Fiți, dar, desăvârșiți – în cele din urmă
Vârstnicul Jeffrey R. Holland
din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli
Dacă vom persevera, atunci, undeva în eternitate, perfecțiunea noastră va fi desăvârșită și completă.
Scripturile au fost scrise pentru a ne binecuvânta și a ne încuraja și, cu siguranță, fac acest lucru. Mulțumim cerului pentru fiecare capitol și verset pe care l-am primit vreodată. Însă, ați observat că, din când în când, apare câte un pasaj care ne amintește că suntem imperfecți? De exemplu, Cuvântarea de pe munte începe cu fericiri liniștitoare, blânde, dar, în versetele care urmează, ni se spune – printre altele – nu doar să nu ucidem, ci nici măcar să nu ne mâniem. Ni se spune nu doar să nu comitem adulter, ci nici măcar să nu avem gânduri impure. Pentru cei care o cer, trebuie să le dăm haina, după care și cămașa. Trebuie să-i iubim pe vrășmașii noștri, să-i binecuvântăm pe cei ce ne blestemă și să facem bine celor ce ne urăsc.1
Dacă aceasta face parte din studiul de dimineață al scripturilor și, după ce ați citit doar atât, sunteți destul de siguri că nu veți putea urma cu desăvârșire toate poruncile, atunci cu siguranță, nu veți putea să urmați nici ultima poruncă dată: „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit”2. Cu această ultimă poruncă, dorim să renunțăm și chiar nici să nu mai încercăm să urmăm aceste învățături. Astfel de țeluri celestiale par a fi imposibil de realizat. Cu toate acestea, Domnul nu ne-ar fi dat niciodată o poruncă pe care să știe că nu o putem ține. Să vedem în ce direcție ne va duce această dilemă.
Peste tot în Biserică aud multe persoane care se luptă cu această problemă: „Nu sunt suficient de bun. Sunt departe de a fi perfect. Niciodată nu voi fi suficient de demn”. Aud acest lucru de la adolescenți. Aud acest lucru de la misionari. Aud acest lucru de la cei care s-au convertit recent. Aud acest lucru de la membri de o viață. O înțeleaptă sfântă din zilele din urmă, sora Darla Isackson, a constatat faptul că Satana a reușit, într-un fel, să facă astfel, încât legămintele și poruncile să pară că sunt blesteme și pedepse. Pentru unii, el a transformat idealurile și inspirația Evangheliei în ură de sine și autocompătimire.3
Ceea ce spun, acum, nu neagă sau diminuează în niciun fel vreo poruncă pe care Dumnezeu ne-a dat-o vreodată. Cred în perfecțiunea Lui și știu că suntem fiii și fiicele Lui de spirit având potențial de a deveni aşa cum este El. Știu, de asemenea, că, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, nu trebuie să ne înjosim sau să ne denigrăm, de parcă, dacă ne pedepsim, ne vom transforma în persoana pe care o dorește Dumnezeu să fim în eternitate. Nu! Având întotdeauna dorința de a ne pocăi și de a fi din ce în ce mai neprihăniți în inimile noastre, sper să ne putem continua progresul într-un mod care să nu includă consecințe negative fizice sau emoționale, depresie sau reducerea respectului de sine. Acest lucru nu este ceea ce dorește Domnul pentru copiii de la Societatea Primară sau pentru oricine altcineva care cântă sincer: „Eu încerc să fiu ca Isus”4.
Pentru a pune acest argument într-un context, vreau să vă amintesc tuturor că trăim într-o lume decăzută și că, deocamdată, suntem un popor decăzut. Suntem în împărăția telestială, scrisă cu litera t, nu cu litera c. Așa cum ne-a învățat președintele Russell M. Nelson, aici, în viața muritoare, perfecțiunea este încă „în așteptare”5.
