Cel mai mare dintre voi
Președintele Dieter F. Uchtdorf
al doilea consilier în Prima Președinție
Cea mai mare răsplată a lui Dumnezeu este acordată celor care slujesc fără să aștepte recompensă.
Dragii mei frați, dragii mei prieteni, sunt foarte recunoscător să fiu împreună cu dumneavoastră la această adunare plină de inspirație, adunare a preoției din întreaga lume. Stimate președinte Monson, vă mulțumim pentru mesajul și binecuvântarea dumneavoastră. Vom accepta întotdeauna cu dragoste și recunoștință cuvintele dumneavoastră, care ne oferă îndrumare, sfat și înțelepciune. Vă iubim și vă susținem și ne vom ruga continuu pentru dumneavoastră. Dumneavoastră sunteți, într-adevăr, profetul Domnului. Sunteți președintele nostru. Vă susținem și vă iubim.
Cu aproape două decenii în urmă, Templul Madrid, Spania, a fost dedicat și a început să funcționeze drept Casă sacră a Domnului. Harriet și cu mine ne amintim bine, deoarece, pe vremea aceea, eu slujeam în Președinția Zonei Europa. Împreună cu mulți alți oameni, am petrecut nenumărate ore îngrijindu-ne de detaliile planificării și organizării evenimentelor care au pregătit dedicarea.
Când data dedicării se apropia, am observat că nu primisem încă invitația de a participa. Acest lucru era puțin surprinzător. Deoarece, în cadrul responsabilității ce-mi revenea ca președinte al zonei, fusesem foarte implicat în proiectul acestui templu și, într-o mică măsură, simțeam că fusesem responsabil pentru el.
Am întrebat-o pe Harriet dacă văzuse vreo invitație. Nu văzuse.
Zilele treceau și îngrijorarea mea creștea. Mă întrebam dacă invitația noastră nu se pierduse – poate că era ascunsă printre pernele canapelei noastre. Poate se amestecase cu pliantele cu reclame și fusese aruncată. Vecinii aveau un motan foarte curios și am început să-l privesc cu suspiciune până și pe el.
În cele din urmă, am fost obligat să accept realitatea: nu fusesem invitat.
Dar cum era posibil? Făcusem ceva care să jignească? A presupus oare cineva că era, pur și simplu, prea departe pentru noi să călătorim? Fusesem uitat?
În sfârșit, mi-am dat seama că faptul de a continua să gândesc în acest mod avea să mă facă să dezvolt o atitudine pe care nu doream să o am.
Harriet și cu mine ne-am amintit că dedicarea templului nu se referea la noi. Nu se referea la cine merita să fie invitat și cine nu merita. Și nu se referea la sentimentele noastre sau la ideea că noi aveam dreptul să participăm.
Important era faptul că se dedica un edificiu sfânt, un templu al Dumnezeului Celui Preaînalt. Era o zi de bucurie pentru membrii din Spania ai Bisericii.
Dacă aș fi fost invitat să particip, aș fi făcut-o cu bucurie. Dar, dacă nu eram invitat, fericirea mea nu avea să fie mai puțin profundă. Harriet și cu mine aveam să ne bucurăm de departe, împreună cu prietenii noștri, iubiții noștri frați și iubitele noastre surori. Din casa noastră din Frankfurt, aveam să-L preamărim pe Dumnezeu pentru această binecuvântare minunată tot atât de entuziaști cum am fi făcut-o din Madrid.
Fiii tunetului
Printre Cei Doisprezece pe care Isus i-a chemat și i-a rânduit, au fost doi frați, Iacov și Ioan. Vă amintiți porecla pe care El le-a dat-o?
