Cărți și lecții
Capitolul 19: Pocăinţa

Capitolul 19

Pocăinţa

An Hispanic young woman crying. She is holding a handkerchief. Tears are rolling down her face.

Noi, toţi, trebuie să ne pocăim

  • Ce este păcatul? Ce efecte au păcatele noastre asupra noastră?

Credinţa în Isus Hristos duce la pocăinţă. În lume, nevoia de pocăinţă a existat din vremea lui Adam până în ziua de azi. Domnul l-a învăţat pe Adam: „De aceea, învaţă-i pe copiii tăi că toţi oamenii, de pretutindeni, trebuie să se pocăiască sau ei nu vor putea, în niciun un mod, să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, pentru că niciun lucru care nu este curat nu poate locui acolo sau nu poate locui în prezenţa Sa” (Moise 6:57).

Noi am venit pe pământ cu scopul de a creşte şi de a progresa. Acesta este un proces care durează toată viaţa. În acest timp, noi, toţi, păcătuim (vezi Romani 3:23). Noi, toţi, avem nevoie să ne pocăim. Uneori, păcătuim din cauza ignoranţei, alteori, din cauza slăbiciunilor noastre şi, în alte ocazii, din cauza nesupunerii voite. În Biblie citim că „pe pământ nu este niciun om fără prihană, care sa facă binele fără să păcătuiască” (Eclesiastul 7:20) şi că „dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1:8).

Ce este păcatul? Iacov a spus: „Cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat” (Iacov 4:17). Ioan a descris păcatul ca fiind „orice nelegiuire” (1 Ioan 5:17) şi „fărădelege” (1 Ioan 3:4).

Din această cauză Domnul a spus: „Toţi oamenii, de pretutindeni, trebuie să se pocăiască” (Moise 6:57). În afara lui Isus Hristos, care a avut o viaţă perfectă, fiecare om care a trăit pe pământ a păcătuit. Tatăl nostru Ceresc, în marea Sa dragoste, ne-a oferit această ocazie de a ne pocăi de păcatele noastre.

Să ne eliberăm de păcatele noastre prin pocăinţă

  • Ce este pocăinţa?

Pocăinţa este calea ce ni s-a dat pentru a ne elibera de păcatele noastre şi pentru a primi iertare pentru aceste păcate. Păcatele încetinesc progresul nostru spiritual şi îl pot chiar opri. Pocăinţa ne dă posibilitatea să creştem şi să ne dezvoltăm din nou spiritual.

Privilegiul pocăinţei este posibil datorită ispăşirii lui Isus Hristos. Într-un fel pe care nu-l înţelegem pe deplin, Isus a plătit pentru păcatele noastre. Preşedintele Joseph Fielding Smith a spus:

„Eu am îndurat durere, voi aţi îndurat durere, iar aceasta a fost uneori foarte intensă; dar eu nu pot înţelege durerea… care să facă sângele să iasă la suprafaţa corpului precum sudoarea. A fost ceva teribil, ceva cumplit …

Nu a existat niciun om născut în această lume care ar fi putut purta greutatea poverii aşezate asupra Fiului lui Dumnezeu, atunci când El purta păcatele mele şi ale dumneavoastră şi făcea posibil ca noi să scăpăm de păcatele noastre” (Doctrines of Salvation, selecţie realizată de Bruce R. McConkie, 3 vol. [1954–1956], 1:130–131; italice în original).

Pocăinţa necesită uneori un mare curaj, multă tărie, multe lacrimi, rugăciuni neîncetate şi eforturi neobosite pentru a trăi potrivit poruncilor Domnului.

Principiile pocăinţei

  • Care sunt principiile pocăinţei?

Preşedintele Spencer W. Kimball a declarat: „Nu există o cale privilegiată către pocăinţă, nu există o cale privilegiată către iertare. Fiecare om trebuie să urmeze acelaşi curs, fie că este bogat sau sărac, educat sau needucat, înalt sau scund, prinţ sau cerşetor, rege sau om obişnuit” (Teachings of Presidents of the Church: Spencer W. Kimball [2006], p. 38; italice în original).

Trebuie să ne recunoaştem păcatele

Pentru a ne pocăi, trebuie să admitem faţă de noi înşine că am păcătuit. Dacă nu recunoaştem aceasta, nu ne putem pocăi.

