Viaţa şi slujirea lui George Albert Smith

Într-o zi, în timpul slujirii sale în calitate de preşedinte al Bisericii, George Albert Smith a primit o fotografie pe care era scris: „Vă trimit această fotografie, deoarece ea este o ilustrare grafică a omului care noi credem că sunteţi”. Era o fotografie cu preşedintele Smith care discuta cu o mamă şi cu cei patru copilaşi ai ei. În acea zi, preşedintele Smith se grăbea să prindă un tren, iar mama respectivă l-a oprit sperând ca ai ei copii să aibă ocazia să dea mâna cu un profet al lui Dumnezeu. Un observator a imortalizat acel moment într-o fotografie.

Pe fotografie mai scria: „Motivul pentru care noi preţuim [această poză] atât de mult este acela că, deşi eraţi atât de ocupat, în pofida faptului că vă grăbeaţi să ajungeţi la maşină şi, apoi, la tren, v-aţi oprit şi aţi dat mâna cu fiecare copil din această familie”¹.

Acte de bunătate ca acesta au caracterizat viaţa şi slujirea lui George Albert Smith. Fie că a oferit dragoste şi încurajare aproapelui său care întâmpina probleme cu credinţa sa, fie că a organizat mari acţiuni de bunăstare pentru a hrăni mii de oameni, George Albert Smith a trăit conform poruncii Salvatorului: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu 12:31).

Anii copilăriei, 1870–1890

Fotografie cu micuţul George Albert Smith — În jurul vârstei de 4 ani

George Albert Smith s-a născut pe 4 aprilie 1870 într-o casă modestă din oraşul Salt Lake, avându-i ca părinţi pe John Henry şi pe Sarah Farr Smith. Familia Smith avea o moştenire măreaţă în ceea ce priveşte slujirea în împărăţia lui Dumnezeu. Tatăl lui George Albert avea să slujească mai târziu în Cvorumul celor Doisprezece Apostoli şi în Prima Preşedinţie. Bunicul său, cel după care a primit numele, George A. Smith, a fost un văr al profetului Joseph Smith şi s-a numărat printre primii pionieri sfinţi din zilele din urmă care au intrat în Valea Salt Lake în anul 1847; George A. Smith a fost, de asemenea, apostol şi unul dintre consilierii preşedintelui Brigham Young. Străbunicul lui George Albert, John Smith a slujit ca patriarh al Bisericii şi ca primul preşedinte de ţăruş în oraşul Salt Lake. Iar bunicul din partea mamei, Lorin Farr, a fost primul primar al oraşului Ogden, Utah, şi primul preşedinte de ţăruş în acel oraş.

Fotografie cu John Henry Smith — John Henry Smith

George Albert Smith şi-a iubit şi admirat părinţii. El a spus că tatăl lui a fost cel care l-a învăţat să-şi întindă braţele către cei nevoiaşi² şi a lăudat-o pe mama lui pentru sacrificiile pe care le-a făcut pentru ca familia ei să trăiască în acord cu principiile Evangheliei. „Deşi eram săraci”, îşi amintea el, „şi tatăl meu era în misiune când eu aveam cinci ani, nu-mi amintesc s-o fi auzit pe mama plângându-se şi nici nu am văzut-o vreodată vărsând vreo lacrimă din cauza condiţiilor în care trăiam. Nu am cunoscut vreodată pe cineva care să poată folosi fiecare dolar într-un mod atât de înţelept cum a făcut ea…

Când tata nu era acasă, fiind plecat în misiune, mama i-a luat locul şi era cu adevărat capul familiei, în lipsa lui. Ne spuneam rugăciunile, binecuvântam mâncarea şi, când cineva era bolnav, ea chema vârstnicii, deoarece avea o credinţă mare în rânduielile Evangheliei. Ea a fost mereu o plătitoare de zeciuială integrală şi, atât cât am putut să-mi dau seama, niciodată nu i-a trecut prin minte că ar putea exista o greşeală şi că «mormonismul» nu ar fi adevărat. Ea credea din tot sufletul ei că este adevărat”³.

Fotografie cu Sarah Farr Smith — Sarah Farr Smith

În mod deosebit, George Albert Smith şi-a amintit cum mama lui l-a învăţat să se roage şi să aibă încredere că Dumnezeu îi va răspunde: „Când mă gândesc la influenţa pe care mama mea a avut-o asupra mea când eram mic, sunt cuprins de pioşenie şi emoţii… Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, cum m-a luat de mână şi am urcat foarte repede scările până la primul etaj. Acolo, am îngenuncheat în faţa ei şi o ţineam de mână în timp ce ea mă învăţa să mă rog. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acele mame care au în inima lor spiritul Evangheliei şi dorinţa de a binecuvânta. Aş putea repeta acea rugăciune acum, chiar dacă au trecut foarte mulţi ani de când am învăţat-o. Mi-a oferit asigurarea că am un Tată Ceresc şi m-a ajutat să ştiu că El mi-a auzit rugăciunile şi că le-a răspuns. Când am fost mai mare, încă locuiam într-o casă de lemn cu un etaj şi, când vântul bătea tare, aceasta se zguduia ca şi cum urma să se prăbuşească. Uneori, îmi era atât de frică încât nu puteam să adorm. Patul meu era într-o cameră mică, singurul din acea cameră şi, în multe nopţi am coborât din pat şi am îngenuncheat rugându-L pe Tatăl meu din Cer să aibă grijă de casă, s-o protejeze pentru a nu se sfărâma, după care mă urcam înapoi în pat având siguranţa că voi fi protejat împotriva răului de parcă L-aş fi ţinut pe Tatăl meu de mână”⁴.

Gândindu-se la copilăria sa, George Albert Smith a spus:

„Părinţii mei au avut condiţii de viaţă umile, dar eu aduc laudă Creatorului meu şi Îi mulţumesc din toată inima pentru că m-a trimis în casa lor…

Când eram mic, am înţeles că aceasta este lucrarea Domnului. Am învăţat că existau profeţi în viaţă pe pământ. Am învăţat că inspiraţia de la Cel Atotputernic îi influenţa pe cei care trăiau astfel încât să se bucure de ea…

Sunt recunoscător pentru dreptul de a mă naşte, recunoscător pentru părinţii care m-au învăţat Evanghelia lui Isus Hristos şi au fost un exemplu în căminul lor”⁵.

Tânărul George Albert a fost cunoscut ca un băiat vesel, cu chef de joacă. Prietenii au apreciat felul său vesel de a fi şi lui i-a plăcut să-i ajute să se simtă bine prin intermediul muzicuţei, banjoului chitarei şi al repertoriului de cântece nostime. El a avut, de asemenea, experienţe care l-au ajutat să-şi dezvolte un simţ puternic al responsabilităţii, un lucru deosebit pentru vârsta lui fragedă. Când avea 12 ani, George Albert a mers la Academia Brigham Young, unde a primit un sfat care avea să aibă un efect profund asupra vieţii lui. Mai târziu, el a spus:

„Din fericire, o parte a instruirii mele a avut loc sub îndrumarea Dr. Karl G. Maeser, acel educator excepţional care a fost primul ctitor al minunatelor şcoli ale Bisericii noastre… Nu-mi pot aminti prea multe dintre lucrurile care au fost spuse în timpul anului în care am fost acolo, dar este un lucru pe care nu cred că-l voi uita vreodată. L-am repetat de multe ori… Într-o zi, Dr. Maeser s-a ridicat şi a spus:

«Veţi fi responsabili nu doar pentru lucrurile pe care le faceţi, ci şi pentru gândurile voastre».

Fiind copil, neputând să-mi controlez gândurile prea bine, nu ştiam ce trebuia să fac, iar acest lucru mă îngrijora. De fapt, aveam tot timpul în minte această idee. După aproximativ o săptămână sau zece zile, am înţeles, pe neaşteptate, ce a vrut el să spună. Am putut să înţeleg sensul. Dintr-o dată, mi s-a dezvăluit această interpretare a ceea ce a spus el: Desigur, vei răspunde pentru gândurile tale, deoarece când viaţa ta muritoare se va încheia, aceasta va fi suma gândurilor tale. Acea sugestie a fost o binecuvântare pentru mine de-a lungul vieţii şi m-a ajutat, de multe ori, să evit gândurile necorespunzătoare, deoarece înţeleg că ea va fi, atunci când se va încheia, rezultatul gândurilor mele”⁶.

