CREDINŢA UNUI COPIL
Am hotărât ca eu şi fiul meu, care avea opt ani atunci, să mergem aproape 30 sau 40 de minute pe jos pentru a participa la conferinţa de ţăruş. După douăzeci de minute mi-am dat seama că nu mai ştiam în ce direcţie trebuia să mergem. Fiul meu, Elson, un povestitor excelent, îmi relatase povestiri sau lucruri care i s-au întâmplat la şcoală sau acasă. L-am rugat să tacă pentru o clipă, explicându-i că trebuie să mă gândesc deoarece mă temeam că ne rătăcisem.
Acela a fost momentul când fiul meu mi-a arătat credinţa sa. Mi-a sugerat să ne rugăm. Eu, cu toată inteligenţa şi priceperea unui adult (devenind şi puţin neliniştit deoarece era aproape ora de începere a adunării), i-am răspuns că dacă dorea să se roage, putea s-o facă – totuşi, eu am preferat să mă gândesc. Mi-am spus: „Sunt lucruri pentru care nu trebuie să depindem de Domnul; găsirea drumului spre capelă este unul dintre acestea”.
Ca şi cum mi-ar fi citit gândul, Elson mi-a dat o lecţie de umilinţă, spunând: „De ce insişti să rezolvi lucrurile în modul cel mai greu?”. După aceea a tăcut şi ştiu că s-a rugat în mintea şi în inima sa. După câteva minute am ajuns la capelă şi am ştiut că el primise un răspuns la rugăciunea sa.
Ca sfinţi din zilele din urmă, suntem binecuvântaţi să fim membri ai Bisericii lui Isus Hristos. Mărturia mea despre adevărul Evangheliei restaurate a crescut atunci când am înţeles că fiul meu, deşi încă un copil, a ştiut cum să pună în practică principiile credinţei şi rugăciunii, devenind un exemplu pentru mine în ceea ce priveşte modul de a pune în practică învăţăturile lui Isus Hristos.