Fiii tunetului (Boanerghes).1
Isus nu i-ar fi dat unei persoane o astfel de poreclă decât dacă ar fi avut un motiv special să o facă. Din păcate, scripturile nu ne oferă multe explicații despre originea poreclei. Cu toate acestea, scripturile ne oferă câteva informații despre personalitățile lui Iacov și Ioan. Ei au fost aceiași frați care au propus să poruncească să se pogoare foc din cer asupra unei localități din Samaria pentru că Isus și ucenicii Săi nu au fost invitați în oraș.2
Iacov și Ioan erau pescari – probabil puțin lipsiți de rafinament – dar cred că știau multe despre elementele naturii. Fără îndoială, erau oameni ai faptelor.
Cu alt prilej, în timp ce Salvatorul Se pregătea să facă ultima Sa călătorie la Ierusalim, Iacov și Ioan s-au apropiat de El și i-au făcut o rugăminte specială – una demnă, probabil, de porecla lor.
„Am vrea să ne faci ce-Ți vom cere”, au spus ei.
Îmi imaginez că Isus le-a zâmbit în timp ce i-a întrebat: „Ce voiți să vă fac?”.
„Dă-ne… să ședem unul la dreapta Ta și altul la stînga Ta, cînd vei fi îmbrăcat în slava Ta.”
Atunci, Salvatorul i-a invitat să se gândească puțin mai profund la ceea ce cereau și a spus: „Cinstea de a ședea la dreapta sau la stânga Mea, nu atârnă de Mine s-o dau, ci ea este numai pentru aceia pentru care a fost pregătită”3.
Cu alte cuvinte, nu poți obține cinste în împărăția cerului urmărind acest lucru în același mod în care ai urmări alegerea într-o funcție publică. Nici nu poți să iei prânzul cu șeful ca să obții gloria eternă.
Când ceilalți zece apostoli au auzit despre această cerere a Fiilor tunetului, au fost supărați. Isus știa că timpul petrecut de El în viața muritoare se apropia de sfârșit și, văzând conflicte între cei care aveau să ducă mai departe lucrarea Sa, trebuie să fi fost îngrijorat.
El le-a vorbit Celor Doisprezece despre natura puterii și despre modul în care puterea îi influențează pe cei care o caută și o dețin. El a spus: „Știți că cei priviți drept cârmuitori ai neamurilor, domnesc peste ele”.
Aproape că pot să-L văd pe Salvator, privind cu dragoste infinită fețele acelor ucenici devotați și credincioși. Aproape că pot să aud glasul Său rugător: „Dar între voi să nu fie așa. Ci, oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să fie robul tuturor”4.
În împărăția lui Dumnezeu, măreția și autoritatea înseamnă să-i înțelegem pe ceilalți așa cum sunt cu adevărat – așa cum îi înțelege Dumnezeu – și, apoi, să-i ajutăm și să le slujim. Înseamnă să ne bucurăm cu cei care sunt fericiți, să plângem cu cei care jelesc, încurajându-i pe cei în suferință și iubindu-ne aproapele așa cum ne iubește Hristos. Salvatorul îi iubește pe toți copiii lui Dumnezeu, indiferent de condiția lor socioeconomică, de rasa, religia, limba, orientarea politică, naționalitatea lor sau orice alt fel de grupare. Și așa ar trebui să-i iubim și noi!
Cea mai mare răsplată a lui Dumnezeu este acordată celor care slujesc fără să aștepte recompensă. Este acordată celor care slujesc fără fanfară; celor care, în secret, caută moduri de a-i ajuta pe alții; celor care le slujesc altora doar pentru că Îl iubesc pe Dumnezeu și pe copiii Săi.5
Să nu luăm laudele în serios
La scurt timp după ce am fost chemat ca autoritate generală, am avut privilegiul de a-l însoți pe președintele James E. Faust la reorganizarea unui țăruș. În timp ce conduceam mașina spre destinația noastră din frumoasa zonă de sud a statului Utah, președintele Faust a fost foarte bun cu mine și a folosit timpul pentru a mă instrui și a mă învăța. M-a învățat o lecție pe care nu o voi uita niciodată. El a spus: „Membrii Bisericii sunt amabili cu autoritățile generale. Te vor trata cu bunăvoință și vor spune lucruri frumoase despre tine”. Apoi, a făcut o scurtă pauză și a spus: „Dieter, să fii întotdeauna recunoscător pentru aceste lucruri, dar niciodată să nu le iei prea mult în serios”.