Tânărul George Albert şi-a asumat mari responsabilităţi, acasă, în anul 1882, când tatăl său, care slujise în Cvorumul celor Doisprezece timp de doi ani, a fost chemat ca preşedinte al Misiunii Europa. Absenţa lui John Henry a făcut ca George Albert să fie cel care trebuia să procure cele necesare pentru familie. La vârsta de 13 ani, el a făcut o cerere de angajare la o fabrică şi la un magazin universal ale Bisericii din oraşul Salt Lake, însă directorul i-a spus că nu-şi putea permite să angajeze pe nimeni. George Albert i-a răspuns acestuia că nu a cerut să fie plătit, ci doar să muncească. El a adăugat: „Ştiu că, dacă voi fi bun de ceva, atunci voi fi plătit”⁷. Atitudinea lui pozitivă l-a ajutat să primească o slujbă ca muncitor în fabrică, pentru care era plătit cu 250$ pe săptămână, iar etica lui profesională l-a ajutat să avanseze rapid în funcţii mai bune în cadrul companiei.

La vârsta de 18 ani, s-a angajat la un grup de inspectare a căilor ferate. În timpul acestei slujbe, strălucirea puternică a razelor soarelui pe nisipul deşertului i-a afectat ochii. Aceasta i-a slăbit lui George Albert vederea pentru totdeauna, lucru ce a făcut să-i fie greu să citească şi i-a provocat un disconfort de-a lungul vieţii.

Slujirea misionară şi căsătoria, 1891–1894

În luna septembrie a anului 1891, preşedintele Wilford Woodruff l-a chemat pe George Albert Smith să slujească într-o misiune cu termen scurt în sudul statului Utah. Însărcinarea lui concretă a fost de a lucra cu tinerii Bisericii din zona respectivă. În următoarele patru luni, el şi colegul lui au înfiinţat organizaţii pentru tineri în ţăruşi şi episcopii, au vorbit în cadrul a numeroase adunări şi i-au încurajat pe tineri să trăiască în acord cu standardele Bisericii.

După ce s-a întors din misiune, George Albert a continuat s-o curteze pe cea pe care a iubit-o încă de când era copil, pe Lucy Woodruff, nepoata preşedintelui Wilford Woodruff. Ei au crescut fiind vecini, iar Lucy a remarcat trăsăturile de caracter pe care şi le dezvolta George Albert. Ea şi-a notat în jurnal admiraţia pe care o avea faţă de el: „În această seară, merg la culcare cu inima plină de recunoştinţă faţă de Dumnezeu… şi mă rog ca El să-mi dea tărie să merit mai mult dragostea aceluia despre care cred cu tărie că este unul dintre cei mai buni tineri care a fost vreodată trimis pe pământ. Bunătatea şi amabilitatea lui fac să-mi curgă lacrimi”⁸.

Fotografie cu Lucy Emily Woodruff Smith — Lucy Emily Woodruff Smith

Dar Lucy avea mulţi admiratori, unii dintre ei erau foarte bogaţi şi-i ofereau daruri extravagante. George Albert, în schimb, a atras-o pe Lucy cu devotamentul lui faţă de Domnul. El i-a scris: „Dacă eşti interesată să te căsătoreşti cu un bărbat care are bani, acesta nu sunt eu, deoarece eu am decis cu mult timp în urmă că nu voi dedica propria-mi persoană, viaţă sau timpul meu pentru a face bani, ci pentru a-I sluji Domnului şi pentru a-i ajuta pe copiii Săi din această lume”⁹. Lucy a ales şi, în data de 25 mai 1892, ea şi George Albert s-au căsătorit în Templul Manti, Utah. Tatăl lui George Albert a înfăptuit ceremonia. În acea zi, Lucy i-a oferit soţului ei un mic medalion cu poza ei înăuntru. El a ţinut medalionul pe lanţul ceasului său de buzunar, unde stătea aproape de inima lui şi l-a purtat aproape în fiecare zi, pentru tot restul vieţii sale.¹⁰

Proaspeţii căsătoriţi au stat împreună mai puţin de o lună, deoarece George Albert a plecat într-o altă misiune, aceasta fiind una de prozelitism în sudul Statelor Unite. Deşi ştiau că plecarea lui era iminentă – chemarea sosise cu trei săptămâni înainte de căsătoria lor – despărţirea a fost totuşi grea. Amândoi s-au bucurat nespus de mult când, după patru luni, Lucy a fost chemată să slujească lângă soţul ei, în biroul misiunii, unde vârstnicul Smith fusese nu demult desemnat să slujească în calitate de secretar al misiunii.

Preşedintele Misiunii Statele Sudice era J. Golden Kimball, care slujea în acelaşi timp şi în calitate de membru în Cvorumul celor Şaptezeci. De două ori în timpul slujirii vârstnicului Smith, preşedintele Kimball a trebuit să părăsească misiunea pentru a se ocupa de lucruri importante în oraşul Salt Lake – o dată la scurt timp după ce vârstnicul Smith devenise secretarul misiunii şi, din nou, după aproximativ un an de zile. În ambele situaţii, preşedintele Kimball i-a dat vârstnicului Smith uriaşa responsabilitate de a conduce şi administra misiunea, oferindu-i sprijin şi sfaturi prin intermediul numeroaselor scrisori. În total, vârstnicul Smith a slujit în calitate de preşedinte în exerciţiu al misiunii timp de aproximativ 16 luni. Preşedintele Kimball era îngrijorat din cauza faptului că trebuia să fie plecat atât de mult timp, însă avea încredere în tânărul său asistent. El a scris într-o scrisoare adresată vârstnicului Smith: „Cred că discernământul şi inteligenţa mea, indiferent cât de limitate ar fi, îmi permit să-ţi apreciez integritatea şi valoarea, lucru pe care, te asigur, îl fac”¹¹. Într-o altă scrisoare, el a scris: „Întotdeauna să ai în vedere următorul lucru: că eu apreciez eforturile, zelul şi entuziasmul tău”¹².

Preşedintele Kimball a avut multe ocazii de a vedea zelul şi entuziasmul vârstnicului Smith. La un moment dat, cei doi călătoreau împreună şi au fost invitaţi să doarmă într-o cabană mică de lemn. George Albert Smith a spus mai târziu:

„Pe la miezul nopţii, am fost treziţi de urlete şi ţipete puternice ce se auzeau de afară. Am auzit înjurături în timp ce stăteam pe pat, încercând să ne dăm seama ce se-ntâmpla. Era o noapte cu lună plină şi am putut să vedem mulţi oameni afară. Preşedintele Kimball a sărit din pat şi a început să se îmbrace. Bărbaţii au bătut cu pumnii în uşă şi, folosind un limbaj injurios, le-au poruncit mormonilor să iasă ca să-i împuşte. Preşedintele Kimball m-a întrebat dacă nu vreau să mă dau jos din pat şi să mă îmbrac, iar eu i-am spus că nu, că am de gând să rămân în pat, că eram sigur că Domnul va avea grijă de noi. Peste numai câteva secunde, camera era plină de oameni înarmaţi. Gloata se împărţise în patru grupuri şi trăgeau cu arma în pereţii cabanei. Aşchiile zburau în toate direcţiile deasupra capetelor noastre. Au fost câteva momente de linişte, apoi a început o nouă serie de împuşcături şi au zburat şi mai multe aşchii. Eu nu am simţit niciun pic de teamă. Eram foarte calm stând întins în pat, având parte de unul dintre cele mai oribile evenimente din viaţa mea, însă eram sigur… că Domnul mă va proteja, iar El a făcut-o.

Se pare că gloata s-a descurajat şi a plecat. În dimineaţa următoare, când am deschis uşa, am văzut acolo o legătură mare de nuiele de hicori la fel ca cele pe care gloata le-a folosit pentru a-i bate pe misionari în Sud”¹³.

Mulţi ani mai târziu, George Albert Smith a împărtăşit această experienţă nepoţilor lui pentru a-i învăţa să aibă încredere în Domnul. „Vreau să ştiţi”, a spus el, „că Domnul va avea grijă de voi atunci când veţi fi în pericol, dacă-I daţi ocazia”¹⁴.

