Cărți și lecții
Capitolul 30: Caritatea

Capitolul 30

Caritatea

The Good Samaritan holding up a wounded man's head and giving him a drink. A donkey is in the background.

Ce este caritatea?

  • Cum aţi defini caritatea?

Viaţa Salvatorului reflectă dragostea Sa pură pentru toţi oamenii. El Şi-a dat chiar viaţa pentru noi. Caritatea este acea dragoste pură pe care o are Salvatorul nostru Isus Hristos. El ne-a poruncit să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne iubeşte El. Scripturile ne învaţă că acest tip de dragoste, caritatea, vine dintr-o inimă curată (vezi1 Timotei 1:5). Noi avem o dragoste pură atunci când, din inimă, arătăm preocupare şi compasiune sincere faţă de toţi fraţii şi surorile noastre.

Caritatea este cea mai mare dintre toate virtuţile

Profetul Mormon ne spune: „De aceea, lipeşte-te de caritate care este cea mai mare dintre toate, căci toate lucrurile trebuie să piară–dar caritatea este dragostea pură a lui Hristos şi ea rabdă în vecii vecilor” (Moroni 7:46–47; vezi, de asemenea, 1 Corinteni 13; 2 Nefi 26:30; Moroni 7:44–45, 48).

Salvatorul ne-a oferit exemplul vieţii Sale ca să-l urmăm. El este Fiul lui Dumnezeu. El are o dragoste perfectă şi ne-a arătat cum să iubim. Prin exemplul Său, El ne-a arătat că nevoile spirituale şi fizice ale semenilor noştri sunt la fel de importante ca şi ale noastre. Înainte să-Şi fi dat viaţa pentru noi, El a spus:

„Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu.

Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15:12–13).

Vorbind cu Domnul, Moroni a spus:

„Eu îmi aduc aminte că Tu ai zis că ai iubit lumea, într-atât, încât Tu Ţi-ai dat viaţa pentru lume …

Şi acum, eu ştiu că această dragoste pe care Tu ai avut-o pentru copiii oamenilor este caritate; de aceea, dacă oamenii nu vor avea îndurare, ei nu vor putea moşteni locul acela pe care Tu l-ai pregătit în locaşurile Tatălui Tău” (Eter 12:33–34).

Poate că nu va fi necesar ca noi să ne dăm viaţa, aşa cum a făcut Salvatorul. Dar noi putem avea caritate dacă facem ca El să fie în centrul vieţii noastre şi dacă urmăm exemplul şi învăţăturile Sale. Asemenea Salvatorului, şi noi putem binecuvânta viaţa fraţilor şi surorilor noastre aici, pe pământ.

  • De ce este caritatea cea mai mare dintre toate virtuţile?

Caritatea înseamnă, printre altele, a da celor bolnavi, celor suferinzi şi celor săraci

Salvatorul ne-a transmis multe învăţături sub forma unor povestiri sau pilde. Pilda bunului samaritean ne învaţă că noi trebuie să dăm celor nevoiaşi, indiferent dacă ei ne sunt sau nu prieteni (vezi Luca 10:30–37; vezi, de asemenea, James E. Talmage, Jesus the Christ, a treia ediţie. [1916], p. 430 – 432). În această pildă, Salvatorul a spus că un om călătorea către un alt oraş. Pe drum, el a fost atacat de tâlhari. Aceştia i-au furat hainele şi banii şi l-au bătut, lăsându-l aproape mort. Un preot a trecut pe acolo, l-a văzut şi a mers mai departe. Apoi, a trecut un slujitor al templului, l-a văzut şi a mers mai departe. Totuşi, un samaritean, care era dispreţuit de iudei, a trecut şi, când a văzut omul căzut, i s-a făcut milă (vezi ilustraţia din acest capitol). Îngenunchind alături de el, bunul samaritean i-a legat rănile şi l-a dus călare pe măgăruş la un han. L-a plătit pe hangiu ca să aibă grijă de om până când acesta se va însănătoşi.

