Capitolul 15

Slujire plină de credinţă şi entuziasm în împărăţia lui Dumnezeu

„Deoarece ştim că religia noastră este adevărată, noi trebuie să fim cei mai devotaţi oameni de pe faţa pământului faţă de cauza pe care am acceptat-o.”

Din viaţa lui Lorenzo Snow

Spre sfârşitul anului 1851, Prima Preşedinţie a emis o înştiinţare prin care le cerea tuturor membrilor Cvorumului celor Doisprezece Apostoli „să-şi finalizeze lucrările pe care le desfăşurau în diferitele lor misiuni” şi să se întoarcă în oraşul Salt Lake până în luna aprilie a anului 1853.¹ Astfel, misiunea vârstnicului Lorenzo Snow în Italia se apropia de sfârşit. În luna februarie a anului 1852, el a încredinţat conducerea muncii misionare de acolo fratelui John Daniel Malan, un nou convertit, şi a călătorit alături de vârstnicul Jabez Woodard către insula Malta. Din Malta, vârstnicul Snow spera să se îmbarce pe un vapor către India. Primii misionari din acea ţară lucrau sub supravegherea lui, iar el îşi dorea foarte mult să li se alăture. De acolo, planificase să „înconjoare pământul” şi să se întoarcă acasă pe ruta Oceanului Pacific spre vestul Statelor Unite.²

Planurile vârstnicului Snow s-au schimbat atunci când el şi vârstnicul Woodard au ajuns în Malta. A aflat că va trebui să aştepte mai multe săptămâni pe insulă, deoarece un vapor cu aburi se stricase în apele Mării Roşii. În loc să se plângă de întârziere, el s-a hotărât să se apuce de muncă. Într-o scrisoare datată 10 martie 1852, el a scris: „Simt că mult bine va rezulta din felul în care Domnul va îndruma folosirea timpului de care eu dispun acum, când sunt în mijlocul unui popor interesant şi într-un câmp al muncii foarte important, unde o lucrare măreaţă va fi înfăptuită, extinzându-se şi la popoarele învecinate”. El a raportat că i-a trimis vorbă vârstnicului Thomas Obray, un misionar care slujea în Italia, „să vină imediat şi să aducă şi un număr considerabil de broşuri şi cărţi”. Deşi vârstnicul Snow nu ştia exact ce aveau să facă el şi colegii săi în Malta, el şi-a exprimat dorinţa de a întemeia acolo o ramură a Bisericii. El a spus că această acţiune „avea să rupă cătuşele spirituale ale multor popoare, deoarece maltezii, datorită relaţiilor lor comerciale, sunt răspândiţi de-a lungul ţărmurilor Europei, Asiei şi Africii”³.

În ziua de 1 mai 1852, vârstnicul Snow a trimis o scrisoare în care raporta progresul lucrării din Malta. El a scris: „Acum, oamenii ne vizitează constant pentru a afla mai multe despre această «religie stranie»; acum câteva seri, am avut, în acelaşi timp în apartamentul nostru, domni din opt ţări diferite, venind din diferite părţi ale oraşului pentru a discuta despre doctrinele noastre: printre ei, erau cei din Polonia şi Grecia care, acum, citesc cărţile noastre cu mare interes. Doi tineri inteligenţi şi entuziaşti, primele roade ale slujirii noastre pe această insulă, vor putea ajuta la progresul lucrării în care suntem implicaţi; pe unul dintre ei, noi l-am rânduit vârstnic, iar el vorbeşte fluent mai multe limbi”⁴.

Vârstnicul Snow nu şi-a îndeplinit niciodată visul de a sluji în India şi de a naviga în jurul lumii. În schimb, el a îndeplinit cu sârguinţă voia Domnului în timpul şederii sale neaşteptate în Malta, clădind acolo temelia pentru munca misionară. În luna mai a anului 1852, când a putut, în cele din urmă, să se îmbarce pe vapor, în loc să călătorească spre est, a călătorit spre vest urmând instrucţiunile conducătorilor săi de a se întoarce în oraşul Salt Lake. După aproximativ două luni, vârstnicii Woodard şi Obray au organizat o ramură a Bisericii în Malta.⁵ (Vezi sugestia 1 de la pagina 202.)