Alma l-a sfătuit pe fiul său, Corianton, care fusese necredincios în chemarea sa de misionar şi care comisese păcate grave: „Să laşi… păcatele tale să te tulbure, cu acea tulburare care te va coborî pe tine către pocăinţă… Nu te apuca să te scuzi pe tine însuţi nici câtuşi de puţin” (Alma 42:29–30). Scripturile ne sfătuiesc să nu justificăm practicile noastre păcătoase (vezi Luca 16:15–16).

Nu putem ascunde nicio faptă din vieţile noastre de noi sau de Domnul.

Trebuie să ne pară rău pentru păcatele noastre

Pe lângă faptul că ne recunoaştem păcatele, trebuie să ne pară sincer rău pentru ceea ce am făcut. Trebuie să simţim că păcatele noastre sunt cumplite. Trebuie să avem dorinţa de a ne scăpa de povara lor şi de a renunţa la ele. Scripturile ne spun: „Toţi cei care se umilesc înaintea lui Dumnezeu şi doresc să fie botezaţi, şi vin cu inima frântă şi cu spiritul smerit, şi… într-adevăr s-au pocăit de toate păcatele,… vor fi primiţi prin botez în Biserica Lui” (D&L 20:37).

Trebuie să ne abandonăm păcatele

Părerea noastră de rău sinceră ne duce spre abandonarea păcatelor (oprirea de la păcatele) noastre. Dacă am furat ceva, nu vom mai fura. Dacă am minţit, nu vom mai minţi. Dacă am comis adulter, vom înceta. Domnul i-a revelat profetului Joseph Smith: „În acest mod veţi cunoaşte dacă un om se pocăieşte de păcatele lui – iată, el le va mărturisi şi le va abandona” (D&L 58:43).

Trebuie să mărturisim păcatele noastre

Mărturisirea păcatelor noastre este foarte importantă. Domnul ne-a poruncit să ne mărturisim păcatele. Mărturisirea ridică o povară grea de pe umerii celui care a păcătuit. Domnul a promis: „Eu, Domnul, iert păcatele şi sunt milostiv faţă de cei care mărturisesc păcatele lor cu inima umilă” (D&L 61:2).

Trebuie să mărturisim Domnului toate păcatele noastre. În plus, trebuie să mărturisim autorităţii potrivite a preoţiei toate păcatele grave – cum ar fi adulterul, păcatul trupesc, relaţiile homosexuale, abuzul comis împotriva soţiei sau copiilor şi vânzarea sau folosirea drogurilor ilegale – care ar putea sa ne afecteze condiţia de membri ai Bisericii. Dacă am păcătuit împotriva unei alte persoane, trebuie să mărturisim aceasta persoanei pe care am lezat-o. Unele dintre păcatele mai puţin grave ne implică numai pe noi şi pe Domnul. Acestea pot fi mărturisite numai Domnului.

Trebuie să ne reparăm greşeala

O parte a pocăinţei constă în repararea greşelii. Aceasta înseamnă să îndreptăm, în măsură cât mai mare cu putinţă, orice rău am fi provocat. De exemplu, un hoţ trebuie să dea înapoi ceea ce a furat. Un mincinos trebuie să facă adevărul cunoscut. Un bârfitor care a defăimat caracterul unei persoane trebuie să facă eforturi pentru a restabili bunul renume al persoanei vătămate. Dacă facem aceste lucruri, Dumnezeu nu va pomeni de păcatele noastre când vom fi judecaţi (vezi Ezechiel 33:15–16).

Trebuie să îi iertăm pe alţii

O parte vitală a pocăinţei este iertarea acelora care au păcătuit împotriva noastră. Domnul nu ne va ierta dacă inimile noastre nu sunt pe deplin curăţate de toata ura, amărăciunea şi resentimentele faţă de alţi oameni (vezi 3 Nefi 13:14–15). „De aceea, Eu vă spun vouă că trebuie să iertaţi unul altuia; pentru că acela care nu iartă fratelui său greşelile lui este condamnat înainte Domnului; pentru că rămâne în el păcatul mai mare” (D&L 64:9).

