Prin ochii lui Dumnezeu
Pentru a sluji altora în mod eficient, noi trebuie să-i vedem prin ochii unui părinte, prin ochii Tatălui Ceresc.
Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, vă mulţumesc pentru că m-aţi susţinut ieri în calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. Nu pot exprima cât de mult înseamnă acest lucru pentru mine. Am fost recunoscător, în mod special, pentru voturile de susţinere a două femei extraordinare din viaţa mea: soţia mea, Ruth, şi scumpa noastră fiică, Ashley.
Chemarea mea este dovadă a adevărului declaraţiei Domnului de la începutul acestei dispensaţii: „Pentru ca plenitudinea Evangheliei Mele să poată fi proclamată de cei slabi şi simpli până la marginile pământului”1. Eu sunt unul dintre acei slabi şi simpli. Cu zeci de ani în urmă, când am fost chemat să fiu episcopul unei episcopii din estul Statelor Unite, fratele meu, nu cu mult mai în vârstă decât mine şi mult mai înţelept decât mine, m-a sunat. El a spus: „Trebuie să ştii că Domnul nu te-a chemat datorită vreunui lucru pe care l-ai făcut. Pe tine, probabil, te-a chemat neţinând seama de ceea ce ai făcut. Domnul te-a chemat pentru ceea ce trebuie să facă El prin intermediul tău şi acest lucru se va întâmpla numai dacă procedezi în felul Său”. Admit că această înţelepciune din partea unui frate mai mare se aplică chiar în mai mare măsură astăzi.
Se întâmplă ceva minunat în slujirea unui misionar când îşi dă seama că nu el sau ea este important sau importantă în acea chemare; ci importanţi sunt Domnul, lucrarea Sa şi copiii Tatălui Ceresc. Simt că acelaşi lucru este adevărat şi în cazul unui apostol. Nu eu sunt important în această chemare. Domnul este important, lucrarea Sa este importantă şi copiii Tatălui Ceresc sunt importanţi. Oricare ar fi însărcinarea sau chemarea pe care o primim în Biserică, pentru a sluji cu pricepere, trebuie să slujim fiind conştienţi că fiecare persoană căreia îi slujim „este în spirit un fiu sau o fiică iubită ai unor părinţi cereşti şi, datorită acestui lucru… are o natură şi un destin divin”2.
În cariera mea, am fost medic cardiolog, specializat în atac de cord şi transplant şi am avut mulţi pacienţi în stare critică. Soţia mea spunea în glumă că, dacă deveneai pacientul meu, era semn rău. Vorbind serios, am văzut mulţi oameni murind şi m-am distanţat din punct de vedere emoţional atunci când starea pacienţilor mei se înrăutăţea. În acest fel, am putut face faţă sentimentelor de tristeţe şi dezamăgire.
În anul 1986, un tânăr pe nume Chad a făcut atac de cord şi i s-a făcut transplant de inimă. Timp de 15 ani după transplant, starea lui a fost bună. Chad a făcut tot ce a putut pentru a se meţine sănătos şi a trăi o viaţă cât mai normală. A slujit în misiune, a muncit şi a fost un fiu devotat părinţilor săi. Totuşi, ultimii câţiva ani din viaţa lui au fost plini de încercări şi a fost internat în spital deseori.
Într-o seară, a fost adus în camera de urgenţă a spitalului în stop cardiac. Colegii mei şi cu mine am muncit din greu să-l resuscităm. În cele din urmă, a fost clar că Chad nu putea fi reanimat. Ne-am oprit şi l-am declarat decedat. Deşi am fost trist şi dezamăgit, mi-am păstrat calmul profesional. M-am gândit: „Chad a beneficiat de îngrijire de calitate. A trăit mult mai mulţi ani decât ar fi trăit fără transplant”. Acea distanţare emoţională a fost curând spulberată când părinţii lui au venit în camera de urgenţă şi l-au văzut pe fiul lor întins pe targă. În momentul acela, l-am văzut pe Chad prin ochii mamei şi ai tatălui lui. Am văzut speranţele şi aşteptările mari pe care le avuseseră pentru el, dorinţa pe care o avuseseră ca el să mai trăiască un pic mai mult şi un pic mai bine. Având această perspectivă, am început să plâng. Inversând, în mod ironic, rolurile şi dând dovadă de o bunătate pe care nu o voi uita niciodată, părinţii lui Chad m-au alinat.
Acum, eu îmi dau seama că, pentru a sluji altora în mod eficient în Biserică, noi trebuie să-i vedem prin ochii unui părinte, prin ochii Tatălui Ceresc. Numai aşa putem începe să înţelegem adevărata valoare a unui suflet. Numai aşa putem simţi dragostea pe care Tatăl Ceresc o are pentru toţi copiii Săi. Numai aşa putem simţi grija Salvatorului pentru ei. Nu ne putem îndeplini în totalitate obligaţia ce ne revine prin legământ, aceea de a jeli împreună cu cei care jelesc şi de a-i mângâia pe aceia care au nevoie să fie mângâiaţi, decât dacă îi vedem prin ochii lui Dumnezeu3. Această perspectivă largă ne va deschide inimile în faţa dezamăgirilor, temerilor şi durerilor altora. Dar Tatăl Ceresc ne va ajuta şi ne va mângâia, la fel cum m-au mângâiat părinţii lui Chad cu mulţi ani în urmă. Trebuie să avem ochi să vedem, urechi să auzim şi inimi să înţelegem şi să simţim dacă dorim să salvăm aşa cum ne-a îndemnat atât de des preşedintele Thomas S. Monson.4
Doar atunci când vedem prin ochii Tatălui Ceresc, putem fi plini de „dragostea pură a lui Hristos”5. În fiecare zi, trebuie să-I cerem lui Dumnezeu acest tip de dragoste. Mormon ne-a îndemnat: „De aceea, fraţii mei preaiubiţi, rugaţi-vă la Tatăl cu toată puterea inimii, pentru ca voi să fiţi plini de dragostea Lui pe care El a dăruit-o tuturor acelora care Îl urmează cu adevărat pe Fiul Său, Isus Hristos”6.
Doresc din toată inima mea să fiu un ucenic adevărat al lui Isus Hristos7. Îl iubesc. Îl preamăresc. Depun mărturie că El trăieşte cu adevărat. Depun mărturie că El este Cel Uns, Mesia. Sunt martor al milei, compasiunii şi dragostei Sale supreme. Adaug mărturia mea la cea a apostolilor care, în anul 2000, au declarat „că Isus este Hristos cel Viu, Fiul nemuritor al lui Dumnezeu … El este lumina, viaţa şi speranţa lumii”8.
Depun mărturie că, într-o zi din anul 1820, într-o dumbravă în nordul statului New York, Domnul înviat, împreună cu Dumnezeu Tatăl, i-au aparut profetului Joseph Smith, tocmai cum a spus el. Există astăzi pe pământ chei ale preoţiei prin care se înfăptuiesc rânduieli necesare salvării şi exaltării. Eu ştiu acest lucru. În numele lui Isus Hristos, amin.