Învăţături ale lui Lorenzo Snow

Deoarece noi am primit plenitudinea Evangheliei, slujim în calitate de ambasadori ai lui Hristos.

Noi mărturisim întregii lumi că ştim, prin revelaţie divină, chiar prin manifestările Duhului Sfânt, că Isus este Hristosul, Fiul Dumnezeului cel Viu şi că El i S-a arătat în persoană lui Joseph Smith, tot aşa cum a făcut în vechime cu apostolii Săi după ce a înviat şi că El i-a făcut cunoscute adevărurile cereşti care sunt singura cale prin care omenirea poate fi salvată. Aceasta… înseamnă asumarea unui rol foarte important şi plin de responsabilităţi, ştiind, aşa cum este cazul nostru, că Dumnezeu ne va cere socoteală pentru modul în care gestionăm această încredere sacră pe care El ne-a acordat-o.

Noi venim înaintea oamenilor aşa cum au făcut apostolii din vechime după ce şi-au primit chemarea de la Mântuitorul înviat de a predica Evanghelia împărăţiei Domnului către toate popoarele, promiţând darul Duhului Sfânt prin aşezarea mâinilor tuturor celor care credeau în cuvintele lor. Aşa cum ei, datorită chemării lor şi faptului că erau autorizaţi, au declarat cu toată încrederea, în pofida persecuţiilor şi opoziţiei, că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru salvarea tuturor acelora care cred şi se supun, tot aşa declarăm şi noi. Aşa cum ei au propovăduit credinţa în Domnul Isus Hristos, botezul pentru iertarea păcatelor şi aşezarea mâinilor, de către cei autorizaţi în mod corespunzător, pentru primirea Duhului Sfânt ca fiind esenţiale în vederea salvării, tot aşa propovăduim şi noi. Aşa cum ei, prin puterea Duhului Sfânt, au devenit martori ai Domnului Isus Hristos şi purtători credincioşi ai mesajului Evangheliei Sale către întreaga lume a neamurilor, tot aşa şi noi, prin acelaşi Spirit Sfânt, am devenit martorii Lui şi, fiind chemaţi prin aceeaşi chemare divină şi sfântă, acceptăm, prin urmare, aceeaşi responsabilitate.

Apoi, acceptând această responsabilitate, acceptăm toate responsabilităţile de ambasadori ai Domnului, devenim responsabili pentru propriile fapte şi pentru felul în care folosim talentele şi abilitatea pe care Domnul ni le-a dat.⁶ (Vezi sugestia 2 de la pagina 202.)

Calitatea de membru în Biserică reprezintă chemarea de a-i ajuta pe alţii să primească salvarea.

Când Domnul cheamă din rândurile lumii o persoană sau un grup de persoane, acest lucru nu are întotdeauna ca scop beneficiul acelei persoane sau acelui grup de persoane. Domnul nu are în vedere numai salvarea câtorva oameni numiţi sfinţi din zilele din urmă… ci salvarea tuturor oamenilor, vii şi morţi. Când Domnul l-a chemat pe Avraam, El i-a făcut anumite promisiuni cu privire la slava care avea să vină asupra lui şi a urmaşilor lui, iar printre aceste promisiuni găsim următoarele cuvinte remarcabile: toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în el şi în sămânţa lui (vezi Genesa 22:15–18; Avraam 2:9–11)… Planul Domnului era să binecuvânteze nu doar pe el şi pe urmaşii lui, ci pe toate familiile de pe pământ…

Când Isus a venit, El a venit ca jertfă nu doar pentru a-l ajuta pe poporul lui Israel sau pe urmaşii lui Avraam, Isaac şi Iacov, ci pentru a ajuta întreaga familie umană, ca prin El toţi oamenii să poată fi binecuvântaţi, ca prin El toţi oamenii să poată fi salvaţi; iar misiunea Lui a fost de a face pregătirile prin care întreaga familie umană să poată primi beneficiile Evangheliei nepieritoare, nu doar poporul lui Israel, ci întreaga rasă umană; şi nu doar cei care trăiesc pe pământ, ci şi cei din lumea spiritelor…