Așadar, cred că Isus nu a intenționat ca predica Lui despre acest subiect să fie o mustrare pentru neajunsurile noastre. Nu, eu cred că El a intenționat ca aceasta să fie o dovadă cu privire la cine și ce este Dumnezeu Tatăl Veșnic și la ce putem realiza alături de El în eternitate. În orice caz, sunt recunoscător să știu că, în ciuda imperfecțiunilor mele, cel puțin Dumnezeu este perfect – că, de exemplu, cel puțin El este dornic să-i iubească pe dușmanii Lui, deoarece, prea des, din pricina „omului firesc”6 din noi, dumneavoastră și cu mine suntem uneori acel dușman. Cât de recunoscător sunt pentru faptul că cel puțin Dumnezeu îi poate binecuvânta pe aceia care Îl prigonesc, pentru că, fără să ne dorim sau să intenționăm, uneori noi toți Îl prigonim! Sunt recunoscător că Dumnezeu este milostiv și împăciuitor, pentru că eu am nevoie de milă și lumea are nevoie de pace. Desigur, tot ce spunem despre virtuțile Tatălui, spunem și despre cele ale Singurului Său Fiu Născut, care a trăit și a murit având aceeași perfecțiune.
Mă grăbesc să spun că, dacă ne concentrăm asupra realizărilor Tatălui și ale Fiului și nu asupra eșecurilor noastre, nu înseamnă că vom avea vreo justificare pentru viețile noastre dezordonate sau coborârea standardelor noastre. Nu, de la început Evanghelia a fost „pentru desăvârșirea sfinților… până vom ajunge… la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos”7. Eu sugerez simplu că, cel puțin unul dintre scopurile unui verset sau al unei porunci poate fi acela de a ne aminti cât de glorioasă este „statura plinătății lui Hristos”8, inspirându-ne să avem o mai mare dragoste și admirație pentru El și o dorință mai mare de a fi ca El.
Moroni ne îndeamnă: „Da, veniți la Hristos și perfecționați-vă pentru El… [Iubiți-L] pe Dumnezeu cu toată puterea, mintea și tăria voastră, atunci… prin harul Lui voi să puteți să fiți perfecți în Hristos” 9. Singura noastră speranță pentru a atinge perfecțiunea adevărată este să o primim ca pe un dar din ceruri – nu să o „câștigăm”. Astfel, harul lui Hristos ne oferă nu doar salvare de la tristețe, păcat și moarte, ci și salvare de propria noastră autocritică insistentă.
Permiteți-mi să folosesc una dintre pildele Salvatorului pentru a spune acest lucru puțin diferit. Un slujitor îi datora împăratului său suma de 10.000 de galbeni. Auzind rugămintea slujitorului de a avea răbdare și îndurare, „stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el… i-a iertat datoria”. Dar, apoi, același slujitor nu l-a iertat pe un tovarăș de-al lui de slujbă care îi datora 100 de lei. Auzind lucrurile acestea, împăratul i-a spus celui pe care-l iertase: „Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău, cum am avut eu milă de tine?”10.
Există o anumită diferență de opinie în rândul erudiților cu privire la valorile monetare menționate aici – și iertați referința monetară din S.U.A. – dar pentru a simplifica lucrurile, dacă datoria mai mică, neiertată, de 100 de lei, era, de exemplu, 100 de dolari în zilele noastre, atunci datoria de 10.000 de galbeni, atât de ușor iertată, ar fi putut ajunge la un miliard de dolari – sau mai mult!
Ca datorie personală, aceasta este o cifră astronomică – mai presus de puterea noastră de a înțelege. (Nimeni nu poate cumpăra atat de mult!) Ei bine, scopul acestei pilde se presupune a fi de neînțeles; se presupune a fi mai presus de puterea noastră de a înțelege, să nu mai vorbim că este mai presus de posibilitatea noastră de a plăti. Și aceasta, pentru că aici nu avem o poveste din Noul Testament despre doi slujitori care se ceartă. Este o poveste despre noi toți, familia umană decăzută – datornici muritori, păcătoși și prizonieri. Fiecare dintre noi este datornic iar verdictul a fost închisoare pentru fiecare dintre noi. Și acolo am fi rămas dacă nu ar fi fost harul unui Rege care ne eliberează pentru că ne iubește și este „plin de milă față de noi”11.
