2011
Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc
mai 2011


„Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc”

Îndurarea mustrării ne poate purifica şi pregăti pentru privilegii spirituale mai mari.

Elder D. Todd Christofferson

Tatăl nostru Ceresc este un Dumnezeu care aşteaptă mult de la noi. Aşteptările Sale în ce ne priveşte sunt exprimate de Fiul Său, Isus Hristos, astfel: „Aş dori să fiţi perfecţi, tot aşa cum sunt Eu sau aşa cum Tatăl vostru care este în ceruri este perfect” (3 Nefi 12:48). El ne propune să ne facă sfinţi, astfel încât să putem „suporta o glorie celestială” (D&L 88:22) şi să „[locuim] în prezenţa Sa” (Moise 6:57). El cunoaşte ceea ce este nevoie şi, pentru a face posibilă transformarea noastră, El ne dă poruncile şi legămintele Sale, darul Duhului Sfânt şi, ceea ce este cel mai important, ispăşirea şi învierea Preaiubitului Său Fiu.

În toate acestea, scopul lui Dumnezeu este ca noi, copiii Săi, să putem trăi bucuria supremă, aceea de a fi veşnic alături de El şi de a deveni chiar aşa cum este El. Cu ani în urmă, vârstnicul Dallin H. Oaks a explicat: „Judecata finală nu este doar o evaluare a totalului faptelor bune şi rele – a ceea ce am făcut. Este o recunoaştere a efectului final al faptelor şi gândurilor noastre – a ceea ce am devenit. Nu este suficient pentru nimeni doar să facă lucruri fără sinceritate şi fără intenţie adevărată. Poruncile, rânduielile şi legămintele Evangheliei nu constituie o listă de depuneri bancare ce trebuie făcute într-un cont ceresc. Evanghelia lui Isus Hristos este un plan care ne arată cum să devenim ceea ce Tatăl Ceresc doreşte ca noi să devenim”1.

Din nefericire, mulţi creştini din zilele noastre nu recunosc că Dumnezeu cere anumite lucruri celor care cred în El, considerându-L un majordom „care le îndeplineşte cererile când este chemat” sau un terapeut al cărui rol este să-i ajute pe oameni „să aibă o părere bună despre ei înşişi”2. Este o filozofie religioasă care „nu-şi revendică puterea de a schimba vieţi”3. „Spre deosebire de acestea” declară un autor, „Dumnezeul prezentat atât în scripturile evreieşti, cât şi în cele creştine cere nu numai dedicare, ci chiar viaţa noastră. Dumnezeul din Biblie vorbeşte despre viaţă şi moarte, nu despre lucruri drăguţe, şi cere o dragoste care face sacrificii, nu o atitudine lipsită de devotament şi implicare”4.

Aş dori să vorbesc despre o anumită atitudine şi practică pe care trebuie să o adoptăm dacă dorim să îndeplinim aşteptările mari ale Tatălui nostru Ceresc. Aceasta este bunăvoinţa de a accepta şi chiar de a căuta corectarea. Corectarea este vitală dacă dorim să ne trăim vieţile potrivit „harului [care ne-a] fost dat după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4:13). Pavel a vorbit despre corectarea sau pedeapsa divină: „Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte” (Evrei 12:6). Deşi este, deseori, greu de îndurat, trebuie să ne bucurăm că Dumnezeu consideră că merităm timpul şi efortul pe care-l face pentru a ne corecta.

Pedeapsa divină are cel puţin trei scopuri: (1) să ne convingă să ne pocăim, (2) să ne desăvârşească şi să ne sfinţească şi (3) să ne redirecţioneze, uneori, cursul vieţii către ceea ce Dumnezeu ştie că este o cale mai bună.

