Ştiu că Mântuitorul meu trăieşte
Ca boboacă în cadrul Univeristăţii Brigham Young – Idaho (fosta universitate Ricks), îmi era dor de familie. Dar după câteva luni de cursuri, m-am adaptat la viaţa de facultate şi mă bucuram din plin. Când am primit acel telefon, mă aflam în apartamentul meu, studiind.
„Christy, am veşti proaste pentru tine”, mi-a spus mama cu vocea tremurândă. „Tatăl tău a murit în seara asta din cauza unui atac de cord”.
Emoţiile mă copleşiseră în timp ce încercam să realizez ceea ce tocmai auzisem. Îmi văzusem tatăl cu doar câteva zile înainte, însă nu am realizat că va fi pentru ultima dată. Moartea tatălui meu a fost un şoc pentru întreaga noastră familie; de asemenea, a fost un şoc pentru episcopia mea de acasă. Tata avea doar 53 de ani şi era episcopul nostru.
În zilele care au urmat am primit multe vizite şi telefoane de la membrii familiei, de la prieteni, de la membrii din episcopie şi de la vecini. Am simţit o revărsare extraordinară de dragoste din partea celor care ne înconjurau. La funeraliile lui tata, membrii familiei au împărtăşit amintiri din viaţa petrecută alături de el, iar noi am mărturisit despre planul salvării şi despre viaţa de după moarte.
Tata a fost un soţ loial, un sfânt din zilele din urmă devotat, un cercetaş pasionat şi un tată minunat. Mulţi oameni au fost binecuvântaţi datorită vieţii pe care el a trăit-o. După funeralii, fratele meu mai mare a dedicat mormântul şi, ca o familie, am stat şi am cântat printre lacrimi „Copil al Domnului” (Imnuri şi cântece pentru copii, p. 58).
A doua zi după funeralii, m-am întors la şcoală. Nu am fost încântată să mă reîntorc, dar ştiam că trebuia să-mi continui viaţa şi să-mi îndeplinesc responsabilităţile. Unele zile erau mai uşoare decât altele. Am petrecut mult timp gândindu-mă la tatăl meu şi m-am bizuit pe cunoaşterea mea despre planul salvării şi pe credinţa mea în Isus Hristos pentru a putea să fac faţă încercărilor şi întrebărilor mele.
La vreo două săptămâni de la moartea tatălui meu, mi-am luat jurnalul şi am mers la o capelă din incinta campusului pentru a scrie sentimentele pe care le aveam şi evenimentele legate de moartea tatălui meu. În timp ce scriam, am simţit Spiritul atât de puternic încât am simţit o asigurare foarte puternică despre faptul că Tatăl meu Ceresc mă iubea, că El avea un plan anume pentru mine şi că nu voi fi niciodată singură. Imediat după ce am terminat de scris, din boxele situate pe centrul pentru studenţi din apropiere, a răsunat imnul: „Trăieşte-al meu Mântuitor” (Imnuri şi cântece pentru copii, p. 38). Imediat mi-au venit în minte cuvintele imnului:
Trăieşte-al meu Mântuitor.
Ce gând dulce, mângâietor!
Trăieşte Cel ce a murit
Şi va trăi la infinit.
Trăieşte s-alunge temerea.
Trăieşte să-mi şteargă lacrima.
Trăieşte s-aline inima.
Trăieşte spre-a binecuvânta.
Ştiu cu adevărat că Mântuitorul meu trăieşte şi ştiu că El mă iubeşte. Pentru că El a înviat din morţi, ştiu că tatăl meu şi toţi cei ce ne sunt dragi care au murit înaintea noastră vor trăi, de asemenea, din nou. Ce mângâiere aduce faptul că noi cunoaştem aceste adevăruri!