Vom avea încercări şi vom fi ispitiţi, dar vom fi ajutaţi
Vârstnicul Hugo Montoya
din Cei Şaptezeci
În calitate de copii ai Tatălui nostru Ceresc, ne putem ajuta unii pe alţii să biruim încercările şi ispitele de care avem parte.
De-a lungul vieţii, avem încercări şi suntem ispitiţi. De asemenea, avem ocazia de a ne exercita libertatea de a alege şi de a ne ajuta unul pe altul. Aceste adevăruri fac parte din planul minunat şi perfect al Tatălui nostru Ceresc.
Preşedintele John Taylor ne-a învăţat: „L-am auzit pe profetul Joseph spunându-le odată celor Doisprezece: «Veţi trece prin tot felul de încercări. Şi este necesar ca voi să fiţi încercaţi, întocmai cum au fost Avraam şi alţi oameni ai lui Dumnezeu şi (a spus el) Dumnezeu vă va căuta, şi El vă va prinde şi va răsuci fiecare coardă a inimii voastre»”1.
Odată ce ajungem la vârsta responsabilităţii, încercările şi ispitele devin ceva obişnuit. Uneori, ele pot deveni poveri grele, dar, pe măsură ce le depăşim cu brio, au, de asemenea, rolul de a ne da tărie şi a ne ajuta să creştem.
Din fericire, noi nu trebuie să purtăm aceste poveri singuri. Alma ne-a învăţat: „sunteţi dornici să vă alăturaţi turmei lui Dumnezeu şi să vă numiţi poporul lui şi sunteţi dornici să purtaţi greutăţile unul altuia, pentru ca ele să fie uşoare”2. Aceste cuvinte arată că avem responsabilitatea să ne ajutăm unul pe altul. Acea responsabilitate ne poate reveni printr-o chemare în Biserică, o însărcinare, în cadrul unei relaţii de prietenie sau ca parte a datoriei noastre divine de părinţi, soţi sau soţii sau membri ai unei familii sau, pur şi simplu, deoarece facem parte din familia lui Dumnezeu.
Voi ilustra patru moduri prin care poverile noastre devin mai uşoare când ne ajutăm unii pe alţii.
1. Salvatorul a spus: „Dacă te sileşte cineva să mergi cu el o milă de loc, mergi cu el două”3. De exemplu, ni se cere să mergem la templu cu regularitate, în funcţie de împrejurările fiecăruia. Participarea la templu cere sacrificii de timp şi bani, îndeosebi din partea celor care trebuie să călătorească distanţe mari. Totuşi, acest sacrificiu poate fi considerat parte din prima milă.
Începem să parcurgem a doua milă când înţelegem cuvintele: „găseşte, du-le la templu şi învaţă-i pe alţii”4, când căutăm şi pregătim numele strămoşilor noştri pentru a face rânduieli în templu, când ajutăm la indexare, când slujim în calitate de lucrători în templu şi când căutăm moduri de a-i ajuta pe alţii să aibă experienţe spirituale însemnate în templu.
Când am slujit în calitate de Autoritate a Zonei-Cei Şaptezeci, un grup mare de oameni, din unul dintre ţăruşii de care răspundea Consiliul de coordonare din care făceam parte, a participat la o călătorie la templu. Templul la care au mers membrii este mic şi, din nefericire, au existat mai mulţi membri care, deşi au călătorit 12 ore, nu au putut intra în templu deoarece fusese depăşită capacitatea zilnică.
La câteva zile după această călătorie, am vizitat acest ţăruş şi l-am întrebat pe preşedinte dacă puteam vorbi cu câţiva membri care nu putuseră intra în templu în ziua respectivă. Unul dintre fraţii pe care l-am vizitat mi-a spus: „Nu vă faceţi griji. Am fost la casa Domnului! Am stat pe o bancă din grădină şi am reflectat la rânduieli. Apoi, mi s-a oferit şansa de a intra, dar i-am dat voie unui alt frate, care venise la templu pentru prima oară să fie pecetluit cu soţia sa, să intre în locul meu. După pecetluire, au avut ocazia să participe la două sesiuni de înzestrare în ziua aceea. Domnul mă cunoaşte şi m-a binecuvântat şi suntem bine”.