Trebuie să ţinem poruncile lui Dumnezeu

Pentru ca pocăinţa noastră să fie deplină, trebuie să ţinem poruncile Domnului (vezi D&L 1:32). Nu ne pocăim cu adevărat dacă nu ne plătim zeciuielile, dacă nu ţinem sfântă ziua de sabat şi dacă nu ne supunem Cuvântului de înţelepciune. Nu ne pocăim dacă nu susţinem autorităţile Bisericii şi dacă nu-L iubim de Domnul şi pe semenii noştri. Dacă nu ne rugăm şi suntem răi cu alţi oameni, atunci, cu siguranţă, nu ne pocăim. Când ne pocăim, vieţile noastre se schimbă.

Preşedintele Kimball a spus: „Întâi, persoana se pocăieşte. După ce a câştigat acest teren, ea trebuie să trăiască potrivit poruncilor Domnului pentru a păstra teritoriul capturat. Acest lucru este necesar pentru a-şi asigura iertarea completă” (Teachings of Presidents of the Church: Spencer W. Kimball, p. 43).

  • În ce mod se deosebesc învăţăturile din această secţiune de falsa idee că pocăinţa înseamnă realizarea unor simpli paşi sau a unor acţiuni obişnuite?

Cum ne ajută pocăinţa

  • În ce moduri ne poate ajuta pocăinţa?

Atunci când ne pocăim, ispăşirea lui Isus Hristos are efect deplin în vieţile noastre, iar Domnul ne iartă păcatele. Suntem eliberaţi de lanţurile păcatelor noastre şi găsim bucurie.

Alma a relatat experienţa pocăinţei de trecutul său plin de păcate:

„Sufletul meu a fost sfâşiat [tulburat] în cel mai înalt grad şi torturat pentru toate păcatele mele.

Da, mi-am adus aminte de toate păcatele şi nedreptăţile mele pentru care am fost chinuit cu durerile iadului; da, eu am văzut că m-am răzvrătit împotriva Dumnezeului meu şi că nu I-am ţinut poruncile Lui sfinte…

 Atât de mari au fost nedreptăţile mele, încât numai simplul gând al venirii în prezenţa Dumnezeului meu mi-a sfâşiat sufletul cu o groază de negrăit…

 Şi s-a întâmplat că… în timp ce eram chinuit de aducerea aminte a păcatelor mele cele multe, iată, de asemenea, mi-am amintit că am auzit profeţia tatălui meu… în legătura cu venirea unui Isus Hristos, un Fiu al lui Dumnezeu, ca să ispăşească pentru păcatele lumii.

Acum, în timp ce mintea mea prinsese acest gând, am implorat în inima mea: O, Isuse, Tu, Fiu al lui Dumnezeu, ai milă de mine …

Şi acum, iată, atunci când mă gândeam la aceasta, nu am mai putut să-mi amintesc de durerile mele …

Şi o, ce bucurie şi ce minunată lumină am văzut eu; da, sufletul meu s-a umplut de o bucurie tot atât de mare cât fusese durerea mea!

… Nu poate să existe nimic la fel de minunat şi de dulce ca bucuria mea (Alma 36:12–14, 17–21).

  • În ce mod pocăinţa şi iertarea i-au adus bucurie lui Alma?

Pericolele amânării pocăinţei noastre

  • Care sunt unele dintre consecinţele posibile ale amânării pocăinţei noastre?

Profeţii au declarat că „această viaţă este pentru oameni timpul în care să se pregătească să-L întâlnească pe Dumnezeu” (Alma 34:32). Trebuie să ne pocăim acum, în fiecare zi. Când ne trezim dimineaţa, trebuie să ne cercetăm propria persoană pentru a vedea dacă Spiritul lui Dumnezeu este cu noi. Seara, înainte de culcare, trebuie să rememoram faptele şi cuvintele noastre din timpul zilei şi să-I cerem Domnului să ne arate lucrurile pentru care trebuie să ne pocăim. Prin pocăinţa de zi cu zi şi prin iertarea păcatelor noastre de către Domnul, vom trăi experienţa zilnică a evoluţiei către desăvârşire. Ca şi în cazul lui Alma, fericirea şi bucuria noastră pot fi dulci şi minunate.

Scripturi suplimentare