Această lecție importantă despre slujirea în cadrul Bisericii i se aplică fiecărui deținător al preoției din fiecare cvorum al Bisericii. Ea ni se aplică tuturor în această Biserică.
Când președintele J. Reuben Clark îi sfătuia pe cei chemați în poziții de autoritate în Biserică, le spunea să nu uite regula numărul șase.
Inevitabil, persoana întreba: „Care este regula numărul șase?”
„Nu te lua prea mult în serios”, spunea el.
Desigur, aceasta conducea la întrebarea următoare: „Care sunt celelalte cinci reguli?”.
Cu o sclipire în ochi, președintele Clark spunea: „Nu mai sunt alte reguli”6.
Pentru a fi conducători eficienți ai Bisericii, trebuie să învățăm această lecție importantă: conducerea în Biserică nu înseamnă atât de mult modul în care îi îndrumăm pe alții, ci cât de mare este dorința noastră de a fi îndrumați de Dumnezeu.
Chemările sunt ocazii de a sluji
Ca sfinți ai Dumnezeului Celui Preaînalt, noi trebuie să „[ne amintim] în toate lucrurile de cei săraci și de cei nevoiași, de cei bolnavi și de cei chinuiți, pentru că acela care nu face aceste lucruri nu este ucenicul Meu”7. Ocaziile de a umbla din loc în loc făcând bine și de a-i sluji pe alții sunt nenumărate. Le putem găsi în comunitățile noastre, în episcopiile și ramurile noastre și, desigur, în căminele noastre.
Pe lângă acestea, fiecărui membru al Bisericii îi sunt date ocazii oficiale concrete de a sluji. Noi numim aceste ocazii „chemări” – un termen care trebuie să ne amintească cine este Cel care ne cheamă să slujim. Considerând chemările noastre ca fiind ocazii de a-I sluji lui Dumnezeu și de a-i ajuta pe alții cu credință și umilință, fiecare faptă de slujire va fi un pas pe calea uceniciei. În acest mod, Dumnezeu nu numai că Își întărește Biserica, ci Își întărește și slujitorii. Biserica este destinată să ne ajute să devenim ucenici adevărați și credincioși ai lui Hristos, fiice și fii buni și nobili ai lui Dumnezeu. Acest lucru nu se întâmplă doar atunci când participăm la adunări și ascultăm cuvântări, ci și atunci când ne gândim la alți oameni și le slujim. În acest mod devenim „mari” în împărăția lui Dumnezeu.
Noi acceptăm chemările cu demnitate, umilință și recunoștință. Când suntem eliberați din aceste chemări, noi acceptăm schimbarea cu aceeași demnitate, umilință și recunoștință.
În ochii lui Dumnezeu, nicio chemare în împărăție nu este mai importantă decât alta. Slujirea noastră – fie că este mare, fie că este mică – ne înnobilează spiritul, deschide zăgazurile cerurilor și revarsă binecuvântările lui Dumnezeu nu numai asupra celor pe care îi slujim, ci și asupra noastră. Când îi ajutăm pe alții, putem ști cu încredințare umilă că Dumnezeu acceptă slujirea noastră cu aprobare și plăcere. El ne zâmbește atunci când oferim din inimă aceste fapte de compasiune, în special fapte care nu sunt văzute și observate de alții.8
De fiecare dată când ne dăruim altora, mai facem un pas pentru a deveni ucenici buni și adevărați ai Celui care ne-a dăruit tot ce are și tot ce este: Salvatorul nostru.