2. Zâmbiţi! Acest lucru mic îi poate ajuta pe cei care se simt copleşiţi sau împovăraţi. În timpul sesiunii Preoţiei a conferinţei generale trecute, stăteam în prezidiu fiind una dintre cele cinci autorităţi generale chemate recent. Stăteam unde stau acum surorile din preşedinţia organizaţiilor auxiliare. Mă simţeam foarte emoţionat şi copleşit în noua mea chemare.
Când am cântat imnul intermediar, am avut puternica impresie că cineva se uita la mine. M-am gândit: „Sunt peste 20.000 de oameni în această clădire şi majoritatea sunt cu faţa spre tine. Bineînţeles că cineva se uită la tine”.
În timp ce am continuat să cânt am avut, din nou, puternica impresie că cineva se uita la mine. M-am uitat la rândul în care stăteau Cei Doisprezece Apostoli şi am văzut că preşedintele Russell M. Nelson era întors pe scaun şi se uita spre locul în care eram noi. Ne-am uitat unul la altul şi dânsul şi mi-a zâmbit larg. Acel zâmbet a adus pace inimii mele copleşite de emoţii.
După Învierea Sa, Isus Hristos le-a vizitat pe celelalte oi ale Sale. El a chemat şi a rânduit doisprezece ucenici şi, cu acea autoritate, ei au slujit oamenilor. Domnul Isus Hristos a stat printre ei. Domnul le-a cerut să îngenuncheze şi să se roage. Nu sunt sigur dacă acei doisprezece recent chemaţi şi rânduiţi au fost copleşiţi de chemarea lor, dar scripturile spun: „s-a întâmplat că Isus i-a binecuvântat pe ei în timp ce se rugau la El; şi faţa Lui le-a zâmbit lor şi lumina feţei Lui i-a luminat pe ei”5. În timpul ultimei conferinţe generale, un zâmbet mi-a uşurat poverile într-un mod minunat şi rapid.
3. Exprimaţi sentimente de compasiune faţă de alţii. Dacă deţineţi preoţia, vă rog să vă folosiţi puterea în numele copiilor lui Dumnezeu, oferindu-le binecuvântări. Exprimaţi cuvinte de consolare şi alinare oamenilor care suferă sau trec prin greutăţi.
4. Piatra din capul unghiului a planului lui Dumnezeu este ispăşirea Domnului Isus Hristos. Cel puţin o dată pe săptămână, ar trebui să reflectăm, aşa cum a făcut preşedintele Joseph F. Smith la „marea şi minunata dragoste manifestată de către Tatăl şi Fiul prin venirea Mântuitorului în lume”6. Faptul de a-i invita pe alţii să vină la Biserică şi să ia demni din împărtăşanie, le va permite mai multor copii ai Tatălui Ceresc să reflecteze la ispăşire. Şi, dacă nu suntem demni, ne putem pocăi. Aduceţi-vă aminte că Fiul Celui Preaînalt a coborât sub toate lucrurile şi a luat asupra Sa răutăţile, păcatele, încălcările, bolile, durerile, suferinţele noastre şi sentimentele noastre de singurătate. Scripturile ne învaţă că „Hristos s-a ridicat în înălţimi, la fel cum a coborât sub toate lucrurile, astfel încât El a înţeles toate lucrurile”7.
Nu contează care sunt luptele noastre personale – fie că sunt boli sau singurătate îndelungată sau înfruntarea ispitelor şi încercărilor duşmanului – Bunul Păstor este alături de noi. El ne cheamă pe nume şi spune: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”8.
Doresc să recapitulez cele patru idei principale:
primul faceţi mai mult decât vi se cere;
al doilea zâmbiţi, vă rog. Zâmbetul dumneavoastră îi va ajuta pe alţii;
al treilea exprimaţi compasiune;
al patrulea invitaţi-i pe alţii să vină la Biserică.
Îmi depun mărturia despre Salvator. Isus este Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu şi El trăieşte. Ştiu că El sprijină cu toată tăria şi toată puterea Lui planul Tatălui. Ştiu că preşedintele Thomas S. Monson este profetul în viaţă. El deţine toate cheile pentru a îndeplini lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Ştiu că, în calitate de copii ai Tatălui Ceresc, ne putem ajuta unii pe alţii să biruim încercările şi ispitele de care avem parte. În numele lui Isus Hristos, amin.