Cine este Isus Hristos?
Întâlnindu-se cu cei Doisprezece în Cezarea lui Filip, Isus a întrebat: „Cine ziceţi că sunt?”. Simon Petru, conducătorul apostolilor, a răspuns: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!” (Matei 16:15-16). Petru a mărturisit mai târziu că Isus „a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii” (1 Petru 1:20). El a fost „la început cu Tatăl şi [este] Primul Născut” (D&L 93:21).
Când planul Tatălui – planul salvării şi al fericirii – a fost prezentat (vezi Alma 42:5, 8), a fost nevoie de o persoană care să săvârşească o ispăşire care să ofere mântuire şi milă tuturor celor care urmau să accepte planul (vezi Alma 34:16; 39:18; 42:15). Tatăl a întrebat: „Pe cine să trimit?”. El, Cel care urma să fie cunoscut ca Isus, a ales de bunăvoie să răspundă: „Aici sunt, trimite-Mă pe Mine” (Avraam 3:27). „Tată, facă-se voinţa Ta şi slava să fie a Ta în veci” (Moise 4:2).
Pentru pregătire, a fost creat pământul: „Am creat [pământul] prin Fiul, care este Singurul Meu Născut”, a spus Tatăl (Moise 1:33; vezi, de asemenea, Efeseni 3:9; Helaman 14:12; Moise 2:1).
Titulaturi ale lui Isus Hristos
A fost cunoscut ca Iehova de către profeţii Vechiului Testament (vezi Avraam 1:16; Exodul 6:3). Profeţilor li s-a arătat despre venirea Lui: „Iată-L pe Mielul Dumnezeului, da, chiar Fiul Tatălui Veşnic!” (1 Nefi 11:21; vezi, de asemenea, Ioan 1:14). Mamei Sale i s-a spus: „Îi vei pune numele Isus… El… va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt” (Luca 1:31-32).
Multe titulaturi şi nume descriu misiunea şi slujirea Sa divină. El Însuşi ne-a învăţat: „Eu sunt lumina şi viaţa lumii. Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul” (3 Nefi 9:18). „Eu sunt avocatul vostru la Tatăl” (D&L 29:5; vezi, de asemenea, D&L 110:14). „Eu sunt Păstorul cel bun” (Ioan 10:11). „Eu sunt Mesia, Regele Sionului, Stânca Cerului” (Moise 7:53). „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată” (Ioan 6:35). „Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul” (Ioan 15:1). „Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11:25). „Eu sunt… Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (Apocalipsa 22:16), „Isus Hristos, Mântuitorul vostru, Marele Eu Sunt” (D&L 29:1).
El este Mijlocitorul (vezi 1 Timotei 2:5), Salvatorul (vezi Luca 2:11), Mântuitorul (vezi D&L 18:47), Capul Bisericii (vezi Efeseni 5:23), piatra sa din capul unghiului (vezi Efeseni 2:20). În ziua din urmă, „Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos… după Evanghelie” (Romani 2:16; vezi, de asemenea, Mormon 3:20).
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16); „prin urmare, mântuirea vine în şi prin Mesia cel Sfânt; căci El este plin de har şi adevăr” (2 Nefi 2:6).
Profetul Joseph Smith a fost deseori întrebat: „Care sunt principiile fundamentale ale religiei dumneavoastră?”.
„Principiile fundamentale ale religiei noastre sunt mărturiile apostolilor şi ale profeţilor despre Isus Hristos, că El a murit, că a fost înmormântat, că a înviat a treia zi şi că s-a înălţat la cer; şi toate celelalte lucruri care aparţin de religia noastră sunt doar anexe la acestea”.1
Umilinţa lui Isus Hristos
În momentul arestării, înaintea răstignirii Sale, Domnul venise din Ghetsimani. În momentul trădării, Petru l-a lovit pe Malhu, robul marelui preot, cu sabia. Isus a spus:
„Pune-ţi sabia la locul ei…
Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26:52-53).
În timpul batjocurilor, abuzurilor, bătăilor şi a torturii finale a răstignirii, Domnul a rămas tăcut şi umil – cu excepţia unui singur moment al acestei drame intense care dezvăluie esenţa cea mai profundă a doctrinei creştine. Acel moment a avut loc în timpul judecăţii. Pilat, temându-se acum, i-a spus lui Isus: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc, şi am putere să-Ţi dau drumul?” (Ioan 19:10).
