Scara credinței
Necredința ne blochează capacitatea de a vedea miracole, în timp ce concentrarea asupra credinței în Salvator descătușează puterile cerului.
Cum ne vor influența încercările vieții credința în Isus Hristos? Și ce efect va avea credința noastră asupra bucuriei și păcii pe care le simțim în această viață?
Era anul 1977. Telefonul a sunat și mesajul ne-a sfâșiat inimile. Carolyn și Doug Tebbs tocmai se mutau în noua lor casă după absolvirea școlii postuniversitare. Membrii cvorumului vârstnicilor veniseră să încarce camionul pentru mutat. Doug, asigurându-se că drumul era liber înainte să dea înapoi, a aruncat o ultimă privire. Ceea ce nu a putut să vadă a fost că micuța lui fiică, Jennie, a țâșnit în spatele camionului tocmai în momentul nepotrivit. Într-o clipă, preaiubita lor Jennie s-a stins.
Ce avea să se întâmple după aceea? Aveau durerea simțită atât de profund și sentimentul de neconceput al pierderii să creeze o prăpastie de netrecut între Carolyn și Doug sau aveau să le unească, cumva, inimile și să le întărească credința în planul Tatălui Ceresc?
Drumul prin suferință a fost lung și dureros, dar, de undeva, au venit rezervele spirituale care le-au permis să nu-și piardă speranța și să „[se mențină] pe calea [lor]”1. Cumva, acești tineri incredibili au devenit și mai asemănători lui Hristos. Mai devotați. Mai plini de compasiune. Ei au crezut că, la timpul ales de El, Dumnezeu avea să sfințească suferințele lor spre binele lor.2
Deși durerea și pierderea nu aveau și nu puteau să dispară complet, Carolyn și Doug au fost alinați de asigurarea că, dacă rămâneau fermi pe cărarea legămintelor, preaiubita lor Jennie avea să fie a lor pentru totdeauna.3
Exemplul lor mi-a întărit credința în planul Domnului. Noi nu vedem toate lucrurile. El le vede. Domnul i-a spus lui Joseph Smith în închisoarea Liberty: „Toate aceste lucruri îți vor da experiență și vor fi pentru binele tău. Fiul Omului a coborât sub toate acestea. Ești tu mai mare decât El?”4.
Pe măsură ce acceptăm voia Domnului, El ne învață cum să mergem alături de El.5 În calitate de tânăr misionar slujind în Tahiti, am fost rugat să slujesc unui copilaș bolnav. Ne-am așezat mâinile pe capul său și l-am binecuvântat să se facă bine. Sănătatea lui a început să se îmbunătățească, dar, apoi, s-a îmbolnăvit din nou. L-am binecuvântat a doua oară, dar cu același rezultat. A venit a treia solicitare. L-am implorat pe Domnul să se facă voia Sa. La scurt timp după aceasta, acest micuț spirit s-a întors în căminul său ceresc.
Dar noi am simțit pace. Am dorit ca acel copilaș să trăiască, dar Domnul a avut alte planuri. Faptul de a accepta voia Sa și nu pe a noastră este cheia pentru găsirea bucuriei indiferent de circumstanțele noastre.
Credința simplă pe care o avem în Isus Hristos când începem să învățăm despre El poate rămâne în inima noastră când ne confruntăm cu încercările vieții. Credința noastră în El ne poate îndruma și o va face prin complexitățile vieții. Într-adevăr, vom descoperi că există simplitate de cealaltă parte a complexităților vieții6, pe măsură ce rămânem „[fermi] în Hristos, având o strălucire perfectă a speranței”7.
O parte a scopului vieții este de a permite acestor posibile pietre de poticnire să devină pietre pe care să pășim pe măsură ce urcăm pe ceea ce eu numesc „scara credinței” – o scară deoarece sugerează despre credință că nu este statică. Putem merge în sus sau în jos în funcție de alegerile pe care le facem.
