Sărbătorirea a 75 de ani de la înfiinţarea programului de bunăstare
Câteva cuvântări rostite în timpul lucrărilor celei de-a 181-a Conferinţe Generale Anuale au fost dedicate sărbătoririi programului de bunăstare al Bisericii, care acum celebrează 75 de ani de la înfiinţarea sa.
În 1936, în ziua inaugurării programului, preşedintele David O. McKay, atunci consilier în Prima Preşedinţie, a menţionat rădăcini de inspiraţie divină ale planului de bunăstare al Bisericii. „[Programul de bunăstare] este stabilit prin revelaţie divină şi nu există altceva în toată această lume care să poată avea grijă de membrii săi într-un mod atât de efectiv.”1
75 de ani au venit şi au trecut. Schimbările istorice în economia lumii au avut loc şi, apoi, şi-au continuat drumul. Lumea a văzut schimbări sociale şi culturale enorme, iar Biserica a avut parte de o creştere monumentală.
Dar cuvintele rostite despre inspiratul plan divin privind bunăstarea al Bisericii în acea zi din anul 1936 sunt adevărate astăzi la fel cum au fost atunci.
Principiile bunăstării
În 1929, când bursa de valori a înregistrat o cădere, Statele Unite au cunoscut imense pierderi financiare. În anul 1932, rata şomajului în Utah a atins procentul de 35,8.
Cu toate că Biserica a pus în practică principiile bunăstării, inclusiv un sistem de depozite şi programe pentru a-i ajuta pe membri să găsească de lucru, mulţi membri s-au îndreptat către obţinerea de ajutoare de la guvern.
„Cred că există printre oameni o înclinaţie crescândă către încercarea de a obţine ceva de la guvernul Statelor Unite cu o speranţă mică de a returna vreodată banii primiţi”, a comentat preşedintele Heber J. Grant (1856–1945) în acel timp.2
Conducătorii Bisericii doreau să-i ajute pe membrii aflaţi în nevoie fără să promoveze lenevia şi sentimentul că cineva este îndreptăţit să primească ceva fără a munci. Scopul era de a-i ajuta pe oameni să devină ei înşişi independenţi.
În anul 1933, Prima Preşedinţie a anunţat: „Toţi membrii noştri capabili nu trebuie, decât în ultimă instanţă, să fie puşi în situaţia jenantă de a accepta ceva pentru pe degeaba… Oficianţii Bisericii care administrează ajutoarele trebuie să se gândească la căi şi mijloace prin care toţi membrii capabili ai Bisericii care sunt nevoiaşi, să poată compensa ajutorul care le este oferit printr-o oarecare muncă”3.
Prin punerea în practică a principiilor şi prin credinţa sfinţilor, unităţile individuale ale Bisericii, precum şi Biserica în general, au trecut la organizarea de cursuri de cusut şi preparat conserve, coordonarea proiectelor de muncă, achiziţionarea de ferme şi sublinierea importanţei modului de viaţă neprihănit, cumpătat şi independent.
Planul Bisericii pentru bunăstare
Odată cu organizarea Planului de siguranţă al Bisericii (redenumit în anul 1938 Planul Bisericii pentru bunăstare), oamenilor li s-a oferit ocazia de a munci, în limita capacităţilor lor, pentru ajutorul pe care l-au primit. Planul îi învăţa pe oameni să se îndrepte către ei înşişi pentru „o mână de ajutor” şi nu către alte surse pentru un cadou.
„Scopul nostru principal a fost de a stabili… un sistem în care pericolul leneviei să fie îndepărtat, răul pricinuit de ajutorul de şomaj să fie desfiinţat şi independenţa, priceperea, cumpătarea şi respectul de sine să fie din nou stabilite printre oamenii noştri”, a spus preşedintele Grant în cadrul conferinţei generale din octombrie 1936. „Munca trebuie să fie reîntronată ca principiu conducător în vieţile membrilor Bisericii.”4
De-a lungul anilor, sistemul Bisericii pentru bunăstare a inclus multe programe: Servicii Sociale (acum Servicii pentru familiile SZU), Caritatea SZU, Servicii Umanitare şi Răspunsuri în caz de urgenţe. Aceste programe şi altele au binecuvântat vieţile a sute de mii de oameni, atât din Biserică, precum şi din afara ei.
