Pocăința este, întotdeauna, un lucru pozitiv

Stephen W. Owen

președintele general al Tinerilor Băieți

În momentul în care începem procesul pocăinței, noi invităm puterea de mântuire a Salvatorului în viața noastră.

Cu mai mulți ani în urmă, președintele Gordon B. Hinckley a participat la un meci de fotbal al unei universități. El s-a dus acolo pentru a anunța că stadionul va fi numit după numele celui care fusese o lungă perioadă antrenorul iubit al echipei și care urma să-și încheie cariera datorită vârstei. Echipa dorea cu disperare să câștige meciul în cinstea antrenorului ei. Președintele Hinckley a fost invitat să viziteze vestiarul și să spună câteva cuvinte de încurajare jucătorilor. Inspirată de cuvintele sale, acea echipă, în acea zi, a câștigat acel meci și a încheiat sezonul stabilind un record în câștigarea meciurilor.

Astăzi, doresc să mă adresez celor care pot fi îngrijorați că nu au câștigat în viață. Desigur, adevărul este că noi „toți [am] păcătuit și [suntem] lipsiți de slava lui Dumnezeu”¹. Deși în sport există sezoane în care unele echipe n-au nicio înfrângere, o asemenea perfecțiune nu se întâlnește în viața reală. Dar, eu depun mărturie că Salvatorul Isus Hristos a împlinit o ispășire desăvârșită și ne-a dat darul pocăinței – calea noastră de întoarcere spre o speranță care strălucește perfect și o viață plină de succese.

Pocăința aduce fericire

Noi ne gândim prea des la pocăință ca la o stare de nefericire și de deprimare. Dar planul lui Dumnezeu este planul fericirii, nu planul suferinței! Pocăința înalță spiritual și îmbunătățește caracterul unei persoane. Păcatul este cel care aduce nefericire.² Pocăința este calea noastră de scăpare! După cum a explicat vârstnicul D. Todd Christofferson: „Fără pocăință, nu există progres în viață… Numai prin pocăință obținem accesul la slava ispășitoare a lui Isus Hristos și la salvare. Pocăința… ne îndreaptă către libertate, încredere și pace”³. Mesajul meu către toți – în special către tineri – este acela că pocăința este, întotdeauna, un lucru pozitiv.

Când vorbim despre pocăință, nu vorbim doar despre eforturile noastre de a ne îmbunătăți. Adevărată pocăință este mai mult decât atât – ea este inspirată de credința în Domnul Isus Hristos și puterea Sa de a ierta păcatele noastre. După cum a spus vârstnicul Dale G. Renlund: „Fără Mântuitor… pocăința reprezintă doar modificări mici de comportament”⁴. Putem încerca să ne schimbăm singuri comportamentul, dar numai Salvatorul poate înlătura petele și ne poate lua poverile dându-ne posibilitatea de a urma cărarea supunerii cu încredere și putere. Bucuria pocăinței reprezintă mai mult decât bucuria de a trăi o viață decentă. Este bucuria de a fi iertat, de a fi curat din nou și de a te apropia de Dumnezeu. Odată ce ați simțit această bucurie, niciun alt sentiment nu va putea înlocui această bucurie.

Adevărata pocăință ne inspiră să facem din supunere un angajament – un legământ, începând cu botezul și reînnoit în fiecare săptămână la cina Domnului, împărtășania. Când luăm din împărtășanie, primim promisiunea că putem „avea totdeauna Spiritul Său cu [noi]”⁵, împreună cu toată bucuria și pacea care vin când avem parte de însoțirea Sa permanentă. Acesta este rodul pocăinței și acest lucru face ca pocăința să fie bucurie!

Pocăința necesită perseverență

Îmi place pilda fiului risipitor.⁶ Momentul hotărâtor în care fiul rătăcitor „și-a venit în fire” are o anumită semnificație. Stând într-o cocină de porci, dorindu-și să aibă posibilitatea „să se sature cu roșcovele pe care le mâncau porcii”, el și-a dat seama, în cele din urmă, că a risipit nu doar moștenirea de la tatăl său, ci și propria viață. Cu credința că tatăl lui îl va accepta – dacă nu ca fiu, cel puțin ca slujitor – s-a hotărât să lase în urmă trecutul său rebel și să meargă acasă.

M-am gândit, deseori, la drumul lung al fiului spre casă. Au fost oare momente în care el a ezitat întrebându-se: „Cum voi fi primit de tatăl meu?”. Poate el a făcut chiar câțiva pași înapoi spre cocina de porci. Imaginați-vă cât de diferită ar fi fost povestirea dacă el ar fi renunțat. Dar credința l-a ajutat să înainteze și credința l-a ajutat pe tatăl său să aștepte cu răbdare, până la sfârșit:

„Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, și i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, și l-a sărutat mult.

Fiul i-a zis: «Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău».

Dar tatăl a zis robilor săi: «Aduceți repede haina cea mai bună, și îmbrăcați-l cu ea; puneți-i un inel în deget, și încălțăminte în picioare…

căci acest fiu al meu era mort, și a înviat; era pierdut, și a fost găsit»”.

Pocăința este disponibilă tuturor

Dragi frați și surori, noi toți suntem la fel ca fiul risipitor. Toți trebuie „să ne venim în fire” – de obicei mai mult decât o dată – și să căutăm cărarea care ne duce înapoi acasă. Este o alegere pe care o facem zilnic, de-a lungul întregii noastre vieți.