Pe măsură ce ne străduim să ne clădim credința în Salvator, este posibil să nu înțelegem pe deplin dragostea lui Dumnezeu pentru noi și să ne supunem legilor Sale dintr-un sentiment de obligație. Vina poate chiar să devină motivul nostru principal, în locul dragostei. O legătură reală cu El poate să nu fie, încă, simțită.
Când căutăm să ne creștem credința, putem fi derutați de ceea ce ne-a învățat Iacov. El ne-a adus aminte: „Credința fără fapte este zadarnică”8. Ne putem poticni dacă suntem de părere că totul depinde de noi. O dependență prea mare de noi înșine ne poate frâna capacitatea de a accesa puterile cerului.
Dar, pe măsură ce înaintăm spre adevărata credință în Isus Hristos, mentalitatea noastră începe să se schimbe. Recunoaștem că supunerea și credința în Salvator ne ajută să fim demni să avem totdeauna Spiritul Său cu noi.9 Supunerea nu mai este supărătoare, ci devine un obiectiv.10 Noi recunoaștem că supunerea față de poruncile lui Dumnezeu ne ajută să câștigăm încrederea Sa. Având încrederea Sa, dobândim mai multă lumină. Această lumină ne îndrumă în călătoria noastră și ne permite să vedem mai clar calea pe care trebuie să mergem.
Dar mai este ceva. Pe măsură ce credința noastră în Salvator crește, observăm o schimbare subtilă care include o înțelegere divină a relației noastre cu Dumnezeu – o schimbare fermă de la „Ce vreau eu?” la „Ce vrea Dumnezeu?”. Asemenea Salvatorului, dorim să acționăm „nu cum voiesc [eu], ci cum voiești Tu”11. Dorim să facem lucrarea lui Dumnezeu și să fim un instrument în mâinile Sale.12
Progresul nostru este unul etern. Președintele Russell M. Nelson ne-a învățat că sunt atât de multe lucruri pe care Tatăl Ceresc dorește să le știm.13 Pe măsură ce progresăm, înțelegem mai bine ceea ce Domnul l-a învățat pe Joseph Smith: „Pentru că, dacă țineți poruncile Mele, veți primi plenitudinea Sa și veți fi slăviți în Mine… de aceea, Eu vă spun vouă, voi veți primi har după har”14.
Cât de departe urcăm pe scara credinței este hotărârea noastră. Vârstnicul Neil L. Andersen ne-a învățat: „Credința nu este o întâmplare, ci o alegere”15. Putem hotărî să facem alegerile necesare pentru a ne mări credința în Salvator.
Gândiți-vă la efectul alegerilor făcute când Laman și Lemuel au coborât scara credinței în timp ce Nefi a urcat mai mult pe ea. Există vreo reprezentare mai clară decât diferența dintre răspunsul lui Nefi: „Mă voi duce și voi face”16 și răspunsul lui Laman și Lemuel care, după ce tocmai văzuseră un înger, au răspuns: „Cum este posibil ca Domnul să-l predea pe Laban în mâinile noastre?”17.
Necredința ne blochează capacitatea de a vedea miracole, în timp ce concentrarea asupra credinței în Salvator descătușează puterile cerului.
Chiar și când credința noastră este slabă, mâinile Domnului vor fi întotdeauna întinse.18 Cu ani în urmă, am primit însărcinarea de a reorganiza un țăruș în Nigeria. În ultimul moment, data a fost schimbată. Era un bărbat din acel țăruș care a hotărât să lipsească din oraș la data inițială a conferinței. Nu voia să riște să fie chemat în calitate de președinte al țărușului.
În timp ce era plecat, el a fost implicat într-un accident teribil, dar nu a fost rănit. Aceasta l-a făcut să se întrebe de ce îi fusese cruțată viața. A revenit asupra hotărârii pe care o luase. S-a pocăit și a participat, cu umilință, la conferință în noua dată. Și da, a fost chemat să fie noul președinte de țăruș.