Viaţa de familie

George Albert şi Lucy au fost eliberaţi din misiunea lor în luna iunie a anului 1894. La câteva luni după ce s-au întors în oraşul Salt Lake, Lucy a primit o binecuvântare de la bunicul ei, preşedintele Wilford Woodruff, în care i se promitea că va avea copii. În data de 19 noiembrie 1895, ea a născut o fată pe care ei au numit-o Emily, iar după patru ani a mai născut o fată, pe nume Edith. Ultimul lor copil, George Albert jr, s-a născut în anul 1905.

George Albert Smith a fost un tată afectuos, adorat de copiii lui. Edith a scris despre el: „Pentru mine, tatăl meu avea toate atributele care-l fac pe un tată să fie îndrăgit de fiica lui. El a îndeplinit toate aşteptările pe care eu cred că un tată trebuie să le îndeplinească”. O impresie puternică asupra copiilor a avut-o modul în care George Albert a tratat-o pe soţia lui preaiubită. „Afecţiunea şi respectul tatălui faţă de mama erau minunate”, a scris Edith. „El nu a pierdut nicio ocazie de a-şi arăta aprecierea faţă de ea. Tot ceea ce au făcut, au făcut împreună, după ce au planificat şi organizat totul împreună. Ea însemna atât de mult pentru el… Chiar dacă noi toţi o adoram pe mama, sunt sigură că grija şi tandreţea lui faţă de ea au făcut ca ea să fie şi mai iubită de către noi, copiii.”¹⁵

În calitate de tată, George Albert Smith a încercat în mod sincer să-şi ajute copiii să aibă parte de bucuria pe care el a simţit-o trăind conform Evangheliei. Într-o zi de Crăciun, după ce cadourile au fost deschise, el le-a întrebat pe fiicele sale mici cum s-ar simţi dacă ar dărui o parte dintre jucăriile lor copiilor care nu primiseră niciun cadou de Crăciun. Având în vedere că tocmai primiseră jucării noi, fetele au fost de acord să dăruiască o parte dintre jucăriile lor mai vechi copiilor nevoiaşi.

„Nu doriţi să le dăruiţi şi câteva dintre jucăriile noi?”, a întrebat cu blândeţe George Albert.

Fetele lui au ezitat, însă, în cele din urmă, au fost de acord să renunţe la una sau două dintre jucăriile lor noi. George Albert le-a dus apoi pe fete la casele copiilor la care el se gândise şi au înmânat cadourile. Experienţa a fost atât de înălţătoare, încât, atunci când au plecat, una dintre fete a spus cu entuziasm în glas: „Să mergem şi să le aducem şi celelalte jucării”¹⁶.

Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, 1903–1945

Joi, 6 octombrie 1903, George Albert Smith a avut o zi plină la muncă şi nu a putut participa la sesiunile conferinţei generale din acea zi. În momentul când a plecat de la birou, sesiunea de după-amiază a conferinţei era aproape de sfârşit, aşa că el a pornit spre casă cu gândul de a-şi duce copiii la bâlci.

Când a ajuns acasă, a fost surprins să vadă o mulţime de vizitatori, iar una dintre surori a înaintat spre el şi l-a felicitat cu căldură.

„Ce se întâmplă?”, a întrebat el.

„Nu ştii?”, i-a răspuns ea.

„Ce să ştiu?”.

„Că ai fost susţinut ca membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli”, a exclamat vizitatoarea.

„Nu se poate”, a spus George Albert. „Este o greşeală.”

„Eu însămi am auzit”, l-a contrazis ea.

„Trebuie să fie vorba despre un alt Smith”, a spus el. „Mie nu mi s-a spus nimic şi nu pot să cred că este adevărat.”

Confuză, vizitatoarea s-a întors la Tabernacol pentru a afla dacă greşise. Acolo, ea a fost informată că avea dreptate – George Albert Smith era cel mai nou membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli.¹⁷

Fiica lui, Emily, a povestit mai târziu despre întâmplarea care a avut loc în casa familiei Smith: „Părea că toţi cei din Tabernacol veneau la noi acasă, plângând şi sărutând-o pe mama. Cu toţii spuneau că tata era apostol şi noi credeam că a fi apostol era cel mai rău lucru care ţi se putea întâmpla”.

Chiar şi după ce raportul a fost verificat, George Albert a decis să-şi ducă totuşi fetele la bâlci, aşa cum promisese, „chiar dacă el nu a văzut prea multe din el”, îşi amintea Emily. „El a petrecut tot timpul vorbind cu oamenii.”¹⁸

Două zile mai târziu, pe 8 octombrie 1903, George Albert Smith a fost rânduit apostol de către preşedintele Joseph F. Smith, în camera de sus din Templul Salt Lake. După rânduire, el a fost invitat să-şi împărtăşească sentimentele membrilor prezenţi din Cvorumul celor Doisprezece. „Mă simt slab şi nepregătit în comparaţie cu cei mai experimentaţi”, a spus el, „însă inima mea este neprihănită şi doresc sincer ca lucrarea Domnului să progreseze… Eu am o mărturie vie despre divinitatea acestei lucrări; ştiu că Evanghelia a venit pe pământ sub conducerea şi îndrumarea Domnului Însuşi şi că cei aleşi să prezideze au fost şi sunt slujitorii Săi în adevăratul sens al cuvântului. Doresc şi mă rog să pot fi pur şi umil pentru ca să pot avea dreptul ca îndemnurile şi avertizările Spiritului să mă îndrume întreaga viaţă”¹⁹.

George Albert Smith a slujit în cadrul Cvorumului celor Doisprezece Apostoli timp de aproape 42 de ani, dintre care doi ani în calitate de preşedinte al Cvorumului. În această perioadă, el a îndeplinit multe însărcinări şi a binecuvântat oameni din întreaga lume în multe moduri.

Împărtăşirea Evangheliei şi stabilirea de relaţii amiabile pentru Biserică

Vârstnicul Smith a avut un talent înnăscut de a-i face pe oameni să se simtă în largul lor şi de a-şi transforma duşmanii în prieteni. Un om de afaceri local, care nu era membru al Bisericii, a spus despre el la funeraliile sale: „El a fost un om pe care puteai ajunge uşor să-l cunoşti. A fost un om pe care ţi-ai fi dorit să-l cunoşti. Zâmbetul lui prietenos, strângerea lui sinceră de mână şi salutul său călduros te făceau să te simţi bine în interior, în inima ta, sinceritatea prieteniei lui faţă de tine şi faţă de semenii lui”²⁰.

Acest talent a fost preţios într-un moment în care Biserica era, încă, în mare măsură necunoscută în lume şi privită cu suspiciune de mulţi. Odată, în timp ce îndeplinea o însărcinare în West Virginia, el a aflat că edilii oraşului ameninţaseră că vor aresta pe toţi cei care erau prinşi că propovăduiau mormonismul. Vârstnicul Smith s-a întâlnit cu un oficial al oraşului, domnul Engle, pentru a încerca să schimbe acea regulă. Mai târziu, el a scris în jurnalul său: „Când l-am întâlnit prima dată pe domnul Engle, el era foarte înverşunat şi mi-a spus, fără prea mult respect, că nu vom fi toleraţi în acel oraş… I-am spus că eu credeam că fusese dezinformat şi că îmi doream să luăm loc şi să discutăm puţin… Am petrecut ceva timp discutând despre mormonism. El s-a înmuiat foarte mult până să plec şi am dat mâna, oferindu-mi cartea sa de vizită. Am plecat fiind sigur că am îndepărtat câteva prejudecăţi”²¹. După trei zile, vârstnicul Smith l-a vizitat din nou şi, de această dată, i-a lăsat un exemplar al Cărţii lui Mormon.²²

Vârstnicul Smith a căutat mereu ocazii de a le vorbi oamenilor despre Biserică. Oricând trebuia să călătorească datorită însărcinărilor sale, lua cu el exemplare ale Cărţii lui Mormon, reviste ale Bisericii şi alte cărţi despre Biserică pe care spera să le dăruiască. Deoarece Cartea lui Mormon depune o mărturie puternică despre Isus Hristos, vârstnicul Smith a considerat-o un cadou ideal de Crăciun şi, deseori, a trimis exemplare ale cărţii prin poştă prietenilor de alte credinţe, chiar şi oamenilor distinşi pe care nu i-a întâlnit niciodată.²³ Într-o scrisoare care însoţea un astfel de cadou de Crăciun, el a scris: „Peste câteva zile, lumea creştină va sărbători naşterea Salvatorului şi, este un obicei ca, în această perioadă, să ne amintim de prietenii noştri. Prin urmare, am încredere că veţi accepta din partea mea un exemplar al Cărţii lui Mormon… Considerând că vă veţi bucura s-o aveţi în biblioteca dumneavoastră, v-o trimit în dar de Crăciun”.