De la prezidare la paradă
În timpul celei de-a 150-a aniversări a sosirii pionierilor în Valea Salt Lake, fratele Myron Richins slujea în calitate de președinte de țărus în Henefer, Utah. Festivitatea includea o reconstituire a trecerii pionierilor prin orașul său.
Președintele Richins a fost foarte implicat în planurile festivității și a participat la multe întâlniri cu autorități generale și alte persoane, pentru a discuta evenimentele. Dânsul a fost pe deplin angajat în aceste evenimente.
Cu puțin timp înainte ca festivitatea să aibă loc, țărușul președintelui Richins a fost reorganizat și dânsul a fost eliberat din chemarea de președinte. Într-o duminică, la scurt timp după aceea, dânsul participa la adunarea preoției din episcopia sa, când conducătorii au întrebat dacă există voluntari care să ajute la festivitate. Președintele Richins, împreună cu alte persoane, a ridicat mâna și a primit instrucțiuni să se îmbrace în haine de lucru și să vină cu camionul și o lopată.
În cele din urmă, dimineața marelui eveniment a sosit și președintele Richins s-a prezentat la îndatorirea sa de voluntar.
Cu numai câteva săptămâni înainte, dânsul avusese o contribuție importantă în planificarea și supravegherea acestui eveniment major. Cu toate acestea, în acea zi, treaba sa a fost să meargă în urma cailor din paradă și să curețe după ei.
Președintele Richins a fost bucuros și fericit să facă acest lucru.
Dânsul a înțeles că niciun fel de slujire nu este mai important decât altul.
Dânsul cunoștea și a pus în practică cuvintele Salvatorului: „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru”9.
Să facem fapte de ucenicie în mod corect
Uneori, la fel ca Fiii tunetului, noi dorim să fim în roluri importante. Ne străduim să fim recunoscuți. Căutăm să conducem și să contribuim într-un mod pe care oamenii să și-l amintească.
Nu este nimic rău în a dori să-L slujim pe Domnul, dar când căutăm să obținem influență în cadrul Bisericii în beneficiul nostru – cu scopul ca alți oameni să ne laude și să ne admire – ne-am primit răsplata. Câd luăm în serios laudele din partea altora, acele laude vor fi recompensa noastră.
Care este cea mai importantă chemare în Biserică? Este cea pe care o aveți acum. Nu contează cât de nesemnificativă sau importantă pare să fie, chemarea pe care o aveți acum este cea care vă va permite nu numai să-i înălțați pe alții, dar și să deveniți oameni ai lui Dumnezeu, cum ați fost creați să fiți.
Dragii mei prieteni și frați care dețineți preoția, ridicați din poziția în care vă aflați!
Pavel i-a învățat pe filipeni: „Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși”10.
Să slujim cu cinste
Să căutăm onoarea și faima în cadrul Bisericii, în loc să le asigurăm celorlalți slujire adevărată și plină de umilință, este asemenea schimbului făcut de Esau.11 Poate că vom primi o răsplată pământească, dar vom plăti un preț foarte mare – pierderea aprobării lui Dumnezeu.
Să urmăm exemplul Salvatorului nostru, care a fost blând si smerit, care nu a căutat lauda oamenilor, ci să facă voia Tatălui Său.12
Să-i slujim pe alții cu umilință – cu energie, recunoștință și cinste. Chiar dacă faptele noastre de slujire pot părea simple, modeste sau de mică valoare, cei care ajută pe alții cu bunătate și compasiune vor cunoaște, într-o zi, valoarea slujirii lor, prin harul etern și binecuvântat al Dumnezeului Celui Atotputernic.13
Dragii mei frați, dragii mei prieteni, sper că noi vom medita asupra acestei lecții supreme despre modul în care se conduce în Biserică și modul în care guvernează preoția, vom înțelege această lecție și vom trăi conform ei: „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru”. Aceasta este rugăciunea și binecuvântarea mea, în numele sacru al Învățătorului nostru, Mântuitorului nostru, în numele lui Isus Hristos, amin.