Extinderea programului pe plan internaţional
Chiar după ce Marea Depresiune a ajuns la sfârşit, la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, preşedintele J. Reuben Clark Jr., al doilea consilier în Prima Preşedinţie, a susţinut, din fericire, continuarea programul de bunăstare. În octombrie 1945, preşedintele Statelor Unite, Harry S. Truman a apelat la preşedintele Bisericii, George Albert Smith (1870–1951), pentru a determina cum şi când ar putea fi livrate bunuri în zonele devastate de război din Europa. Spre mirarea preşedintelui Truman, conducătorii Bisericii au răspuns că alimentele, îmbrăcămintea şi alte ajutoare erau deja colectate şi pregătite pentru expediere.
De-a lungul timpului, Biserica şi-a dezvoltat facilităţile şi programele de bunăstare pentru a acoperi mai multe zone în care existau nevoi, inclusiv mai multe zone geografice. În anii 1970, Biserica a extins proiectele şi produsele sale de bunăstare şi în Mexic, Anglia şi Insulele din Oceanul Pacific. În timpul următorului deceniu, Argentina, Chile, Paraguay şi Uruguay au fost primele ţări din afara Statelor Unite în care s-au organizat centre de angajare ale Bisericii.
În anul 1985, odată cu înfiinţarea Serviciilor Umanitare ale Bisericii, eforturile internaţionale pentru bunăstare ale Bisericii au crescut extraordinar, produse de îmbrăcăminte şi alte bunuri fiind sortate pentru a fi expediate în toată lumea ca răspuns la sărăcie şi dezastre.
Astăzi, creşterea numărului de membri ai Bisericii pe plan internaţional, în special în ţările în curs de dezvoltare, pune noi probleme, cărora programul de bunăstare este adaptat să le facă faţă.
Un plan inspirat pentru zilele noastre
Principiile de bază ale bunăstării – bizuire pe forţe proprii şi sârguinţă – rămân aceleaşi astăzi ca şi atunci când Domnul i-a poruncit lui Adam: „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea” (Genesa 3:19).
În zilele din urmă, Domnul a declarat: „Şi magazia trebuie ţinută prin ceea ce se consacră Bisericii; şi se va avea grijă de văduve şi de orfani, ca şi de cei săraci” (D&L 83:6). Apoi, El ne-a amintit: „Dar trebuie făcut în felul Meu propriu” (D&L 104:16).
Principiile bunăstării se aplică în vieţile membrilor din lumea întreagă ca principii zilnice în căminele individuale.
„Tăria Bisericii şi adevărata magazie a Domnului se află în căminele şi în inimile poporului Său”, a spus vârstnicul Robert D. Hales, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli.5
În timp ce oamenii, individual, îşi dezvoltă bizuirea pe forţele proprii prin credinţă în Isus Hristos, obiectivul programului pe termen lung, aşa cum a fost definit de preşedintele Clark, continuă să se împlinească: „acea clădire a caracterului în membrii Bisericii, care oferă şi care primesc, scoate la iveală tot ceea ce este bun şi ascuns profund în ei şi îi ajută să-şi dezvolte întreaga capacitate de a simţi Spiritul şi caracterul până ce acesta ajunge să fie frumos şi rodnic, asemenea unui copac cu flori şi fructe; acesta reprezintă, de fapt, scopul, misiunea şi motivul de a fi membru al acestei Biserici”.6
Preşedintele David O. McKay, Heber J. Grant şi J. Reuben Clark Jr. (de la stânga la dreapta) din Prima Preşedinţie vizitează, în 1940, Piaţa Serviciilor de bunăstare.
Fie că se face pâine (stânga sus), se cultivă struguri (dreapta sus) sau se asigură ajutor în alt mod, Programul Bisericii pentru bunăstare urmăreşte să dezvolte bizuirea pe forţele proprii prin credinţă în Isus Hristos.