Cineva poate doar să-şi imagineze măreţia calmă a momentului în care Domnul a spus: „N-ai avea nicio putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus” (Ioan 19:11). Ce s-a întâmplat după aceea nu s-a datorat faptului că Pilat ar fi avut puterea de a impune, ci pentru că Domnul a dorit să accepte.
„Îmi dau viaţa”, a spus Domnul, „ca iarăşi s-o iau.
Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi” (Ioan 10:17-18).
Ispăşirea lui Isus Hristos
Înainte de răstignire şi după aceea, mulţi oameni şi-au dat viaţa de bunăvoie în acte altruiste de eroism. Însă niciunul nu a trebuit să suporte ceea ce a îndurat Hristos. Asupra Sa s-a aflat povara tuturor păcatelor omenirii, a întregii vinovăţii a omenirii. Ispăşirea era cea care era în cumpănă. Prin intermediul faptei Sale făcută de bunăvoie, mila şi dreptatea puteau fi satisfăcute, legea veşnică putea fi susţinută şi acea mediere înfăptuită, fără de care omul muritor nu ar fi putut fi mântuit.
El, de bunăvoie, a acceptat pedeapsa în locul întregii omeniri, pentru toată ticăloşia şi depravarea din lume; pentru brutalitate, imoralitate, denaturare şi corupţie; pentru dependenţă; pentru crime, torturi şi teroare – pentru tot ce a fost vreodată sau va fi vreodată decretat pe acest pământ. Făcând această alegere, El a înfruntat puterea uimitoare a celui rău, care nu are un trup şi care nu este supus durerilor vieţii muritoare. Aceasta este ceea ce a însemnat Ghetsimani!
Cum a fost înfăptuită ispăşirea, noi nu ştim. Niciun muritor nu a văzut cum răul s-a întors şi s-a ascuns de ruşine din faţa Luminii acelei Fiinţe pure. Toată ticăloşia nu ar fi putut stinge acea Lumină. După ce s-a făcut ce s-a făcut, răscumpărarea a fost plătită. Atât moartea, cât şi iadul, au renunţat la cerinţele lor în ceea ce-i priveşte pe toţi cei care se pocăiau. Oamenii erau, în sfârşit, liberi. Atunci, fiecare suflet care a trăit vreodată putea să aleagă să urmeze acea Lumină şi să fie mântuit.
Prin această jertfă infinită, „prin [această] ispăşire a lui Hristos, toţi oamenii pot fi salvaţi supunându-se legilor şi rânduielilor Evangheliei” (Articolele de credinţă 1:3).
„Ispăşire” în scriptură
Termenul englezesc atonement (ispăşire) constă, de fapt, din trei cuvinte: at-one-ment, care înseamnă a fi împăcat; împăcat cu Dumnezeu; a reconcilia; a concilia, a expia.
Dar aţi ştiut că termenul atonement apare o singură dată în versiunea în limba engleză a Noului Testament? O singură dată! Citez din epistola lui Pavel către romani:
„Hristos a murit pentru noi.
…am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.
Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea” (Romani 5:8, 10-11; subliniere adăugată).
Numai de această dată apare cuvântul împăcare în versiunea în limba engleză a Noului Testament. Împăcare, dintre toate cuvintele existente! Nu era un cuvânt necunoscut, deoarece fusese mult folosit în Vechiul Testament în legătură cu legea lui Moise, dar folosit o singură dată în Noul Testament. Acest lucru mi se pare remarcabil.
Ştiu doar o singură explicaţie. Pentru aceasta, folosim Cartea lui Mormon. Nefi a mărturisit că Biblia, pe de-o parte, „a cuprins plenitudinea Evangheliei Domnului despre care cei Doisprezece Apostoli depun mărturie”, iar pe de altă parte „după ce [cuvintele] sunt răspândite de mâna celor Doisprezece Apostoli ai Mielului de la iudei către neamuri, tu vezi formarea acelei mari şi odioase biserici care este mai odioasă decât toate celelalte biserici; căci iată, ei au dat deoparte din Evanghelia Mielului multe părţi care sunt simple şi foarte preţioase; şi, de asemenea, multe legăminte ale Domnului au dat ei deoparte” (1 Nefi 13:24, 26).
