Neaşteptatul meu ospăţ de Paşti
Sărbătoarea de Paşti a fost mereu specială în timpul copilăriei mele. După Biserică, părinţii mei predau membrilor familiei o lecţie despre ispăşire şi înviere; iar seara aveam un ospăţ fastuos. Prietenii ni se alăturau deseori la cină, care era un motiv de bucurie, dar şi delicioasă. Datorită acestor tradiţii, sărbătoarea de Paşti a devenit sărbătoarea mea preferată – un moment sacru al familiei pentru sărbătorirea învierii Salvatorului.
După un an de la începerea studiilor mele la Londra, m-am trezit singură de Paşti. Episcopia mea nu-şi începea adunările până după-amiaza târziu, aşa că dimineaţa mi s-a părut foarte lungă. M-am gândit la familia mea, care se afla la mulţi kilometri depărtare, care sărbătorea acea zi fără mine, iar inima mi s-a umplut de tristeţe.
La început am vrut să mă autocompătimesc, dar apoi am început să mă întreb ce puteam să fac pentru a face ca acea zi să însemne ceva. Gândurile mele s-au îndreptat către oamenii pe lângă care treceam zilnic spre metrourile aglomerate. La fel ca în multe oraşe mari, staţiile de metrou îi adăpostesc deseori pe oamenii străzii care cerşesc. Inima mea a fost deseori impresionată de sărăcia lor şi mi-am dat seama că nu eram singura din Londra care-şi petrecea sărbătoarea de Paşti singură. Dintr-odată, faptul de a-i ajuta pe străini mi s-a părut a fi o modalitate bună de a-mi arăta recunoştinţa pentru minunatele sărbători de Paşti de care m-am bucurat atunci când eram copilă.
Am făcut câteva pachete cu sandvişuri, fructe, biscuiţi şi sucuri. Apoi, m-am îndreptat către staţia de metrou uitându-mă după oamenii pe care îi evitam câteodată. Majoritatea dintre ei au fost foarte recunoscători pentru mâncare. Câtorva le-am spus: „Sărbători fericite!”.
Când îmi mai rămăsese un singur pachet, m-am îndreptat către un bărbat care mi s-a părut că era foarte nevoiaş. Hainele lui erau murdare, chipul său arăta că suferise, iar ochii săi indicau o tristeţe profundă. Oferindu-i pachetul, el s-a uitat la mine, fiind surprins.
„Ce-i asta?”, m-a întrebat.
„Este mâncare, domnule”, i-am răspuns.
„Vă mulţumesc, vă mulţumesc foarte mult”, a spus el. Înfăţişarea sa s-a schimbat dintr-odată într-una de bucurie şi recunoştinţă. El a apucat pachetul cu nerăbdare, ţinându-l de parcă ar fi fost o comoară preţioasă.
„Cu plăcere”, i-am răspuns, fiind impresionată de expresia feţei lui. „Sărbători fericite, domnule”.
„Sărbători fericite!”, a răspuns el.
În timp ce mergeam spre casă, mi-au venit în minte cuvintele regelui Beniamin: „Căci iată, nu suntem noi cu toţii cerşetori?” (Mosia 4:19). Am învăţat că, fără Salvator, noi toţi am fi alungaţi, asupriţi şi părăsiţi. Dar Salvatorul ne întinde mâna şi ne oferă ceva ce noi ne dorim cu disperare: speranţa că putem fi puri, că vom trăi din nou şi că ne vom întoarce la El într-o bună zi.
Confruntându-mă cu păcatul şi cu moartea, eu stau, de asemenea, ca o cerşetoare în faţa Salvatorului. El se uită către mine, oferindu-mi milă. Într-o bună zi, când voi sta în faţa Lui, chipul meu va arăta o recunoştinţă profundă, recunoştinţă pe care am întrezărit-o, într-o mică parte, pe chipul acelui om umil.
Mergând spre casă, am început să plâng. Sentimentul meu de singurătate a dispărut şi a fost înlocuit de bucurie şi de o înţelegere mai profundă a cuvintelor regelui Beniamin şi a milei Salvatorului. I-am mulţumit Domnului în linişte pentru darul neaşteptat pe care l-am primit de la acel bărbat. Eu i-am oferit un prânz simplu; el mi-a oferit în schimb un adevărat ospăţ de Paşti.