Ispăşirea lui Isus Hristos
În grădina Ghetsimani
Ca tânăr misionar, vârstnicul Orson F. Whitney (1855-1931), care mai târziu a slujit în Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, a avut un vis atât de puternic încât acesta i-a schimbat viaţa pentru totdeauna. Mai târziu, el a scris:
„Într-o noapte am visat… că eram în grădina Ghetsimani, martor al agoniei Salvatorului… Stăteam în spatele unui copac din prim plan… Isus, împreună cu Petru, Iacov şi Ioan veneau printr-o portiţă din dreapta mea. Lăsându-i acolo pe cei trei apostoli, după ce le-a spus să îngenuncheze şi să se roage, El a traversat pe partea cealaltă, unde şi El a îngenuncheat şi S-a rugat: ‘Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti tu’.
Cum se ruga, lacrimile Îi brăzdau faţa, care era [îndreptată] către mine. Am fost atât de impresionat de privelişte încât am plâns şi eu, din pură afecţiune faţă de marea Sa tristeţe. Întreaga mea inimă era cu El. L-am iubit cu tot sufletul meu şi doream fierbinte să fiu cu El şi nu năzuiam nimic altceva.
Numaidecât, s-a ridicat şi a mers către locul unde apostolii erau îngenuncheaţi – dormind adânc! I-a mişcat încet, trezindu-i şi, pe un ton de reproş blajin, nepătat de nici cea mai mică urmă de supărare sau nerăbdare, i-a întrebat de ce nu au putut să vegheze cu El o oră…
Întorcându-Se la locul Său, S-a rugat din nou, apoi S-a întors din nou şi i-a găsit iarăşi dormind. I-a trezit din nou, i-a mustrat, S-a întors şi S-a rugat aşa cum a făcuse şi înainte. De trei ori s-a întâmplat acest lucru până am ajuns să-I cunosc perfect înfăţişarea – chipul, forma şi mişcările. Avea o statură impozantă şi o înfăţişare maiestuoasă… Dumnezeul cel adevărat care a fost şi care este şi, totuşi, blând şi smerit ca un copilaş.
Dintr-o dată, situaţia s-a schimbat… În loc să se întâmple înainte de răstignire, a fost după aceasta şi, Salvatorul împreună cu cei trei apostoli, stăteau acum împreună în grup, la stânga mea. Se pregăteau să plece şi să se înalţe la cer. Nu am mai putut să rezist. Am ieşit în fugă din spatele copacului, m-am aruncat la picioarele Sale, mi-am pus braţele în jurul genunchilor Săi şi L-am implorat să mă ia cu El.
Nu voi uita niciodată maniera blândă şi amabilă în care El S-a aplecat, m-a ridicat şi m-a îmbrăţişat. Era atât de viu, atât de real încât am simţit până şi căldura pieptului Său pe care mă sprijineam. Apoi, El a spus: ‘Nu, fiul meu; ei şi-au terminat lucrarea şi pot merge cu Mine, dar tu trebuie să rămâi şi s-o termini pe-a ta’. Încă eram agăţat de El. Uitând-mă în sus direct în ochii Săi – căci El era mai înalt decât mine – L-am implorat în modul cel mai serios: ‘Bine, promite-mi că la sfârşit voi veni la Tine’. El a zâmbit plăcut, cu tandreţe şi a răspuns: ‘Acest lucru depinde doar de tine’. M-am trezit suspinând şi era dimineaţă”.1
De ce o ispăşire?
Acest indiciu drag, personal despre jertfa Salvatorului făcută cu dragoste, este o introducere potrivită pentru semnificaţia ispăşirii lui Isus Hristos. Cu siguranţă, ispăşirea Singurului Fiu Născut în trup al lui Dumnezeu este temelia esenţială pe care se sprijină întreaga doctrină creştină şi cea mai mare dovadă a dragostei divine pe care a primit-o vreodată această lume. Importanţa ei în Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă nu poate fi repetată îndeajuns. Orice alt principiu, altă poruncă şi însuşire a Evangheliei restaurate îşi dobândeşte semnificaţia din acest eveniment fundamental.2
Ispăşirea a reprezentat fapta prerânduită, dar făcută de bunăvoie, a Singurului Fiu Născut al lui Dumnezeu prin care El Şi-a dat viaţa şi a suferit din punct de vedere spiritual ca o răscumpărare mântuitoare de la consecinţele căderii lui Adam ce au venit asupra întregii omeniri, precum şi pentru păcatele personale ale tuturor celor care se pocăiesc.
