Mâna salvatoare a Salvatorului
Într-o vară, în timpul copilăriei mele în Arkansas, vecinii mei m-au invitat să merg cu ei pentru câteva zile la un lac mare în apropiere de Sardis, Mississippi, cu cortul, să pescuim şi să înotăm. Am petrecut câteva zile bucurându-ne de tot felul de activităţi în aer liber.
În ultima zi, înotam pentru ultima dată înainte de a porni spre casă. În timp ce prietenii mei şi cu mine aruncam o minge de la unul la altul, mingea a trecut peste capul meu şi a aterizat în apă la câţiva metri în spatele meu. Vântul a început imediat să sufle şi să împingă mingea pe suprafaţa apei, departe de mine. M-am dus după ea, însă vântul a continuat s-o împingă chiar înainte s-o prind. În scurt timp am ajuns la geamandurile ce delimitau zona de mică adâncime rezervată pentru înot. Mingea fusese împinsă peste acele geamanduri, către mijlocul lacului.
În timp ce mă apropiam de geamanduri, mi-a trecut prin minte să înot şi să trec de ele. Mingea nu era prea departe de mine şi eram sigur că aş fi putut s-o prind. La urma urmei, terminasem un curs de salvamari şi purtam cu mândrie emblema acelui curs pe slipul meu. Mă simţeam bine în apă şi eram încrezător că eram suficient de puternic pentru a recupera mingea.
Totuşi, vântul a continuat să ducă mingea departe de mine. Câteodată, ajungeam atât de aproape de ea încât o puteam atinge cu vârfurile degetelor, dar imediat era împinsă din nou. Într-un final, o adiere a împins-o mult prea departe de a o putea ajunge.
Nu realizasem cât de mult înotasem până când nu m-am oprit să mă odihnesc. Apa părea mult mai întunecată şi mai rece decât era în zona de mică adâncime rezervată pentru înot. Când m-am uitat către mal, mi-am dat seama că mă aflam aproape în mijlocul lacului. M-am hotărât să renunţ la minge şi să înot înapoi către mal. Eram obosit şi epuizat, însă nu eram îngrijorat. Eram tânăr şi credeam că totul va fi bine.
Însă, pe măsură ce încercam să mă întorc la mal, vântul care împinsese mingea sufla acum împotriva mea. Părea că, indiferent cât de tare înotam, înaintam foarte puţin. Braţele şi picioarele începuseră să se crispeze şi să doară. M-am oprit, încercând să înot câineşte şi să fac pluta pentru a-mi recăpăta forţa.
Apoi, am auzit un sunet cunoscut – sunetul unei bărci cu motor. Am fost fericit şi uşurat că am văzut la scurt timp un om într-o bărcuţă oprind lângă mine şi care s-a oferit să mă ducă la mal. Braţele şi picioarele mele erau epuizate. Nu mai puteam nici măcar să mă urc în barcă, aşa încât m-am prins cu o mână de barcă şi am rămas aşa în timp ce acel străin m-a dus încet către zona de mică adâncime rezervată pentru înot. M-am agăţat de o geamandură, am dat drumul la barcă, am făcut un semn de mulţumire şi apoi am înotat către mal.
Cincisprezece ani mai târziu, am fost din nou într-o încurcătură. Mult timp am înotat într-un lac de păcate. Urmarea lucrurilor lumeşti şi căutarea lucrurilor de mică valoare sau fără valoare m-au lăsat să mă împleticesc în ape adânci. Nu mai aveam putere, şi-mi pierdusem speranţa. Lucrurile după care mersesem nu le mai puteam ajunge, iar întunericul părea că era gata să mă înghită.
În disperare, am cerut ajutorul Tatălui Ceresc. La fel ca bărbatul din acea barcă, Salvatorul m-a salvat atunci când am avut cea mai mare nevoie de El. Prin intermediul unui profet al lui Dumnezeu din zilele din urmă, El m-a condus la Cartea lui Mormon. El m-a condus de-a lungul căii spre pocăinţă şi m-a curăţat de păcate în apele botezului. Apoi, El m-a aşezat pe un pământ sigur, unde am încercat să rămân de atunci.