Isus ne-a învăţat că noi trebuie să oferim mâncare celor flămânzi, adăpost celor care nu au şi haine celor săraci. Când îi vizităm pe cei bolnavi şi pe cei care se află în închisoare, este ca şi cum am face aceste lucruri pentru El. El ne promite că, dacă vom face aceste lucruri, noi vom moşteni împărăţia Sa (vezi Matei 25:34–46).

Noi nu trebuie să încercăm să hotărâm dacă cineva merită cu adevărat ajutorul nostru (vezi Mosia 4:16–24). Dacă ne-am îngrijit în primul rând de nevoile familiei noastre, după aceea trebuie să-i ajutăm pe cei care au nevoie de ajutor. În acest fel, noi vom fi precum Tatăl nostru din Cer, care dă ploaie atât peste cei drepţi, cât şi peste cei nedrepţi (vezi Matei 5:44–45).

Preşedintele Thomas S. Monson ne-a amintit că există oameni care au nevoie de mai mult decât doar de bunuri materiale:

„Să ne adresăm următoarea întrebare: «Am făcut eu un bine în lume azi, Ajutând pe cel necăjit?» [Imnuri, nr. 140]. Ce formulă pentru fericire! Ce reţetă pentru fericire, pentru pace sufletească – a avea o recunoştinţă divină faţă de o altă fiinţă umană.

„Prilejurile de a da din timpul şi talentele noastre sunt cu adevărat nelimitate, dar ele sunt în acelaşi timp trecătoare. Sunt inimi cărora le putem aduce bucurie. Sunt cuvinte de alinare pe care le putem rosti. Sunt daruri pe care le putem oferi. Sunt fapte pe care le putem face. Sunt suflete care trebuie salvate” (în Conference Report, octombrie 2001, p. 72 sau Ensign, noiembrie 2001, p. 60).

  • Gândindu-vă la pilda bunului samaritean, cum i-aţi descrie pe cei care au trecut pe lângă omul rănit? Cum l-aţi descrie pe samaritean? Cum putem pune în practică în viaţa noastră mesajul acestei pilde?

Caritatea vine din inimă

  • Cum putem să-i iubim pe oameni în pofida păcatelor şi greşelilor lor?

Chiar dacă dăm celor nevoiaşi, dacă nu simţim compasiune pentru ei, atunci nu avem caritate (vezi 1 Ioan 3:16–17). Apostolul Pavel ne-a învăţat că atunci când avem caritate suntem plini de sentimente bune faţă de toţi oamenii. Suntem răbdători şi amabili. Nu suntem lăudăroşi sau mândri, egoişti sau nepoliticoşi. Când avem caritate, nu ne amintim şi nu ne bucurăm de răul făcut de alţii. Nici nu facem lucruri bune numai pentru că este în avantajul nostru. În schimb, împărtăşim bucuria alături de cei care trăiesc conform adevărului. Când avem caritate suntem loiali, vedem ce-i mai bun în ceilalţi şi suntem amabili cu ei. Scripturile ne învaţă: „Dragostea nu va pieri niciodată” (vezi 1 Corinteni 13:4–8).

Salvatorul a fost exemplul nostru în ceea ce priveşte sentimentele noastre faţă de ceilalţi şi comportamentul nostru faţă de ei. El a dispreţuit ticăloşia, dar i-a iubit pe păcătoşi în pofida păcatelor lor. El a avut compasiune faţă de copii, bătrâni, săraci şi cei nevoiaşi. El a avut o dragoste atât de mare încât L-a implorat pe Tatăl nostru Ceresc să-i ierte pe soldaţii care I-au străpuns mâinile şi picioarele cu cuie (vezi Luca 23:34). El ne-a învăţat că, dacă nu-i iertăm pe ceilalţi, nici Tatăl nostru din Cer nu ne va ierta (vezi Matei 18:33–35). El a spus: „Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc… Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi?” (Matei 5:44, 46). Noi trebuie să învăţăm să simţim faţă de ceilalţi ceea ce a simţit Isus.

Cum putem deveni caritabili?

  • Cum putem deveni mai caritabili?

