentru el. Fie ca Tatăl Ceresc vă va îndrume întotdeauna în timp ce faceţi aceasta. Fie ca El să ne îndrume pe noi toţi în timp ce ne străduim să cinstim preoţia pe care o deţinem şi să ne îndeplinim cu credinţă şi sârguinţă chemările, mă rog cu umilinţă, în numele lui Isus Hristos, amin.