În primul rând, gândiţi-vă la pocăinţă, condiţia necesară pentru iertare şi purificare. Domnul a declarat: „Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar, şi pocăieşte-te!” (Apocalipsa 3:19). El a spus din nou: „Şi poporul Meu trebuie să fie mustrat până când va învăţa să fie supus, dacă este nevoie, prin lucrurile pe care le îndură” (D&L 105:6; vezi, de asemenea, D&L 1:27). Într-o revelaţie din zilele din urmă, Domnul a poruncit unui număr de patru conducători de rang înalt ai Bisericii să se pocăiască (aşa cum ne-a poruncit poate multora dintre noi) pentru că nu-şi învăţaseră copiii „potrivit poruncilor” şi pentru că nu fuseseră „mai sârguincioşi şi preocupaţi acasă” (vezi D&L 93:41–50). Fratele lui Iared, din Cartea lui Mormon, s-a pocăit când Domnul a stat într-un nor şi i-a vorbit „timp de trei ore… şi l-a dojenit pe el pentru că el nu şi-a adus aminte să cheme numele Domnului” (Eter 2:14). Pentru că el a răspuns atât de supus acestei dojeni aspre, fratelui lui Iared i s-a dat, mai târziu, privilegiul de a-L vedea pe Mântuitorul din existenţa premuritoare şi de a fi instruit de El (vezi Eter 3:6–20). Rodul dojenii lui Dumnezeu este pocăinţa care duce la neprihănire (vezi Evrei 12:11).

Pe lângă încurajarea pocăinţei noastre, îndurarea dojenii ne poate perfecţiona şi pregăti pentru privilegii spirituale mai mari. Domnul a spus: „Poporul Meu trebuie încercat în toate lucrurile pentru ca el să fie pregătit să primească slava pe care o am pentru el, chiar slava Sionului; şi acela care nu îndură mustrarea nu este demn de împărăţia Mea” (D&L 136:31). Într-un alt loc, El spune: „Pentru că, toţi aceia care nu vor îndura mustrarea, ci Mă vor renega, nu pot fi sfinţiţi” (D&L 101:5; vezi, de asemenea, Evrei 12:10). Aşa cum a spus vârstnicul Paul V. Johnson în această dimineaţă, noi trebuie să fim atenţi să nu refuzăm chiar lucrurile care ne ajută să dobândim natura divină.

Cei care l-au urmat pe Alma au întemeiat o comunitate a Sionului în Helam, dar apoi au devenit sclavi. Ei nu au meritat această suferinţă, ba chiar dimpotrivă, dar cronica spune:

„Cu toate acestea, Domnul găseşte potrivit să pedepsească pe poporul Său; da, El a pus la încercare răbdarea şi credinţa lor.

Cu toate acestea – oricine îşi pune nădejdea în El, acela va fi înălţat în ziua din urmă. Da, şi astfel a fost cu poporul acesta” (Mosia 23:21–22).

Domnul i-a întărit şi le-a uşurat poverile într-atât încât ei nu le simţeau pe spatele lor şi, apoi, la timpul potrivit, i-a eliberat (vezi Mosia 24:8–22). Credinţa lor a fost incomensurabil întărită de experienţa pe care au trăit-o şi, totdeauna după aceea, ei s-au bucurat de o legătură specială cu Domnul.

Dumnezeu foloseşte o altă formă de a dojeni sau corecta pentru a ne îndruma către un viitor pe care nu ni-l imaginăm sau nu ni-l putem imagina acum, dar despre care El ştie că este mai bun pentru noi. Preşedintele Henry B. Brown, fost membru al Celor Doisprezece şi consilier în Prima Preşedinţie, a relatat o experienţă personală. Cu mulţi ani în urmă, cumpărase o fermă în paragină în Canada. Când a început să-şi cureţe şi să-şi repare proprietatea, a dat peste un rug de coacăze care crescuse înalt de peste doi metri dar nu dădea nicio coacăză, aşa încât el l-a tăiat, lăsând doar câteva crenguţe. Apoi, în vârful fiecărei crenguţe, a văzut o picătură ca o lacrimă, ca şi cum rugul plângea, şi i s-a părut că-l aude spunând:

„Cum ai putut să-mi faci aşa ceva? Crescusem atât de frumos… Şi acum m-ai tăiat. Toate plantele din grădină mă vor privi de sus… Cum ai putut să-mi faci aşa ceva? Am crezut că eşti grădinarul locului”.

Preşedintele Brown a răspuns: „Ascultă, micuţule rug de coacăze, eu sunt grădinarul locului şi ştiu ce doresc să fii tu. Nu doresc să fii un pom fructifer sau unul care să dea umbră. Doresc să fii un rug de coacăze şi, într-o zi, micuţule rug, când vei fi plin de fructe, vei spune: «Mulţumesc, Domnule Grădinar, pentru că m-ai iubit atât încât ai făcut efortul să mă tai»”.