O modalitate de a deveni caritabili este de a studia viaţa lui Isus Hristos şi de a ţine poruncile Sale. Putem studia ce a făcut El în anumite situaţii şi putem face aceleaşi lucruri atunci când ne aflăm în situaţii similare.

În al doilea rând, dacă avem sentimente care nu sunt caritabile, ne putem ruga să fim mai caritabili. Mormon ne îndeamnă: „Rugaţi-vă la Tatăl cu toată puterea inimii, pentru ca voi să fiţi plini de dragostea [caritatea] Lui pe care El a dăruit-o tuturor acelora care Îl urmează cu adevărat pe Fiul Său, Isus Hristos” (Moroni 7:48).

În al treilea rând, putem învăţa să ne iubim pe noi înşine, ceea ce înseamnă că ne înţelegem adevărata valoare în calitate de copii ai Tatălui nostru Ceresc. Salvatorul ne-a învăţat că trebuie să-i iubim pe ceilalţi ca pe noi înşine (vezi Matei 22:39). Pentru a ne iubi pe noi înşine trebuie să ne respectăm şi să avem încredere în noi înşine. Aceasta înseamnă că trebuie să ne supunem principiilor Evangheliei. Trebuie să ne pocăim de greşelile noastre. Trebuie să ne iertăm pe noi înşine după ce ne-am pocăit. Vom ajunge să ne iubim mai mult pe noi înşine atunci când vom simţi asigurarea profundă şi mângâietoare a faptului că Salvatorul ne iubeşte cu adevărat.

În al patrulea rând, putem să evităm să gândim că suntem mai buni decât ceilalţi oameni. Putem să avem răbdare cu defectele lor. Joseph Smith a spus: „Cu cât ne apropiem mai mult de Tatăl nostru Ceresc, cu atât suntem mai înclinaţi să privim cu compasiune sufletele care pier; simţim că dorim să le luăm pe umerii noştri şi să aruncăm păcatele lor în urma noastră” (Teachings of Presidents of the Church: Joseph Smith [2007], p. 428–429).

În Cartea lui Mormon citim despre Enos, un tânăr care a vrut să ştie că păcatele îi fuseseră iertate. El ne spune:

„Sufletul meu flămânzea; şi am îngenuncheat înaintea Făcătorului meu şi am strigat către El în rugăciune fierbinte şi implorare pentru sufletul meu; şi cât e ziua de lungă L-am implorat; da, iar atunci când veni noaptea, eu încă îmi ridicam glasul ca să ajungă la ceruri.

Şi iată a venit un glas către mine, zicând: Enos, păcatele tale îţi sunt iertate, iar tu vei fi binecuvântat” (Enos 1:4–5).

Domnul i-a explicat lui Enos că, datorită credinţei lui în Hristos, păcatele lui fuseseră iertate. Când Enos a auzit aceste cuvinte nu a mai fost preocupat de propria lui persoană. Ştia că Domnul îl iubea şi avea să-l binecuvânteze. În schimb, el a început să fie preocupat de bunăstarea prietenilor şi rudelor sale, nefiţii. Şi-a deschis complet sufletul faţă de Dumnezeu pentru ei. Domnul i-a răspuns spunându-i că ei aveau să fie binecuvântaţi potrivit credinţei lor prin respectarea poruncilor care le fuseseră deja date. Dragostea lui Enos a devenit şi mai mare după aceste cuvinte şi s-a rugat îndelung cu stăruinţă pentru lamaniţi, care erau duşmanii nefiţilor. Domnul a îndeplinit dorinţele lui Enos, iar el şi-a petrecut restul vieţii străduindu-se să salveze sufletele nefiţilor şi lamaniţilor (vezi Enos 1:6–26).

Enos a fost atât de recunoscător pentru dragostea şi iertarea Domnului încât şi-a petrecut de bunăvoie restul vieţii ajutând-i pe alţi oameni să primească acelaşi dar. Enos a devenit cu adevărat caritabil. Şi noi putem face la fel. De fapt, noi trebuie să facem astfel pentru a moşteni locul care a fost pregătit pentru noi în împărăţia Tatălui nostru.

Scripturi suplimentare