Isus folosește aici o măsură greu de înțeles, pentru că ispășirea Sa este un dar de neimaginat oferit la un preț incomprehensibil. Mi se pare că acest lucru reprezintă cel puțin o parte din semnificația care stă la baza poruncii lui Isus de a fi perfecți. S-ar putea să nu putem demonstra încă perfecțiunea de 10.000 de galbeni pe care Tatăl și Fiul au atins-o, dar Ei nu ne cer prea mult spunându-ne să fim mai asemănători Lor în lucrurile mici, acționând și vorbind, iubind și iertând, pocăindu-ne și progresând în cele mai mici detalii din viața noastră muritoare, ceea ce cu siguranță putem face.
Dragii mei frați și dragile mele surori, cu excepția lui Isus, nu au existat vieți perfecte în această călătorie pe care o facem pe pământ; așadar, cât suntem aici, în viața muritoare, să ne străduim să progresăm în mod constant, dar să nu cădem în extrema pe care oamenii de știință o numesc „perfecționism toxic”12. Trebuie să evităm să avem această așteptare extremă de la noi înșine, de la alții, și aș mai adăuga, de la aceia care sunt chemați să slujească în Biserică – ceea ce pentru sfinții din zilele din urmă înseamnă toată lumea, căci toți suntem chemați să slujim undeva.
În această privință, Lev Tolstoi a scris odată despre un preot care a fost criticat de către un membru al congregației sale deoarece nu trăia așa cum ar fi trebuit; criticul a concluzionat că principiile propovăduite de predicatorul fals trebuiau, de asemenea, să fie eronate.
Ca răspuns la această critică, preotul spune: „Priviți la viața mea de acum și comparați-o cu viața mea anterioară. Veți vedea că încerc să trăiesc în acord cu adevărul pe care îl proclam”. Neputând să trăiască conform standardelor înalte pe care le propovăduia, preotul recunoaște că a greșit. Însă, el l-a rugat:
„Atacă-mă, [dacă vrei,] și eu fac acest lucru, dar [nu] ataca… calea pe care o urmez… Când cunosc drumul spre casă, [dar] merg pe el băut, înseamnă cumva că nu e calea dreaptă doar pentru că eu nu pot să merg drept?
Nu striga cu bucurie: «Priviți-l!… Iată-l cum se târăște prin mocirlă!» Nu, nu te bucura, ci acordă… ajutor [tuturor acelora care încearcă să meargă pe drumul care duce înapoi la Dumnezeu]”13.
Dragi frați și surori, fiecare dintre noi aspiră la o viață ca cea a lui Hristos, nu ca cea pe care reușim, deseori, să o trăim. Dacă recunoaștem acest lucru cu sinceritate și încercăm să ne îmbunătițim, nu suntem ipocriți; suntem oameni. Sper ca noi să refuzăm să lăsăm ca propriile noastre greșeli din viața muritoare și neajunsurile inevitabile, chiar ale celor mai buni oameni aflați în jurul nostru, să ne facă cinici cu privire la adevărurile Evangheliei, la veridicitatea Bisericii, speranța pentru viitorul nostru sau posibilitatea de a fi evlavioși. Dacă vom persevera, atunci undeva în eternitate, perfecțiunea noastră va fi desăvârșită și completă – aceasta fiind semnificația pe care Noul Testament o dă cuvântului perfecțiune14.
Depun mărturie despre acel mare destin, de care putem avea parte toți datorită ispășirii Domnului nostru Isus Hristos, care El Însuși a continuat „din har în har”15 până când, în nemurirea Sa16 El a primit o plenitudine perfectă a gloriei celestiale.17 Depun mărturie că, în acest ceas, cu mâinile care poartă semnele cuielor, El ne oferă același har, ocrotindu-ne și încurajându-ne, fără a ne abandona, până când vom fi în siguranță acasă și vom avea parte de îmbrățișarea Părinților noștri eterni. Pentru un moment atât de perfect, continui să mă străduiesc, oricât aș fi de stângaci. Pentru un astfel de dar perfect, continui să mulțumesc, oricât ar părea de neadecvat. Spun aceste lucruri, chiar în numele perfecțiunii, a celui care nu a fost niciodată stângaci sau neadecvat, dar care ne iubește pe toți, chiar Domnul Isus Hristos, amin.