El a primit următorul răspuns: „Cartea îşi va găsi locul pe rafturile noastre şi va fi citită [din scoarţă-n scoarţă] cu o minte deschisă şi cu multă conştiinciozitate. Nu poate decât să lărgească orizonturile şi să dezvolte spiritul de toleranţă al tuturor celor care o citesc cu atenţie”²⁴.

Implicarea civică

Vârstnicul Smith i-a încurajat pe membrii Bisericii să se implice în viaţa civică a comunităţilor lor şi să-şi folosească influenţa pentru a îmbunătăţi situaţia din lume. El însuşi s-a implicat în mai multe organizaţii civice, chiar dacă era foarte ocupat cu chemarea sa de autoritate generală. El a fost ales preşedinte al International Irrigation Congress (Congresului internaţional pe teme de irigaţii) şi al Dry Farming Congress (Congresului pentru sisteme de cultură specifice climatelor aride), precum şi de şase ori vicepreşedinte al National Society of the Sons of the American Revolution (Societăţii Naţionale a Fiilor Revoluţiei Americane). Un susţinător puternic al călătoriilor cu avionul ca modalitate pentru autorităţile generale de a-şi îndeplini mai eficient responsabilităţile de a călători, vârstnicul Smith a făcut parte din consiliul director al Western Air Lines (Liniilor Aeriene de Vest). El a fost, de asemenea, foarte implicat în Boy Scouts of America (Cercetaşii Americii) şi, în anul 1934, a fost premiat cu Silver Buffalo (Bivolul de argint), cea mai înaltă distincţie ce poate fi oferită în cadrul programului de cercetaşi. În anii care au urmat Primului Război Mondial, el a slujit ca preşedinte al campaniei de întrajutorare a Armeniei şi Siriei din statul Utah şi ca reprezentant al statului pentru International Housing Convention (Conferinţa internaţională pe tema adăposturilor), al cărui scop era de a găsi adăposturi pentru cei care rămăseseră fără casă ca urmare a războiului.²⁵

Înainte de a fi chemat apostol, George Albert s-a implicat în politică, făcând o campanie serioasă cauzelor şi candidaţilor despre care el a simţit că ar îmbunătăţi societatea. Odată ce a devenit autoritate generală, implicarea lui în politică a încetat, însă el a continuat să susţină cauzele în care credea. De exemplu, în anul 1923, el a ajutat la prezentarea unui proiect de lege în Parlamentul statului Utah, care a dus la construirea unui sanatoriu pentru bolnavii de tuberculoză.²⁶

Compasiunea vârstnicului Smith faţă de alţii s-a văzut, în mod special, în slujirea lui în calitate de preşedinte al Society for the Aid of the Sightless (Societăţii pentru ajutorarea nevăzătorilor), poziţie deţinută între anii 1933-1949. Fiind unul dintre aceia care avea probleme cu vederea, vârstnicul Smith i-a compătimit în mod special pe cei orbi. El a urmărit îndeaproape publicarea Cărţii lui Mormon în sistemul de scriere Braille şi a stabilit un program care să-i ajute pe nevăzători să înveţe să citească Braille şi să se adapteze şi în alte moduri la dizabilitatea lor. Eforturile lui au făcut ca el să fie îndrăgit de cei cărora le-a slujit. O membră a Society for the Aid of the Sightless (Societăţii pentru ajutorarea nevăzătorilor) şi-a exprimat aprecierea prin intermediul unei poezii care i-a fost citită vârstnicului Smith atunci când a împlinit vârsta de 70 de ani:

Când viaţa devine foarte dificilă, 
Şi-n ochi lacrimi amare se-adună; 
Când iarna haină sufletu-mi îngheaţă, 
Şi ecouri fără răspuns răsună
Atunci mă întorc, cu o dorinţă vie, 
Chiar dacă paşi-mi sunt grei şi înceţi, 
Pentru a găsi inimi care să mă-nţeleagă, 
Pentru-a găsi prieteni adevăraţi
O inimă cu o înţelepciune blândă, 
Plină de compasiune şi bună, 
A cărei credinţă-n Dumnezeu să fie
Ca cea a unui orb…

Deşi chipul său tandru
De noi nu este văzut, 
Simţim înţelepciunea binevoitoare 
A inimii sale înţelegătoare; 
Simţim pacea din sufletul său
Şi, astfel, avem şi noi pace; 
Auzim rugăciunea sa tăcută care ne spune
Că nu suntem singuri; 
Credinţa lui în noi ne va-ntări, 
În timp ce umblăm pe căi nevăzute; 
Sufletele noastre înălţate de un om, 
Ajutat de Dumnezeu.27

Suferinţa personală şi alte încercări

În cea mai mare parte a vieţii sale, George Albert n-a avut parte de o sănătate bună. Deşi i-a plăcut să înoate, să călărească şi să facă alte activităţi fizice, trupul său a fost fragil şi, deseori, slab. În afara problemelor cronice pe care le avea la ochi, vârstnicul Smith a avut probleme cu stomacul, a avut dureri de spate, a suferit de oboseală continuă, a avut probleme cu inima şi multe alte boli de-a lungul vieţii sale. Stresul şi presiunea simţite din cauza multelor sale responsabilităţi au avut, de asemenea, un efect fizic asupra lui şi, la început, el nu a dorit să-şi încetinească ritmul pentru a se îngriji de sănătate sa. În consecinţă, din anul 1909 până în anul 1912, el s-a luptat cu o boală care a fost atât de gravă, încât l-a ţinut la pat împiedicându-l să-şi îndeplinească însărcinările în cadrul Cvorumului celor Doisprezece. A fost o perioadă foarte grea pentru vârstnicul Smith, care dorea atât de mult să-şi reînceapă slujirea. Decesul tatălui său, în anul 1911 şi o gripă gravă de care a suferit soţia sa, au făcut ca vârstnicul Smith să se vindece şi mai greu.

După mulţi ani, el a împărtăşit următoarea experienţă pe care a trăit-o în timpul acelei perioade:

„În urmă cu mai mulţi ani, am fost foarte bolnav. De fapt, cred că toată lumea credea că voi muri, cu excepţia soţiei mele… Puterile-mi slăbiseră atât de mult, încât abia mă mai puteam mişca. Mă mişcam atât de încet şi oboseam atât de tare chiar şi atunci când mă întorceam de pe o parte pe alta în pat.

Într-o zi, aflându-mă în această stare, mi-am pierdut cunoştinţa şi am crezut că trecusem de partea cealaltă a vălului. M-am văzut stând cu spatele la un lac mare şi frumos şi cu faţa spre o pădure mare. Nu se vedea nicio altă persoană şi pe lac nu se afla nicio barcă sau nimic altceva care să-mi indice cum am ajuns acolo. Am înţeles, sau se părea că am înţeles, că îmi încheiasem viaţa muritoare şi că mă dusesem acasă…

Am început să explorez împrejurimile şi, la scurt timp, am găsit o potecă prin pădure care părea că fusese prea puţin folosită şi care era aproape ascunsă de iarbă. Am mers pe această potecă şi, după ce am mers o vreme şi o distanţă destul de lungă prin pădure, am văzut un bărbat care venea spre mine. Mi-am dat seama că era un bărbat mare la statură şi m-am grăbit să ajung la el, pentru că îl recunoscusem pe bunicul meu (George A. Smith). În timpul vieţii muritoare, el a cântărit peste 136 de kilograme, deci vă daţi seama că era un bărbat mare. Îmi amintesc cât de fericit am fost să-l văd venind. Am fost numit după el şi eram mereu mândru de acest lucru.