Înţelesul exact al cuvântului englezesc Atonement (ispăşire) este foarte clar: at-one-ment, aducerea la un loc a lucrurilor care au fost separate sau despărţite. Ispăşirea lui Isus Hristos a fost indispensabilă din cauza încălcării sau căderii lui Adam, care a avut ca efect separarea şi care a adus două tipuri de moarte în lume atunci când Adam şi Eva au luat din fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului.3 Moartea fizică a adus separarea spiritului de trup, iar moartea spirituală a adus îndepărtarea de Dumnezeu, atât a spiritului, cât şi a trupului. Ca rezultat al căderii, toate persoanele născute pe pământ au parte de aceste două tipuri de moarte. Dar trebuie să ne aducem aminte că respectiva cădere a fost o parte esenţială a planului divin al Tatălui Ceresc. Fără aceasta, Adam şi Eva nu ar fi avut niciun copil muritor şi astfel nu ar fi existat nicio familie umană care să aibă parte de încercări şi de progres, de libertatea morală de a alege şi de bucuria învierii, a mântuirii şi a vieţii veşnice.4
Necesitatea acestei căderi şi a unei ispăşiri care s-o compenseze a fost explicată înainte de viaţa muritoare, în cadrul unui Consiliu în Cer la care au participat spiritele întregii familii umane şi asupra căruia a prezidat Dumnezeu Tatăl. În acest cadru premuritor, Hristos S-a oferit să respecte libertatea morală de a alege a întregii omeniri chiar prin ispăşirea Sa pentru păcatele lor. În timpul acestui proces, El urma să-i acorde Tatălui toată slava pentru această dragoste mântuitoare.5
Ispăşirea infinită a lui Hristos a fost posibilă deoarece (1) El a fost singurul om fără păcat care a trăit vreodată pe acest pământ şi, prin urmare, n-a avut parte de moartea spirituală ce rezultă din cauza păcatului, (2) El este Singurul Născut al Tatălui şi, ca urmare, a avut toate însuşirile Dumnezeirii care I-au dat putere asupra morţii fizice6 şi (3) El a fost, în cadrul Consiliului din viaţa premuritoare, sigurul suficient de umil şi de dornic de a fi prerânduit pentru această slujire7.
Darurile ispăşirii lui Hristos
Unele daruri care vin ca urmare a ispăşirii sunt universale, infinite şi necondiţionate. Acestea cuprind răscumpărarea Sa de la păcatul originar al lui Adam, astfel încât niciun membru al familiei umane să nu fie vinovat pentru acel păcat.8 Un alt dar universal îl reprezintă învierea din morţi a fiecărui bărbat, a fiecărei femei şi a fiecărui copil care trăieşte, care a trăit vreodată sau care va trăi vreodată pe pământ.
Celelalte aspecte ale darului ispăşitor al lui Hristos sunt condiţionate. Ele depind de sârguinţa omului de a ţine poruncile lui Dumnezeu. De exemplu, deşi tuturor membrilor familiei umane li s-a oferit necondiţionat o scuză pentru păcatul lui Adam fără ca ei să facă vreun efort, nu li se oferă nicio scuză pentru propriile păcate decât dacă dau dovadă de credinţă în Hristos, dacă se pocăiesc de aceste păcate, dacă sunt botezaţi în numele Său, dacă primesc darul Duhului Sfânt şi sunt confirmaţi în Biserica lui Hristos şi dacă merg înainte îndurând cu credinţă restul călătoriei vieţii. Referitor la această provocare personală, Hristos a spus:
„Căci iată, Eu, Dumnezeu, am suferit aceste lucruri pentru toţi, pentru ca ei să nu sufere, dacă ei se vor pocăi;
Dar dacă nu se vor pocăi, ei trebuie să sufere la fel ca şi Mine”.9
Mai mult de atât, deşi învierea trupului este un dar gratuit şi universal din partea lui Hristos, ca rezultat al victoriei Sale asupra morţii, felul trupului înviat (sau „gradul slavei” ce i se va da), precum şi timpul când persoana respectivă va fi înviată, depind direct de credinţa persoanei respective din timpul acestei vieţi. Apostolul Pavel a clarificat, de exemplu, faptul că cei care-I sunt loiali în totalitate lui Hristos: „întâi vor învia”10 la înviere. Revelaţia modernă clarifică ordinea diferită a trupurilor înviate,11 promiţând cel mai înalt grad de slavă numai celor care se supun principiilor şi rânduielilor Evangheliei lui Isus Hristos12.