Ani mai târziu, preşedintele Brown era ofiţer în Trupele de uscat canadiene şi fusese trimis în Anglia. Când un ofiţer superior a fost rănit în luptă, preşedintelui Brown i-a venit rândul să fie promovat la gradul de general şi a fost chemat la Londra. Deşi preşedintele Brown îndeplinea toate condiţiile pentru a fi promovat, aceasta nu s-a întâmplat pentru că era mormon. Generalul care îi era comandant a spus, pe scurt: „Meriţi această promovare, dar nu ţi-o pot da”. În acel moment, din cauza unei discriminări evidente, preşedintele Brown nu a obţinut lucrul pe care îl sperase, pentru care se rugase şi se pregătise zece ani. Continuându-şi povestirea, preşedintele Brown a spus:

„Am urcat în tren şi am pornit înapoi… cu inima frântă şi cu amărăciune în suflet… Când am ajuns în cortul meu… mi-am aruncat boneta pe patul de campanie. Mi-am încleştat pumnii şi i-am ridicat spre cer. Am spus: «Cum ai putut să-mi faci aşa ceva, Dumnezeule? Am făcut tot ce am putut pentru a îndeplini condiţiile. Nu există nimic din ce puteam face – din ce trebuia să fac – pe care să nu-l fi făcut. Cum ai putut să-mi faci aşa ceva?». Eram plin de amărăciune.

Şi, apoi, am auzit un glas pe care l-am recunoscut. Era propriul meu glas şi spunea: «Eu sunt grădinarul locului. Ştiu ce doresc să faci». Amărăciunea din sufletul meu a dispărut şi am căzut în genunchi lângă pat pentru a cere iertare pentru nerecunoştinţa mea …

Acum, după aproape 50 de ani, privesc în sus la [Dumnezeu] şi spun «Mulţumesc, Domnule Grădinar, pentru că m-ai tăiat, pentru că m-ai iubit suficient de mult încât să mă răneşti»”5.

Dumnezeu a ştiut ce trebuia să devină Hugh B. Brown şi de ce era nevoie pentru ca acest lucru să se întâmple şi El a redirecţionat cursul vieţii lui pentru a-l pregăti pentru sfântul apostolat.

Dacă dorim sincer şi ne străduim să ne ridicăm la înălţimea marilor aşteptări ale Tatălui nostru Ceresc, El va face astfel încât noi să primim tot ajutorul de care avem nevoie, fie că este alinare, întărire ori pedeapsă. Dacă vom dori s-o acceptăm, corectarea necesară va veni sub multe forme şi din multe surse. Poate veni în timpul rugăciunilor noastre, când Dumnezeu vorbeşte minţii şi inimii noastre prin Duhul Sfânt (vezi D&L 8:2). Poate veni sub forma răspunsului la rugăciuni, răspuns ce poate fi „nu” sau un altul decât cel pe care îl aşteptam. Mustrarea poate veni în timp ce studiem scripturile şi ni se reamintesc greşelile, nesupunerea sau, pur şi simplu, lucrurile pe care am neglijat să le facem.

Corectarea poate veni prin alţii, mai ales prin aceia care sunt inspiraţi de Dumnezeu să ne aducă fericire. Apostoli, profeţi, patriarhi, episcopi şi alţii au fost chemaţi în Biserică astăzi la fel ca în vechime „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4:12). Poate unele dintre lucrurile spuse în această conferinţă au fost considerate de dumneavoastră o chemare la pocăinţă sau schimbare, care, dacă îi veţi da ascultare, vă va ridica într-un loc mai înalt. Ne putem ajuta unul pe altul ca membri ai Bisericii; este unul dintre motivele principale pentru care Salvatorul a întemeiat o biserică. Chiar şi atunci când suntem criticaţi în mod răuvoitor de persoane care ne desconsideră sau nu ne iubesc, ar putea fi util să dăm dovadă de suficientă umilinţă pentru a analiza situaţia şi a învăţa din ea orice ne-ar putea fi de folos.