Fotografie cu George A. Smith — George A. Smith

Când bunicul a ajuns la câţiva metri de mine, s-a oprit. Faptul că el s-a oprit a fost o invitaţie pentru mine să mă opresc. Apoi – şi aş dori ca băieţii, fetele şi tinerii să nu uite niciodată acest lucru – m-a privit cu foarte multă seriozitate şi mi-a spus:

«Doresc să ştiu ce ai făcut cu numele meu».

Tot ce făcusem vreodată îmi trecea prin faţa ochilor ca şi cum ar fi fost imagini prezentate pe un ecran – tot ceea ce făcusem. Foarte repede, această retrospectivă vie a ajuns la momentul când mă aflam în acel loc. Întreaga mea viaţă îmi trecuse prin faţa ochilor. Am zâmbit, m-am uitat la bunicul meu şi am spus:

«Niciodată nu am făcut cu numele tău ceva de care să-ţi fie ruşine».

El a păşit în faţă şi m-a îmbrăţişat şi, în timp ce făcea acest lucru, mi-am recăpătat cunoştinţa. Perna îmi era udă, de parcă s-ar fi turnat apă pe ea, udă de lacrimile de recunoştinţă pentru că am putut răspunde fără să-mi fie ruşine de ceva.

M-am gândit de multe ori la aceasta şi doresc să vă spun că, începând de atunci, am încercat mai mult să am grijă de acel nume. Prin urmare, doresc să le spun băieţilor şi fetelor, tinerilor băieţi şi tinerelor fete, tinerilor din Biserică şi din toată lumea: cinstiţi-vă taţii şi mamele. Cinstiţi numele pe care le purtaţi”²⁸.

În cele din urmă, vârstnicul Smith a început să-şi recapete puterile şi a ieşit din această încercare cu un sentiment reîmprospătat de recunoştinţă pentru mărturia lui despre adevăr. În timpul unei conferinţe generale care a urmat acestei boli, el le-a spus sfinţilor: „În ultimii ani, am fost în valea umbrei morţii atât de aproape de lumea spiritelor, încât sunt sigur că, [dacă nu] aş fi primit o binecuvântare specială din partea Tatălui nostru Ceresc, nu aş mai fi putut rămâne în această viaţă. Însă, acea mărturie cu care m-a binecuvântat Tatăl meu Ceresc nu a slăbit nici măcar o clipă. Cu cât mă apropiam mai mult de moarte, cu atât mai mult ştiam că Evanghelia este adevărată. Acum, că viaţa mi-a fost cruţată, mă bucur să mărturisesc că eu ştiu că Evanghelia este adevărată şi Îi mulţumesc Tatălui meu Ceresc din tot sufletul că mi-a dezvăluit acest lucru”²⁹.

Diferite suferinţe fizice şi alte greutăţi au continuat să-l afecteze pe vârstnicul Smith în anii care au urmat. Poate că cea mai mare încercare a sa a avut loc între anii 1932-1937, când soţia lui, Lucy, a suferit de artrită şi de nevralgie. Ea avea dureri foarte mari şi, până în anul 1937, a avut nevoie de îngrijire aproape permanentă. Apoi, un atac de cord, pe care l-a avut în luna aprilie a anului 1937, aproape că i-a luat viaţa şi a lăsat-o mai slăbită decât fusese înainte.

Deşi era continuu îngrijorat pentru Lucy, vârstnicul Smith a continuat să-şi îndeplinească responsabilităţile cât de bine a putut. În data de 5 noiembrie 1937, el a vorbit la funeraliile unui prieten şi, în timp ce se aşeza pe scaun după ce şi-a rostit cuvântarea, cineva i-a înmânat un bilet în care i se spunea să se întoarcă imediat acasă. Mai târziu, el a scris în jurnalul său: „Am părăsit imediat capela, însă, scumpa mea soţie, şi-a dat ultima suflare înainte ca eu să ajung acasă. Ea a murit în timp ce eu vorbeam în cadrul acelei ceremonii funerare. Desigur, simt lipsa unui ajutor devotat şi voi fi singur fără ea”.

Lucy şi George Albert aveau puţin mai mult de 45 de ani de căsătorie în momentul decesului ei. Ea avea 68 de ani. Deşi i-a lipsit foarte mult soţia, vârstnicul Smith a ştiut că despărţirea era doar temporară, iar această cunoaştere l-a întărit. „Deşi familia mea suferă foarte mult”, a scris el, „suntem alinaţi de siguranţa unei reuniri cu mama, dacă rămânem credincioşi. Ea a fost o soţie şi o mamă devotată, doritoare să ajute şi atentă. Ea a suferit timp de şase ani, într-un fel sau altul, iar eu sunt sigur că ea este fericită alături de mama ei şi de ceilalţi dragi ei de cealaltă parte a vălului… Domnul este foarte bun şi a îndepărtat orice sentiment negativ faţă de moarte, lucru pentru care eu sunt extrem de recunoscător”³⁰.

Preşedinte al Misiunii Europa

În anul 1919, preşedintele Heber J. Grant, care fusese de curând susţinut în calitate de preşedinte al Bisericii, l-a chemat pe vârstnicul Smith să prezideze asupra Misiunii Europa. În timpul unei cuvântări din cadrul unei conferinţe generale care a avut loc cu numai câteva zile înainte de plecarea sa, vârstnicul Smith a spus:

„Doresc să vă spun, dragii mei fraţi şi dragile mele surori, că este o onoare pentru mine – nu, chiar mai mult decât o onoare, este o binecuvântare foarte mare – că Domnul m-a vindecat de suferinţa de care am avut parte nu cu mult timp în urmă, ajutându-mă să ajung la o stare de sănătate despre care autorităţile generale au simţit că îmi va permite să slujesc într-o misiune într-o ţară străină…

Miercurea viitoare plănuiesc să iau trenul până pe coasta de est şi, de acolo, să traversez oceanul până acolo unde am fost chemat să slujesc. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru această ocazie. Sunt recunoscător că am în suflet cunoaşterea despre acest adevăr”³¹.

La acea vreme, Europa încă încerca să-şi revină după Primul Război Mondial, care se încheiase cu doar câteva luni înainte. Din cauza războiului, numărul de misionari în Europa era foarte redus, iar una dintre responsabilităţile vârstnicului Smith a fost aceea de a mări acel număr. Totuşi, situaţia economică precară din Europa postbelică a făcut ca guvernele să nu dorească să ofere vizele necesare. Ca lucrurile să fie şi mai dificile, încă existau foarte multe lucruri înţelese greşit şi prejudecăţi despre sfinţii din zilele din urmă. Pentru a îmbunătăţi imaginea Bisericii, vârstnicul Smith s-a întâlnit cu numeroşi guvernanţi şi cu alte persoane importante. Pentru a explica scopul misionarilor în Europa şi în lumea întreagă, el spunea deseori: „Păstraţi toate lucrurile pe care le aveţi, păstraţi tot ce v-a oferit Dumnezeu care vă face viaţa mai bună, iar apoi, lăsaţi-ne să vă împărtăşim ceva ce vă va aduce mai multă fericire şi vă va face să vă simţiţi şi mai împliniţi”³². Conform unui misionar care a slujit sub preşedinţia lui, „datorită modului priceput, amabil, el le-a câştigat respectul şi prietenia şi a obţinut concesii sigure în ceea ce-i priveşte pe misionari, lucruri care fuseseră respinse înainte”³³.

Până la încheierea slujirii sale, în anul 1921, vârstnicul Smith a reuşit să crească numărul de misionari care slujeau în Europa şi a schimbat unele idei eronate despre sfinţii din zilele din urmă. De asemenea, el a făcut prieteni pentru Biserică şi a păstrat legătura cu ei, timp de mulţi ani, prin intermediul scrisorilor.