Desigur, atât binecuvântările necondiţionate cât şi cele condiţionate ale ispăşirii ne sunt puse la dispoziţie doar prin intermediul harului lui Hristos. Evident, nu trebuie să facem nimic pentru a primi binecuvântările necondiţionate ale ispăşirii, iar pe cele condiţionate nu le primim doar ca urmare a supunerii noastre. Trăind cu credinţă şi ţinând poruncile lui Dumnezeu, o persoană poate primi mai multe privilegii, însă acestea nu sunt acordate totuşi ca şi cum ar fi fost dobândite din punct de vedere tehnic. Cartea lui Mormon accentuează faptul că: „nu este nici un trup care poate să locuiască în prezenţa lui Dumnezeu, decât prin meritele şi mila şi harul lui Mesia cel Sfânt”.13
Prin intermediul aceluiaşi har, Dumnezeu le oferă salvarea copilaşilor, celor cu handicapuri mintale, celor care au trăit fără să audă Evanghelia lui Isus Hristos şi aşa mai departe: aceştia sunt mântuiţi prin puterea universală a ispăşirii lui Hristos şi vor avea ocazia să primească după moarte plenitudinea Evangheliei, în lumea spiritelor, acolo unde spiritele locuiesc în aşteptarea învierii.14
Suferinţă şi triumf
Pentru a începe să îndeplinească cererile ispăşirii, Hristos cel neprihănit a mers în grădina Ghetsimani pentru a îndura agonia sufletului pe care doar El o putea îndura, aşa cum a văzut vârstnicul Whitney în visul său. El „a început să Se înspăimânte şi să Se mâhnească foarte tare”, spunându-le lui Petru, Iacov şi lui Ioan: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”.15 De ce? Deoarece El a suferit „durerile tuturor oamenilor, da, durerile fiecărei făpturi vii, atât bărbaţi, cât şi femei şi copii, care fac parte din familia lui Adam”.16 El a avut parte de „ispite şi dureri trupeşti, foame, sete şi oboseală, chiar mai mult decât poate să sufere un om, în afară de moarte; căci iată, ţâşneşte sânge din fiecare por, atât de mare [a fost] suferinţa Lui”.17
Prin această suferinţă, Isus a mântuit sufletele tuturor bărbaţilor, femeilor şi copiilor „ca inima Lui să fie inundată de milă, în ce priveşte trupul, ca El să ştie, în ce priveşte trupul, cum să-i ajute pe oameni după infirmităţile lor”.18 Făcând astfel, Hristos „a coborât sub toate lucrurile” – inclusiv toate felurile de boală, de infirmitate şi de deznădejde profundă de care are parte fiecare muritor – pentru ca El să poată „[sau să înţeleagă] toate lucrurile, pentru ca să poată fi în toate şi prin toate lucrurile lumina adevărului”.19
Singurătatea totală şi durerea teribilă a ispăşirii au început în Ghetsimani şi au atins punctul culminant atunci când, după abuzul de nedescris suferit sub mâinile soldaţilor romani şi ale celorlalţi, Hristos a strigat de pe cruce: „Eli, Eli, Lama Sabactani?, adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”.20 Din cauza acelei suferinţei profunde, chiar şi natura s-a cutremurat. „S-a făcut întuneric peste toată ţara… Soarele s-a întunecat”.21 „Şi îndată perdeaua dinăuntrul templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat”22, făcându-i pe mulţi să exclame: „Dumnezeul naturii suferă”.23 În cele din urmă, a îndurat chiar şi ceea ce părea de neîndurat, iar apoi, Isus a spus: „S-a isprăvit!”.24 „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!”.25 Într-o zi, undeva, fiecare limbă omenească va fi chemată să mărturisească acelaşi lucru pe care l-a mărturisit sutaşul roman care a văzut toate aceste lucruri: „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”.26
Pentru femeile şi bărbaţii circumspecţi, faptul că sacrificiul voluntar şi plin de milă al unei singure Fiinţe poate să satisfacă cererile infinite şi veşnice ale dreptăţii, să ispăşească pentru fiecare păcat şi pentru fiecare greşeală omenească şi că prin aceasta toată omenirea este propulsată către braţele cuprinzătoare ale îmbrăţişării Sale pline de milă, este „ceva ce depăşeşte orice imaginaţie”.27 Dar aşa este.
Îl citez pe preşedintele John Taylor (1808-1887): „Într-un fel care pentru noi este de neînţeles şi inexplicabil, El a purtat povara păcatelor întregii lumi; nu numai pe cea a lui Adam, ci şi pe cea a urmaşilor lui; şi făcând acest lucru, a deschis împărăţia cerului nu doar pentru toţi credincioşii şi pentru toţi cei care s-au supus legii lui Dumnezeu, ci şi pentru mai mult de jumătate dintre membrii familiei umane care mor înainte de a ajunge la anii maturităţii, precum şi pentru [aceia] care… [mor] fără lege”.28
Fie ca şi noi să simţim ce a simţit vârstnicul Whitney faţă de acest dar maiestuos şi faţă de Cel care l-a dat: „Am fost atât de impresionat de [dar] încât am plâns… din pură afecţiune. Întreaga mea inimă era cu El. L-am iubit cu tot sufletul meu şi doream fierbinte să fiu cu El şi nu năzuiam nimic altceva”. Oferind deja ispăşirea în folosul nostru, Hristos Şi-a făcut partea pentru ca această dorinţă fierbinte să devină realitate. Restul depinde în întregime de noi.