Corectarea, să sperăm că blândă, poate veni din partea soţiei sau a soţului. Vârstnicul Richard G. Scott, care tocmai ne-a vorbit, îşi aminteşte o perioadă de la începutul căsătoriei sale, când soţia sa, Jeanene, l-a sfătuit să privească direct oamenii când le vorbea. „Priveşti podeaua, tavanul, fereastra, peste tot, dar nu în ochii lor”, a spus ea. El şi-a întipărit în inimă acea dojană blândă şi ea l-a ajutat să fie mai eficient în sfaturile oferite şi în lucrul cu oamenii. Eu, care am slujit ca misionar cu timp deplin sub îndrumarea preşedintelui Scott de atunci, pot confirma că, în timpul discuţiilor, el te priveşte în ochi. Pot adăuga, de asemenea, că, atunci când cineva trebuie corectat, acea privire poate fi foarte pătrunzătoare.

Părinţii pot şi trebuie să corecteze, chiar să pedepsească, pentru ca fiii şi fiicele lor să nu fie supuşi de nemilosul Satana şi susţinătorii lui. Preşedintele Boyd K. Packer a observat că, atunci când o persoană în postura de a corecta o alta nu face acest lucru, ea se gândeşte la ea însăşi. Aduceţi-vă aminte că mustrarea trebuie făcută la timpul necesar, cu severitate şi claritate „când [eşti inspirat] de Duhul Sfânt; şi, după aceea, arătându-i aceluia pe care l-ai mustrat o dragoste sporită pentru ca el să nu te considere ca duşmanul său” (D&L 121:43).

Aduceţi-vă aminte că, dacă nu acceptăm corectarea, ceilalţi ar putea să înceteze s-o mai ofere în pofida dragostei lor pentru noi. Dacă, în repetate rânduri, noi nu reacţionăm la pedeapsa unui Dumnezeu iubitor, atunci şi El va înceta să ne mai pedepsească. El spune: „Spiritul Meu nu se va strădui întotdeauna cu omul” (Eter 2:15). În cele din urmă, multe dintre pedepsele noastre trebuie să vină de la noi – trebuie să ne corectăm singuri. Una dintre metodele prin care preaiubitul nostru coleg, decedat acum, vârstnicul Joseph B. Wirthlin, a devenit ucenicul pur şi umil pe care l-am cunoscut, a fost analizarea modului în care şi-a îndeplinit orice însărcinare sau misiune. Dorind să facă ce era plăcut lui Dumnezeu, el a hotărât să afle ce putea îmbunătăţi şi să pună în practică apoi cu sârguinţă fiecare învăţătură desprinsă.

Noi, toţi, putem îndeplini marile aşteptări ale lui Dumnezeu oricât de mari sau mici ar putea fi capacitatea şi talentul nostru. Moroni afirmă: „Dacă voi vă veţi lepăda de orice necredinţă şi-L veţi iubi pe Dumnezeu cu toată puterea, mintea şi tăria voastră, atunci harul Lui este destul pentru voi pentru ca prin harul Lui voi să puteţi să fiţi perfecţi în Hristos” (Moroni 10:32). Efort nostru plin de sârguinţă şi devotament aduce acest har dătător de putere şi tărie; acest efort include cu siguranţă supunerea faţă de pedeapsa lui Dumnezeu şi pocăinţa totală, sinceră. Să ne rugăm pentru a primi corectarea Sa plină de dragoste.

Fie ca Dumnezeu să vă sprijine în străduinţa dumneavoastră de a vă ridica la nivelul marilor Sale aşteptări şi să vă acorde deplina fericire şi pace ce urmează în mod firesc. Eu ştiu că dumneavoastră şi cu mine putem deveni una cu Dumnezeu şi Hristos. Despre Tatăl nostru Ceresc şi Preaiubitul Său Fiu şi potenţialul pe care îl avem datorită Lor, eu depun mărturie cu umilinţă şi încredere, în numele lui Isus Hristos, amin.

Note

  1. Dallin H. Oaks, „The Challenge to Become”, Liahona, ianuarie 2001, p. 40.

  2. Kenda Creasy Dean, Almost Christian: What the Faith of Our Teenagers Is Telling the American Church (2010), p. 17.

  3. Dean, Almost Christian, p. 30; vezi, de asemenea, Christian Smith şi Melinda Lundquist Denton, Soul Searching: The Religious and Spiritual Lives of American Teenagers (2005), p. 118–171.

  4. Dean, Almost Christian, p. 37.

  5. Henry B. Brown, „The Currant Bush”, Liahona, martie 2002, p. 22, 24.