Conservarea locurilor istorice ale Bisericii

Vârstnicului Smith i-a plăcut foarte mult să le vorbească altora despre Biserică şi despre marile evenimente din istoria ei. De-a lungul slujirii sale, el a făcut foarte multe lucruri pentru a ajuta la conservarea acelei istorii, construind monumente sau făcând cunoscute, prin diverse modalităţi, locurile de interes din istoria Bisericii. Unul dintre cunoscuţii lui, a scris: „El a crezut că, prin atragerea atenţiei generaţiei mai tinere asupra realizărilor strămoşilor lor, el oferea o slujire importantă”³⁴.

În calitate de apostol nou, el s-a dus la Palmyra, New York, şi a negociat, în numele Bisericii, achiziţionarea fermei lui Joseph Smith, tatăl. În timp ce se afla în New York, el l-a vizitat, de asemenea, pe un bărbat care se numea Pliny Sexton, în a cărui proprietate se afla Dealul Cumorah, locul unde Joseph Smith a primit plăcile de aur. Domnul Sexton nu a dorit să vândă acel pământ Bisericii, dar el şi vârstnicul Smith au devenit prieteni. În mare parte datorită relaţiei pe care vârstnicul Smith a păstrat-o cu domnul Sexton, Biserica a putut, în cele din urmă, să cumpere proprietatea şi a înălţat un monument acolo.

În anul 1930, anul în care se sărbătoreau 100 de ani de la organizarea Bisericii, vârstnicul Smith a ajutat la înfiinţarea Utah Pioneer Trails and Landmarks Association (Asociaţiei cărărilor pionierilor şi monumentelor istorice din Utah) şi a fost ales în calitate de primul preşedinte al acestui grup. În decursul următorilor 20 de ani, această organizaţie a plasat peste 100 de monumente şi indicatoare comemorative, multe dintre ele de-a lungul drumului parcurs de pionieri către Valea Salt Lake. Vârstnicul Smith a oficiat dedicarea celor mai multe dintre aceste monumente.³⁵

Explicând interesul Bisericii faţă de locurile istorice, el a scris: „A existat un obicei de a construi statui pentru oameni, astfel încât ei să nu fie uitaţi. Mari evenimente au fost, de asemenea, fixate permanent în mintea oamenilor, construind monumente… Sunt multe locuri de interes care au fost uitate, iar oamenii au simţit că era bine ca ele să fie indicate într-un mod semnificativ pentru ca celor care vor urma să li se atragă atenţia asupra acelor evenimente importante”³⁶.

Fiind unul dintre aceia ai căror bunici au venit în Utah cu pionierii, vârstnicul Smith a avut un respect profund faţă de primii membri ai Bisericii care au făcut sacrificii atât de mari pentru credinţa lor. Într-o cuvântare adresată Societăţii de Alinare, el a împărtăşit următoarea experienţă pe care a avut-o în timp ce parcurgea drumul făcut de cărucioarele pionierilor:

„Am ajuns la zona drumului unde compania de cărucioare a lui Martin a pierdut atât de multe vieţi. Am găsit, cu cea mai bună aproximaţie pe care am putut-o calcula, locul unde şi-au aşezat tabăra. Cei care erau descendenţi ai acelor oameni au fost prezenţi acolo, pentru a ajuta la amplasarea unui indicator. Apoi, am ajuns la Rock Creek; un indicator temporar fusese amplasat acolo de către noi cu un an înainte. La acel moment al anului, peste tot puteau fi văzute flori sălbatice minunate, irisul sălbatic era pretutindeni şi membrii grupului au adunat câteva dintre aceste flori şi le-au așezat cu grijă peste o movilă de piatră care fusese pusă acolo cu un an înainte… Acolo, 15 membri ai acestei Biserici fuseseră îngropaţi într-un singur mormânt; muriseră din cauza foamei şi a condiţiilor vitrege.

Ştiţi, sunt momente şi locuri în care simţim că ne apropiem mai mult de Tatăl nostru Ceresc. În timp ce stăteam în jurul focului de tabără în acea vale mică de la Rock Creek, acolo unde compania de cărucioare a lui Willie a avut parte de acel dezastru – noi cei care eram descendenţi ai pionierilor, ai acelora care au traversat câmpiile în arşiţa verii şi în gerul iernii – s-au spus povestiri despre experienţele trăite de strămoşii noştri… A fost un moment impresionant. Istoria s-a repetat pentru binele nostru…

Mi s-a părut că ne aflam chiar în prezenţa celor care au sacrificat totul pentru ca noi să putem avea binecuvântările Evangheliei. Am simţit prezenţa Domnului.

În timp ce noi plecam, după ce am plâns – căci nu cred că a fost cineva, printre cele 30 sau 40 de persoane prezente, care să nu fi plâns – influenţa simţită ca urmare a acelei adunări mici ne-a impresionat, iar una dintre surori m-a luat de braţ şi mi-a spus: «Frate Smith, de-acum înainte voi fi o femeie mai bună». Această femeie… este una dintre cele mai bune femei, dar eu cred că ea a simţit, aşa cum probabil am simţit cu toţii că, în anumite aspecte, noi nu ne-am ridicat la aşteptările la care ar fi trebuit să ne ridicăm. Oamenii înmormântaţi acolo nu numai că şi-au sacrificat zile din viaţă, ei şi-au sacrificat chiar viaţa pentru crezul lor în divinitatea acestei lucrări…

Dacă membrele acestei organizaţii [Societatea de Alinare] vor fi la fel de credincioase ca cei care sunt înmormântaţi pe câmpii, care şi-au abordat încercările având credinţă în Domnul, atunci ele vor avea mai multe realizări şi binecuvântările unui Tată iubitor vor fi revărsate asupra lor şi a celor dragi lor”³⁷.

Preşedinte al Bisericii, 1945–1951

În zorii zilei de 15 mai 1945, în timp ce călătorea cu trenul în partea estică a Statelor Unite, vârstnicul Smith a fost trezit de un oficial al căilor ferate care i-a transmis următorul mesaj: Preşedintele Heber J. Grant, preşedintele Bisericii la acea vreme, a murit. Vârstnicul Smith a schimbat trenurile cât a putut de repede şi s-a întors în oraşul Salt Lake. Peste numai câteva zile, George Albert Smith, în calitate de cel mai vechi membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, a fost pus deoparte în calitate de al optulea preşedinte al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă.

În prima cuvântare pe care a rostit-o, în cadrul conferinţei generale, în calitate de preşedinte al Bisericii, el le-a spus sfinţilor care tocmai îl susţinuseră: „Mă întreb dacă mai este cineva aici care să se simtă atât de slab şi de umil ca bărbatul care stă în faţa dumneavoastră”³⁸. El a exprimat gânduri similare în faţa membrilor familiei sale: „Nu am dorit această funcţie. Nu simt că pot s-o îndeplinesc. Însă am primit-o şi o voi îndeplini cât de bine voi putea. Vreau ca voi toţi să ştiţi că, indiferent de ceea ce faceţi în Biserică, începând cu vizitele ca învăţător de acasă până la prezidarea asupra unui ţăruş, dacă faceţi acel lucru cât puteţi de bine, chemarea dumneavoastră este la fel de importantă ca a mea”³⁹.

Au fost mulţi care au crezut că talentele preşedintelui Smith erau potrivite în mod special pentru această chemare. Una dintre autorităţile generale a spus următorul lucru la scurt timp după ce preşedintele Smith a fost susţinut: „Se spune deseori că Domnul cheamă un anumit om pentru a îndeplini o anumită misiune… Nu eu sunt cel care trebuie să spună ce misiune anume îl aşteaptă pe preşedintele George Albert Smith. Totuşi, eu ştiu că, în acest moment al istoriei lumii, nu a mai fost niciodată o nevoie atât de mare de dragoste între fraţi aşa cum este astăzi. Mai mult, din câte ştiu eu, nu există un om care să iubească familia omenească, colectiv şi individual, mai profund decât o face preşedintele George Albert Smith”⁴⁰.