Iacov a definit biserica cea mare şi odioasă în următoarele cuvinte: „Prin urmare, cei care luptă împotriva Sionului, atât iudeii, cât şi neamurile, atât sclavii, cât şi cei liberi, atât bărbaţii, cât şi femeile, vor pieri; căci ei sunt aceia care sunt curvele întregului pământ; căci cei care nu sunt pentru Mine sunt împotriva Mea, spune Dumnezeul nostru” (2 Nefi 10:16).
Nefi a spus de asemenea: „Datorită multelor lucruri clare şi preţioase care au fost scoase din carte… foarte mulţi se poticnesc, da, într-aşa măsură, încât Satana are o mare putere asupra lor” (1 Nefi 13:29). Apoi, el a profeţit că lucrurile preţioase vor fi restaurate (vezi 1 Nefi 13:34-35).
Şi ele au fost restaurate. În Cartea lui Mormon, termenul ispăşire apare de 39 de ori în diferite forme şi la diferite timpuri gramaticale. Citez doar un singur verset din Alma: „Şi acum, planul milei nu ar putea să fie adus la îndeplinire decât dacă o ispăşire ar fi fost făcută; de aceea, Dumnezeu Însuşi ispăşeşte pentru păcatele lumii pentru ca să înfăptuiască planul milei, ca să satisfacă cerinţele dreptăţii, pentru ca Dumnezeu să fie un Dumnezeu perfect, drept şi, de asemenea, milos” (Alma 42:15; subliniere adăugată).
Numai o singură dată în Noul Testament, dar de 39 de ori în Cartea lui Mormon. Ce mărturie mai bună dorim despre faptul că această carte, Cartea lui Mormon, este într-adevăr încă un testament al lui Isus Hristos?
Şi aceasta nu este totul. Termenul ispăşire sub diverse forme apare de cinci ori în Doctrină şi legăminte şi de două ori în Perla de mare preţ. Patruzeci şi şapte de trimiteri la scripturi de o importanţă fundamentală. Şi aceasta nu este totul! Sute de alte versete ajută la explicarea ispăşirii.
Libertatea de a alege
Preţul ispăşirii a fost plătit de către Domnul fără să fie silit, deoarece libertatea de a alege este un principiu suveran. Conform planului salvării, libertatea de a alege trebuie să fie respectată. A fost aşa încă de la început, în Grădina Edenului.
„Domnul i-a spus lui Enoh: Priveşte-i pe aceştia care sunt fraţii tăi; ei sunt opera mâinilor Mele şi Eu le-am dat lor cunoaşterea lor, în ziua în care i-am creat; şi în Grădina Edenului, Eu i-am dat omului libertatea lui de a alege” (Moise 7:32).
Indiferent de ce s-a mai întâmplat în Eden, în momentul culminant al încercării sale, Adam a făcut o alegere. După ce Domnul le-a poruncit lui Adam şi Evei să se înmulţească şi să umple pământul, precum şi după ce le-a poruncit să nu mănânce din fructul pomului cunoaşterii binelui şi răului, El a spus: „Totuşi, poţi alege tu însuţi, pentru că aceasta ţi-a fost dat; dar, aminteşte-ţi că Eu îţi interzic, pentru că în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Moise 3:17).
Ar fi fost prea mult ca omul să se nască forţat în viaţa muritoare. Acest lucru ar fi încălcat cea mai importantă lege a planului. Planul propunea ca fiecare copil de spirit al lui Dumnezeu să primească un trup muritor şi să fie pus la încercare. Adam a înţeles că aceasta trebuia să fie aşa şi a făcut alegerea sa. „Adam a căzut, ca oamenii să poată fi; iar oamenii sunt ca să poată avea bucurie” (2 Nefi 2:25).
Adam şi Eva au avut curajul să se înmulţească şi să umple pământul, aşa cum li s-a poruncit să facă. Crearea trupurilor lor după înfăţişarea lui Dumnezeu, ca o creaţie separată, a fost crucială în cadrul planului. Căderea lor ulterioară a fost esenţială pentru ca viaţa muritoare să existe şi pentru ca planul să înceapă să funcţioneze.
Necesitatea ispăşirii
Nefi a descris ce s-ar fi întâmplat cu trupurile şi spiritele noastre în cazul în care „o ispăşire fără de sfârşit” nu ar fi fost săvârşită. „Spiritele noastre”, spunea el, „ar trebui să devină asemănătoare [diavolului]” (vezi 2 Nefi 9:7-10).