Vârstnicul Neal A. Maxwell ne-a învățat: „Numai aliniindu-ne voia cu voia lui Dumnezeu putem găsi fericirea deplină. Orice neconcordanță între acestea duce la mai puțină fericire”19.
După ce facem „toate lucrurile care stau în puterea noastră”, este timpul să stăm „neclintiți… pentru a vedea salvarea lui Dumnezeu”20. Am văzut acest lucru în timp ce slujeam familiei McCormick în calitate de frate care slujește. Căsătorită de 21 de ani, Mary Kay slujea cu credință în chemările ei. Ken nu era membru al Bisericii și nu era interesat deloc să devină, dar, iubindu-și soția, a ales să vină la Biserică împreună cu ea.
Într-o duminică, am simțit îndemnul să-i împărtășesc lui Ken mărturia mea. L-am întrebat dacă îmi permitea să fac acest lucru. Răspunsul lui a fost simplu și clar: „Nu, mulțumesc”.
Eram nedumerit. Simțisem un îndemn și încercasem să-l urmez. Am fost ispitit să consider că îmi făcusem partea. Dar, după rugăciune și cugetare, am putut să văd că, deși intențiile mele erau corecte, mă bazasem prea mult pe mine și prea puțin pe Domnul.
Mai târziu, m-am întors cu o mentalitate diferită. Aveam să fiu doar un instrument în mâinile Domnului, fără altă dorință decât cea de a urma Spiritul. Împreună cu credinciosul meu coleg, Gerald Cardon, am intrat în casa familiei McCormick.
Curând după aceea, m-am simțit îndemnat să-l invit pe Gerald să cânte „Trăiește-al meu Mântuitor”21. El mi-a adresat o privire întrebătoare, dar, având credință în credința mea, a cântat. Un spirit frumos a umplut încăperea. A venit îndemnul de a le invita pe Mary Kay și Kristin, fiica lor, să-și împărtășească mărturiile. În timp ce ele au făcut aceasta, Spiritul a devenit mai puternic. De fapt, după mărturia lui Kristin, lacrimile curgeau pe obrajii lui Ken.22
Dumnezeu preluase controlul. Inimile nu au fost doar mișcate, ci schimbate pentru totdeauna. Douăzeci și unu de ani de necredință au fost îndepărtați prin puterea Duhului Sfânt. O săptămână mai târziu, Ken a fost botezat. Un an mai târziu, Ken și Mary Kay au fost pecetluiți în casa Domnului pentru timp și toată eternitatea.
Împreună am trăit experiența a ceea ce înseamnă să înlocuim voia noastră cu voia Domnului, iar credința noastră în El a crescut.
Vă rog ca, în timp ce vă străduiți să urcați pe scara dumneavoastră a credinței, să vă gândiți la câteva întrebări adresate de profeții lui Dumnezeu:
M-am eliberat eu de mândrie?23
Fac eu loc cuvântului lui Dumnezeu în inima mea?24
Permit eu suferințelor mele să fie sfințite spre binele meu?25
Sunt eu dornic să permit ca voința mea să fie înghițită în voința Tatălui?26
Dacă am simțit dorința să cânt cântecul iubirii mântuitoare, pot să simt astfel acum?27
Îl las eu pe Dumnezeu să aibă întâietate în viața mea?28
Dacă vedeți că drumul dumneavoastră actual este în conflict cu credința dumneavoastră în Salvator, atunci vă rog să găsiți calea înapoi la El. Exaltarea dumneavoastră și a urmașilor dumneavoastră depinde de acest lucru.
Fie ca noi să plantăm semințele credinței adânc în inima noastră. Fie ca noi să hrănim aceste semințe în timp ce ne legăm de Salvator onorând legămintele pe care le-am făcut cu El. În numele lui Isus Hristos, amin.