Ajutorarea celor nevoiaşi în urma celui de-al Doilea Război Mondial

Al Doilea Război Mondial s-a încheiat la numai câteva luni după ce George Albert Smith devenise preşedintele Bisericii. Războiul lăsase în Europa mii de oameni săraci şi fără adăpost, iar preşedintele Smith a mobilizat rapid resursele de bunăstare ale Bisericii pentru a oferi ajutor. Preşedintele Gordon B. Hinckley a spus mai târziu despre acest efort: „M-am numărat printre aceia care au lucrat în timpul nopţilor aici, în Welfare Square (Piaţa Bunăstării), din oraşul Salt Lake, încărcând bunuri în vagoane de tren care au transportat alimentele către port, de acolo fiind trimise peste ocean. În timpul dedicării Templului din Elveţia [în anul 1955], când mulţi dintre sfinţii din Germania au venit la templu, i-am auzit pe unii dintre aceştia, având lacrimi în ochi, vorbind cu recunoştinţă despre acele alimente care le-au salvat viaţa”⁴¹.

Preşedintele Smith a ştiut, de asemenea, că existau mari nevoi spirituale printre popoarele lumii după un asemenea război devastator. În consecinţă, el a început să reorganizeze misiunile în ţările unde războiul întrerupsese munca misionară şi i-a încurajat pe sfinţi să pună în aplicare în viaţa lor Evanghelia păcii. „În acest moment, cea mai bună dovadă de recunoştinţă”, a spus el la scurt timp după încheierea războiului, „este aceea de a face tot ce putem pentru a aduce fericire acestei lumi triste, căci noi toţi suntem copiii Tatălui nostru şi cu toţii avem obligaţia de a face din această lume un loc mai fericit în care să putem trăi.

Haideţi să oferim bunătate şi atenţie tuturor celor care au nevoie, fără a-i uita pe cei nefericiţi; şi acum, când ne bucurăm de pace, să nu-i uităm pe cei care i-au pierdut pe cei dragi pentru ca noi să avem pace…

Mă rog ca oamenii să-şi întoarcă faţa către Dumnezeu, să meargă pe calea Lui şi, astfel, să salveze lumea de la alte conflicte şi distrugeri. Mă rog ca pacea care vine numai de la Tatăl nostru Ceresc să poată rămâne în inimile şi căminele celor care jelesc”⁴².

Ocazii sporite de a împărtăşi Evanghelia

Preşedintele Smith a continuat să împărtăşească Evanghelia altora de fiecare dată când a avut ocazia, iar aceste ocazii au fost mai numeroase după noua lui chemare. În luna mai a anului 1946, preşedintele Smith a devenit primul preşedinte al Bisericii care i-a vizitat pe sfinţii din Mexic. În afara întâlnirii cu membrii Bisericii şi a faptului că a vorbit în cadrul unei conferinţe mari, preşedintele Smith s-a întâlnit, de asemenea, cu câţiva înalţi demnitari din Mexic şi a vorbit cu ei despre Evanghelia restaurată. În timpul unei întâlniri cu preşedintele Mexicului Manuel Camacho, preşedintele Smith şi cei care l-au însoţit au explicat: „Noi venim cu un mesaj special pentru dumneavoastră şi pentru poporul dumneavoastră. Noi suntem aici pentru a vă vorbi despre strămoşii dumneavoastră şi despre Evanghelia restaurată a lui Isus Hristos… Noi avem o carte care… relatează despre un mare profet care împreună cu familia lui şi cu alţii au părăsit Ierusalimul cu 600 de ani înainte de Hristos şi care a ajuns… pe acest măreţ continent american, cunoscut lor ca o «ţară a făgăduinţei, o ţară care este aleasă mai presus de toate celelalte ţări». Cartea lui Mormon relatează, de asemenea, despre vizita lui Isus Hristos pe acest continent şi despre faptul că El a organizat Biserica Sa şi că a ales 12 ucenici ai Săi”.

Preşedintele Camacho, care şi-a exprimat respectul şi admiraţia faţă de sfinţii din zilele din urmă care trăiesc în această ţară, a devenit foarte interesat de Cartea lui Mormon şi a întrebat: „Se poate să primesc un exemplar al Cărţii lui Mormon? Nu am mai auzit niciodată despre ea”. După aceea, preşedintele Smith i-a oferit un exemplar cu copertă de piele, în limba spaniolă, având enumerate la începutul cărţii pasajele cu o însemnătate specială. Preşedintele Camacho a spus: „Voi citi toată cartea, căci este foarte importantă pentru mine şi pentru poporul meu”⁴³.

Celebrarea centenarului sosirii pionierilor

Unul dintre cele mai importante momente din cei şase ani în care George Albert Smith a fost preşedintele Bisericii a avut loc în anul 1947, în care Biserica a celebrat centenarul sosirii pionierilor în Valea Salt Lake. Preşedintele Smith a supravegheat celebrarea, aceasta trezind interesul naţional şi culminând cu dedicarea monumentului This Is the Place (Acesta este locul) din oraşul Salt Lake, în apropierea locului prin care pionierii au intrat pentru prima dată în vale. Începând din anul 1930, preşedintele Smith a fost implicat în proiectarea unui monument care să cinstească realizările şi credinţa pionierilor. El s-a asigurat că monumentul avea să cinstească, de asemenea, pe primii exploratori, misionarii de alte religii şi pe conducătorii importanţi, din acea vreme, ai indienilor americani.

La dedicarea monumentului This Is the Place (Acesta este locul), George Q. Morris, atunci preşedinte al Misiunii Statelor Estice, a simţit un spirit de bunăvoinţă despre care el a spus că se datora eforturilor depuse de preşedintele Smith: „Contribuţiile preşedintelui Smith în ceea ce priveşte fraternitatea şi toleranţa s-au văzut în cadrul ceremoniei de dedicare… Monumentul însuşi i-a cinstit sub forma sculpturii – o sculptură reprezentând siluetele unor oameni – pe bărbaţii care s-au remarcat în istoria zonei Vestului intramontan înainte de sosirea pionierilor mormoni, indiferent de rasa sau religia lor. În timp ce programul ceremoniei de dedicare era în curs de pregătire, preşedintele Smith a dorit ca cele mai importante grupuri religioase să fie reprezentate alături de ceilalţi oficiali ai statului, regiunii şi oraşului. Un preot catolic, un episcop protestant, un rabin iudeu şi reprezentanţi ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă au fost vorbitori distinşi. Un vizitator din est a făcut, după program, următorul comentariu: «Astăzi, am fost rebotezat spiritual. Ceea ce am văzut şi am auzit nu ar fi putut avea loc în niciun alt loc din lume. Spiritul toleranţei, care a fost simţit astăzi, a fost magnific»”⁴⁴.

Deşi monumentul înalt de 18 metri era impresionant, preşedintele Smith a gândit că cel mai bun mod de a-i cinsti pe pionieri era acela de a le urma exemplul de credinţă şi devotament. În timpul rugăciunii de dedicare a acelui monument, el a spus: „Tatăl nostru care eşti în Cer… stăm în prezenţa Ta în această dimineaţă pe acest deal liniştit şi privim acest monument măreţ care a fost ridicat în cinstea fiilor şi fiicelor Tale şi a devotamentului lor… Ne rugăm ca noi să fim binecuvântaţi cu acelaşi spirit care i-a caracterizat pe acei credincioşi care au crezut în Tine şi în Preaiubitul Tău Fiu, care au venit în această vale deoarece au dorit să trăiască aici şi să Te preaslăvească. Ne rugăm ca spiritul preaslăvirii şi recunoştinţei să continue să se regăsească în inima noastră”⁴⁵.

Cugetări asupra vieţii la vârsta de 80 de ani

În pofida vârstei sale avansate, în cea mai mare parte a timpului cât a slujit în calitate de preşedinte, preşedintele Smith a putut să-şi îndeplinească responsabilităţile fără să fie împiedicat de suferinţele fizice de care avusese parte în trecut. Într-un articol publicat în luna aprilie a anului 1950, în apropierea celei de-a 80-a aniversări a lui, preşedintele Smith a cugetat asupra vieţii sale şi a remarcat cum Dumnezeu l-a susţinut şi binecuvântat:

„De-a lungul acestor 80 de ani, am călătorit în lume mai mult de un milion de kilometri, pentru slujirea în Evanghelia lui Isus Hristos. Am fost în multe zone cu climat diferit, în multe ţări şi la multe popoare şi, încă din copilăria mea, oamenii au fost amabili cu mine şi m-au ajutat, fie că erau membri ai Bisericii, fie că nu. Oriunde am fost, am găsit bărbaţi şi femei nobili…

Când mă gândesc că, deşi atât de slab şi firav, sunt chemat să fiu conducătorul acestei Biserici minunate, înţeleg cât de mult am nevoie de ajutor. Mărturisesc cu recunoştinţă despre ajutorul pe care l-am primit de la Tatăl meu din Cer, despre încurajările şi prezenţa în viaţa mea a multora dintre cei mai buni bărbaţi şi cele mai bune femei care pot fi găsiţi oriunde în lume, atât în ţară, cât şi în străinătate”.