Folosesc rareori cuvântul absolut. Rareori se potriveşte. Îl folosesc acum – de două ori:
Din cauza căderii, ispăşirea a fost absolut esenţială pentru ca învierea să poată avea loc şi să poată învinge moartea fizică.
Ispăşirea a fost absolut esenţială pentru ca oamenii să se poată curăţa de păcate şi să poată învinge cea de-a doua moarte, moartea spirituală, care înseamnă separarea de Tatăl nostru din Cer, deoarece scripturile ne spun de opt ori că niciun lucru necurat nu poate intra în prezenţa lui Dumnezeu (vezi 1 Nefi 10:21; 15:34; Alma 7:21; 11:37; 40:26; Helaman 8:25; 3 Nefi 27:19; Moise 6:57).
Următoarele cuvinte din scriptură: „Poţi alege tu însuţi, pentru că ţi-a fost dat” (Moise 3:17), i-au expus pe Adam, pe Eva şi pe urmaşii lor la toate pericolele vieţii muritoare. În timpul vieţii muritoare, oamenii sunt liberi să aleagă şi fiecare alegere conduce la o consecinţă. Alegerea pe care a făcut-o Adam a activat legea dreptăţii, care cerea ca pedeapsa pentru nesupunere să fie moartea.
Dar următoarele cuvinte spuse la judecată: „N-ai avea nicio putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus” (Ioan 19:11) a dovedit că mila era la fel de importantă. A fost trimis un Mântuitor pentru a plăti datoria şi pentru a-l elibera pe om. Acesta era planul.
Corianton, fiul lui Alma, nu a considerat că este corect ca păcatul să fie pedepsit, că trebuie să existe pedeapsă. Prin intermediul unei lecţii profunde, Alma a predat fiului său şi nouă planul mântuirii. Alma a vorbit despre ispăşire, spunând: „Acum, pocăinţa nu poate veni la oameni decât dacă ar fi fost o pedeapsă” (Alma 42:16).
Dacă pedeapsa este preţul pe care-l cere pocăinţa, atunci nu este un preţ mare de plătit pentru darul pocăinţei. Consecinţele, chiar şi cele dureroase, ne protejează. Lucruri atât de simple, ca cel în care copilul ţipă de durere atunci când degetul său atinge focul, ne pot învăţa acest lucru. Pe lângă durere, copilul poate fi obosit.
Binecuvântările pocăinţei
Mărturisesc cu plăcere faptul că nu aş avea parte de pace, nici de fericire sau de siguranţă într-o lume în care nu există pocăinţă. Nu ştiu ce m-aş face dacă nu ar exista nicio modalitate de a-mi repara greşelile. Agonia ar fi mai mare decât aş putea suporta. Poate că este diferit în cazul dumneavoastră, însă nu şi în cazul meu.
Ispăşirea a fost înfăptuită. Va oferi mereu şi întotdeauna amnistie de la greşeli şi de la moarte, dacă nu vom face altceva decât să ne pocăim. Pocăinţa este clauza de scăpare. Pocăinţa este cheia cu care putem descuia uşa închisorii din interior. Ţinem acea cheie în mâinile noastre şi totul depinde de noi de a o folosi.
Cât de infinită şi preţioasă este libertatea, cât de perfectă şi preţioasă este libertatea de a alege!
Lucifer ne manipulează alegerile în moduri ingenioase, înşelându-ne în ceea ce priveşte păcatul şi consecinţele sale. El şi îngerii săi ne ispitesc să fim nedemni, chiar ticăloşi. Dar el nu poate – nici în toată veşnicia şi nici cu toată puterea sa nu va putea – să ne distrugă complet, dacă nu are consimţământul nostru. Dacă libertatea de a alege i-ar fi fost dată omului fără ispăşire, aceasta ar fi fost un dar fatal.
Creaţi după înfăţişarea Sa
În Genesa, în Moise, în Avraam, în Cartea lui Mormon şi atunci când primim înzestrarea suntem învăţaţi că trupul muritor al omului a fost creat după înfăţişarea lui Dumnezeu, fiind creat separat de celelalte lucruri. Dacă această creare ar fi fost realizată într-un mod diferit, atunci nu ar fi existat nicio cădere.
Dacă oamenii ar fi fost ca şi animalele, atunci logica ar fi înlesnit libertatea fără asumarea unei responsabilităţi.