Deseori, stabilim o legătură între pocăință și păcatele grave care cer „o mare schimbare”⁷. Dar pocăința este disponibilă tuturor – atât celor care rătăcesc „pe căi nepermise și [sunt] pierduți”⁸, cât și celor care „au intrat pe [calea] strâmtă și îngustă” și acum trebuie să „[înainteze]”⁹. Pocăința ne pune pe calea cea dreaptă și, de asemenea, ne menține pe calea cea dreaptă. Ea este disponibilă celor care tocmai încep să creadă, celor care cred de o viață și celor care trebuie să înceapă din nou să creadă. După cum a spus vârstnicul David A. Bednar: „Cei mai mulți dintre noi înțeleg că ispășirea este pentru păcătoși. Nu sunt, însă, atât de sigur că știm și înțelegem că ispășirea este, de asemenea, pentru sfinți – pentru bărbați buni și femei bune care sunt supuși, demni și conștiincioși și care se străduiesc să devină mai buni”¹⁰.

Recent, am vizitat un centru de instruire a misionarilor când a sosit un grup de noi misionari. Am fost profund impresionat când i-am privit și am observat lumina în ochii lor. Păreau foarte bucuroși, fericiți și entuziasmați. Atunci, un gând mi-a trecut prin minte: „Ei au dobândit credință prin pocăință. De aceea sunt plini de bucurie și speranță”.

Nu cred că aceasta înseamnă că ei toți au avut păcate serioase în trecut, dar cred că ei știau cum să se pocăiască; ei învățaseră că pocăința este un lucru pozitiv și erau gata și dornici să împărtășească lumii acest mesaj plin de bucurie.

Aceasta se întâmplă când simțim bucuria pocăinței. Să ne gândim la exemplul lui Enos. El a avut propriul moment în care „și-a venit în fire” și după ce „vina [lui] a fost ștearsă”, inima lui s-a întors imediat către bunăstarea celorlalți. Enos a petrecut restul vieții sale invitând toți oamenii să se pocăiască și s-a „bucurat [făcând aceasta] mai presus decât de cele lumești”¹¹. Pocăința ne întoarce inimile către aproapele nostru, deoarece știm că bucuria pe are o simțim este menită tuturor.

Pocăința este un proces care durează toată viața

Am un prieten care a crescut într-o familie de sfinți din zilele din urmă mai puțin activă. Când era tânăr adult, și el „și-a venit în fire” și s-a hotărât să se pregătească pentru o misiune.

A devenit un misionar excelent. În ultima zi, înainte de a se întoarce acasă, președintele de misiune l-a intervievat și i-a cerut să-și depună mărturia. El și-a depus mărturia și, după o îmbrățișare în care misionarul a avut lacrimi în ochi, președintele a spus: „Dragă vârstnic, ai putea uita sau nega tot ceea ce tocmai ai mărturisit, în decurs de câteva luni, dacă nu continui să faci, în primul rând, lucrurile care ți-au clădit mărturia.

Mai târziu, prietenul meu mi-a povestit că s-a rugat și a citit din scripturi în fiecare zi de când s-a întors din misiune. Faptul că, în mod constant, a fost „[hrănit] de cuvântul cel bun al lui Dumnezeu” l-a păstrat „pe calea cea bună”¹².

Voi, care vă pregătiți pentru misiuni cu timp deplin și voi, care v-ați întors, fiți atenți! Nu este suficient doar să dobândiți o mărturie, trebuie să o mențineți și să o întăriți. Fiecare misionar știe că, dacă vă opriți din a pedala când sunteți pe bicicletă, veți cădea și, dacă vă opriți să hrăniți mărturia voastră, ea va slăbi. Acest principiu se aplică și pocăinței – ea este un proces care durează toată viața, nu o experiență pe care o avem o dată în viață.

Tuturor celor care caută iertare – tineri, tineri adulți necăsătoriți, părinți, bunici, și da, chiar străbunici – vă adresez invitația să veniți acasă. Acum este vremea să începeți. Nu amânați ziua pocăinței dumneavoastră.¹³

Apoi, odată ce ați luat acea decizie, continuați să urmați calea. Tatăl nostru așteaptă, având o dorință arzătoare de a vă primi. Brațele Lui sunt întinse către dumneavoastră „cât este ziua de lungă”¹⁴. Răsplata merită efortul.

Amintiți-vă cuvintele lui Nefi: „Trebuie să înaintați cu fermitate în Hristos, având o strălucire perfectă a speranței și o iubire de Dumnezeu și de toți oamenii. Prin urmare, dacă înaintați ospătându-vă din cuvântul lui Hristos și îndurați până la sfârșit, iată, astfel a spus Tatăl: «Voi veți avea viață veșnică»”¹⁵.

Uneori, călătoria va părea lungă – la urma urmei, este călătoria către viața eternă. Dar, poate fi o călătorie plăcută, dacă o urmăm având credință în Isus Hristos și speranță în ispășirea Sa. Depun mărturie că, în momentul în care începem procesul pocăinței, noi invităm puterea de mântuire a Salvatorului în viața noastră. Acea putere ne va face să fim fermi în pocăința noastră, ne va lărgi perspectiva și ne va întări hotărârea să înaintăm, pas cu pas, până în ziua glorioasă când, în cele din urmă, ne vom întoarce în căminul nostru ceresc și-L vom auzi pe Tatăl nostru din Ceruri spunând: „Bine”¹⁶. În numele lui Isus Hristos, amin.