El a continuat, exprimându-şi dragostea faţă de oamenii cărora le-a slujit atât de mulţi ani:

„Cu siguranţă este o binecuvântare să ai de-a face cu astfel de oameni şi, din adâncul sufletului meu, profit de această ocazie pentru a vă mulţumi tuturor pentru bunătatea de care aţi dat dovadă faţă de mine şi pentru a vă spune tuturor: Nu veţi şti niciodată cât de mult vă iubesc. Nu am cuvinte pentru a putea exprima acest lucru. Şi doresc să am aceleaşi sentimente faţă de fiecare fiu şi fiică ai Tatălui meu Ceresc.

Am trăit mulţi ani, dacă ar fi să compar cu media de viaţă a oamenilor, şi am avut o viaţă fericită. În mod firesc, nu vor mai trece mulţi ani până când voi fi chemat de partea cealaltă a vălului. Aştept cu nerăbdare acel moment. Şi, după optzeci de ani în această viaţă, în care am călătorit în multe zone ale lumii, cunoscând mulţi bărbaţi şi multe femei bune şi minunate, vă mărturisesc că astăzi ştiu mai bine decât am ştiut vreodată că Dumnezeu trăieşte, că Isus este Hristosul, că Joseph Smith a fost un profet al Dumnezeului cel Viu şi că Biserica pe care el a organizat-o sub îndrumarea Tatălui nostru Ceresc, Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă… funcţionează sub puterea şi autoritatea aceleiaşi preoţii care a fost conferită de către Petru, Iacov şi Ioan lui Joseph Smith şi lui Oliver Cowdery. Eu ştiu aceasta la fel de sigur cum ştiu că trăiesc şi înţeleg că faptul de a vă depune această mărturie este un lucru foarte serios şi că voi da socoteală în faţa Tatălui meu Ceresc pentru aceasta şi pentru toate celelalte lucruri pe care le-am predicat în numele Lui… Cu dragoste şi bunătate în inimă faţă de toţi, depun această mărturie în numele lui Isus Hristos, Domnul nostru”⁴⁶.

Un an mai târziu, în ziua în care împlinea 81 de ani, pe 4 aprilie 1951, George Albert Smith a murit, fără să sufere, la el acasă, avându-i alături pe fiul său şi pe fiicele sale.

Acte simple de slujire plină de dragoste

George Albert Smith a realizat multe lucruri de-a lungul celor 81 de ani de viaţă – în cadrul Bisericii, al comunităţii sale şi în întreaga lume. Însă cei care l-au cunoscut personal şi-l aminteau cel mai bine datorită numeroaselor sale acte simple, umile de bunătate şi iubire. Preşedintele David O. McKay, care a vorbit la funeraliile preşedintelui Smith, a spus despre el: „Într-adevăr, el a fost un suflet nobil, cel mai fericit când îi făcea pe alţii fericiţi”⁴⁷.

Vârstnicul John A. Widtsoe, membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, a relatat o experienţă pe care a avut-o în timp ce încerca să rezolve o problemă importantă, foarte dificilă:

„Stăteam în biroul meu după o zi de muncă foarte obositoare… Eram obosit. Exact în acel moment, am auzit un ciocănit, iar George Albert Smith a intrat pe uşă. El a spus: «Mă duc spre casă după programul meu de muncă. M-am gândit la tine şi la problemele pe care trebuie să le rezolvi. Am venit să te încurajez şi să te binecuvântez».

Acesta era modul de a fi al lui George Albert Smith… Nu-l voi putea uita niciodată. Am discutat pentru o vreme, apoi ne-am despărţit, iar el s-a dus acasă. Inima mi-a fost înălţată. Nu mai eram deloc obosit.

Vedeţi, dragostea… nu este doar un simplu cuvânt sau un sentiment interior. Pentru a fi o dragoste adevărată, aceasta trebuie pusă în practică. Preşedintele Smith a făcut acest lucru în acea situaţie. El mi-a oferit din timpul său, din tăria sa”⁴⁸.

Vârstnicul Matthew Cowley, de asemenea, membru al Cvorumului celor Doisprezece şi prieten apropiat al preşedintelui Smith, i-a adus un omagiu la ceremonia funerară, astfel:

„Toţi cei necăjiţi, toţi cei care sufereau din cauza bolilor şi a altor greutăţi, toţi cei care s-au aflat în prezenţa acestui fiu al lui Dumnezeu au primit putere şi tărie de la el. Când erai în prezenţa lui te vindecai, dacă nu fizic, cu siguranţă spiritual…

Dumnezeu atrage ceea ce este dumnezeiesc şi sunt sigur că cea mai scurtă călătorie pe care acest om al lui Dumnezeu a făcut-o vreodată dintre toate călătoriile sale a fost călătoria pe care tocmai o face. Dumnezeu este dragoste. George Albert Smith este dragoste. A lui este dumnezeiască. Dumnezeu l-a luat la El…

Noi nu putem onora o astfel de viaţă prin intermediul cuvintelor. Ele nu sunt adecvate. Există un singur mod prin care putem cinsti virtutea lui, bunătatea caracterului său, calităţile sale mărețe, dragostea sa, şi anume, prin faptele noastre…

Haideţi să fim mai iertători, mai atenţi în relaţiile noastre unul cu celălalt, mai buni unul cu altul, mai atenţi faţă de sentimentele celorlalţi”⁴⁹.

Pe piatra funerară a lui George Albert Smith sunt scrise următoarele cuvinte. Ele oferă un rezumat corespunzător al vieţii sale de slujire plină de dragoste:

„El a înţeles şi a propovăduit învăţăturile lui Hristos şi a avut un succes ieşit din comun în punerea lor în practică. El a fost bun, răbdător, înţelept, tolerant şi înţelegător. El a umblat din loc în loc şi a făcut bine. El a iubit statul Utah şi America, însă nu a avut un mod de gândire limitat. A avut credinţă, fără niciun fel de reţinere, în ceea ce priveşte nevoia de dragoste şi puterea ei. Faţă de Biserica lui şi de familia lui, el a avut o dragoste nemărginită şi le-a slujit cu entuziasm. Cu toate acestea, dragostea lui nu a fost limitată; i-a inclus pe toţi oamenii, indiferent de rasă, credinţă sau statut social. Vorbind cu ei sau despre ei, el a spus deseori: «Cu toţii suntem copiii Tatălui nostru»”.

Misionari în Misiunea Statele Sudice. Proaspăt căsătoriţii Lucy (a treia de la stânga) şi George Albert Smith (stând lângă ea) au slujit împreună în casa misiunii.

Cvorumul celor Doisprezece Apostoli în anul 1921. În picioare, de la stânga la dreapta: Joseph Fielding Smith, James E. Talmage, Stephen L. Richards, Richard R. Lyman, Melvin J. Ballard şi John A. Widtsoe. Pe scaune, de la stânga la dreapta: Rudger Clawson, Reed Smoot, George Albert Smith, George F. Richards, Orson F. Whitney şi David O. McKay.

Vârstnicul George Albert Smith a supravegheat publicarea Cărţii lui Mormon în sistemul de scriere Braille.

Monumentul de pe Dealul Cumorah, acolo unde îngerul Moroni i-a dat lui Joseph Smith plăcile de aur.

Preşedintele Smith şi consilierii săi, J. Reuben Clark jr. (stânga) şi David O. McKay (dreapta)

Monumentul This Is the Place (Acesta este locul), care comemorează sosirea pionierilor în Valea Salt Lake, a fost dedicat de preşedintele Smith în anul 1947.

Preşedintele Smith în biroul său

Copiii lui John Henry şi Sarah Farr Smith. George Albert Smith este în partea stângă.