Ştiu bine că printre înţelepţi se găsesc cei care se uită la animale şi la pietre pentru a descoperi originea omului. Ei nu caută înăuntrul lor pentru a găsi acolo spiritul. Ei se pregătesc pentru a măsura lucrurile cu ajutorul timpului, prin mii şi milioane de ani şi spun că aceste animale numite oameni au apărut toate în mod întâmplător. Şi ei sunt liberi să facă acest lucru pentru că au libertatea de a alege.
Dar şi noi avem libertatea de a alege. Privim în sus şi vedem în univers lucrarea mâinii lui Dumnezeu şi măsurăm lucrurile cu ajutorul erelor, eternităţii, dispensaţiilor şi veşniciei. Multe lucruri pe care nu le cunoaştem le acceptăm prin intermediul credinţei.
Însă cunoaştem aceste lucruri! Au fost toate planificate „înainte ca lumea să fie făcută” (D&L 38:1; vezi, de asemenea, D&L 49:17; 76:13, 39; 93:7; Avraam 3:22-25). Evenimentele de la creare până la final, lucrurile care duc până la sfârşit nu sunt din întâmplare; ele se bazează pe alegere! Aşa a fost planificat.
Cunoaştem aceste lucruri! Acest adevăr simplu! Dacă nu ar fi fost nicio creare şi nicio cădere, atunci nu ar fi fost nevoie de nicio ispăşire şi nici de un Mântuitor care să medieze pentru noi. Nu ar fi existat nevoia de Hristos.
Simboluri ale ispăşirii
Sângele Salvatorului a fost vărsat în Ghetsimani şi pe Golgota. Cu secole mai devreme, Paştile fusese prezentat ca un simbol şi o similitudine a lucrurilor care urmau să vină. A fost o rânduială ce trebuie înfăptuită pentru totdeauna (vezi Exodul 12).
Când pedeapsa cu moartea a fost decretată asupra Egiptului, fiecărei familie de israeliţi i s-a poruncit să ia un miel – primul născut, de sex masculin, neprihănit. Acest miel pascal trebuia omorât fără să i se rupă vreun os, iar sângele său trebuia să fie folosit la însemnarea uşii de la intrarea în casă. Domnul a promis că îngerul morţii va trece pe lângă casele însemnate astfel, şi nu-i va ucide pe cei din interior. Ei au fost salvaţi de sângele mielului.
După răstignirea Domnului, legea sacrificiului nu a mai cerut vărsare de sânge. Pentru că aceasta a fost făcută, aşa cum Pavel i-a învăţat pe evrei: „odată pentru totdeauna… o singură jertfă pentru păcate” (Evrei 10:10, 12). De atunci încolo, sacrificiul trebuia să constea într-o inimă frântă şi un spirit smerit – în pocăinţă.
Iar Paştile trebuie să fie celebrat mereu sub forma împărtăşaniei, prin care noi ne reînnoim legământul botezului şi luăm, spre amintire, din trupul Mielului lui Dumnezeu şi din sângele Său, care a fost vărsat pentru noi.
Faptul că acest simbol reapare în Cuvântul de înţelepciune nu este un lucru nesemnificativ. Pe lângă promisiunea că sfinţii acestei generaţii, care sunt supuşi, vor primi sănătate şi mari comori de cunoştinţe, este şi aceasta: „Eu, Domnul, le fac promisiunea că îngerul nimicitor va trece pe lângă ei, la fel ca pe lângă fiii lui Israel, şi nu-i va omorî” (D&L 89:21).
Nu pot să-mi exprim sentimentele despre ispăşire fără să nu fiu emoţionat. Îmi atinge sentimentele cele mai profunde de recunoştinţă şi de responsabilitate. Sufletul meu se îndreaptă către Cel care a înfăptuit-o – acest Hristos, Salvatorul nostru, al cărui martor sunt. Mărturisesc despre El. El este Domnul nostru, Mântuitorul nostru, Avocatul nostru la Tatăl. El ne-a răscumpărat cu sângele Său.
Revendic cu umilinţă ispăşirea lui Hristos. Nu îmi este ruşine să îngenunchez şi să-I preaslăvesc pe Tatăl nostru şi pe Fiul Său. Pentru că a mea este libertatea de a alege şi aceasta este ceea ce aleg să fac!