Noi avem aceeaşi preoţie pe care Isus a avut-o şi trebuie să facem ceea ce El a făcut, să ne sacrificăm dorinţele şi sentimentele aşa cum a făcut El, poate că nu trebuie să murim ca martiri aşa cum a murit El, însă trebuie să facem sacrificii pentru a putea duce la îndeplinire scopurile lui Dumnezeu, altfel nu vom fi demni de această preoţie sfântă şi nici să fim salvatori ai lumii. Dumnezeu intenţionează să ne facă salvatori nu numai ai celor mulţi care trăiesc acum pe pământ, ci şi ai celor mulţi din lumea spiritelor: El nu numai că ne va pune într-o chemare pentru a ne salva pe noi înşine, ci ne va face capabili să ajutăm la mântuirea multora dintre copiii Celui Atotputernic.⁷ (Vezi sugestia 3 de la pagina 202.)

Fiecare chemare şi responsabilitate sunt importante în lucrarea Domnului.

Acum, întrebarea este: Ne înţelegem chemarea, înţelegem în totalitate natura lucrării pe care ne-am luat angajamentul s-o îndeplinim? Uneori, ajung să cred că unii dintre fraţii noştri, vârstnici în Israel, sunt prea dispuşi şi dornici să-şi neglijeze obligaţiile pe care le au datorită legămintelor pe care le-au făcut, credinţa pe care au avut-o la un moment dat pare a fi epuizată şi par să găsească plăcere în faptul de a fi membri ai Bisericii doar cu numele.

Sunt unii care cred că, dacă numele lor nu sunt foarte cunoscute, poate pentru că ei… nu au influenţă asupra multor oameni, nu contează prea mult ce obiceiuri îşi dezvoltă sau ce exemple le dau fraţilor lor. Însă, dacă ar sluji în chemări de conducere, cum ar fi în cadrul Preşedinţiei Bisericii sau în calitate de consilier în Prima Preşedinţiei, ori dacă ar face parte din Cvorumul celor Doisprezece sau dacă ar fi preşedintele înaltului consiliu, al grupului înalţilor preoţi sau al Celor Şaptezeci, atunci modul în care s-ar comporta ar fi important. Prin astfel de atitudini, ei dau dovadă de mare slăbiciune sau de multă ignoranţă, lumina lor începe să pălească sau ei nu au înţeles niciodată chemarea pe care au acceptat-o când au luat asupra lor responsabilităţile Evangheliei.

În pilda Salvatorului, ni se spune că împărăţia cerurilor este ca un stăpân care, atunci când a trebuit să plece într-o altă ţară, şi-a încredinţat avuţia slujitorilor săi. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul. Cel care a primit cinci talanţi s-a dus şi i-a pus în negoţ şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi, dublând suma care i-a fost încredinţată; la fel a făcut şi cel care a primit doi talanţi, s-a dus şi a câştigat alţi doi. Dar cel care a primit un talant s-a dus şi a săpat o groapă în pământ şi a ascuns acolo banul stăpânului său. El a crezut fără nicio îndoială că nu putea să facă prea multe cu ceea ce i se încredinţase, prin urmare el nu a folosit puţinul care i s-a încredinţat. (Vezi Matei 25:14–30.) Nu este valabil acest lucru şi stării în care se află unii dintre vârstnicii noştri? Unul spune: „Eu sunt doar un tâmplar sau un croitor ori poate doar un zilier (un ajutor de zidar), prin urmare nu prea contează cum mă comport, dacă îmi îndeplinesc sau nu în mod cinstit îndatoririle în umila mea sferă de influenţă. Dar ar fi cu totul altceva dacă aş sluji într-o chemare mult mai importantă şi cu mai multe responsabilităţi”.

Fratele meu, opreşte-te! Nu-ţi permite să fii înşelat de astfel de idei ademenitoare. Este adevărat că poţi fi doar un zilier, dar nu uita că eşti un vârstnic în Israel, eşti un ambasador al Domnului Isus Hristos şi, dacă îţi îndeplineşti responsabilitatea, te afli în posesia a ceea ce lumea nu-ţi poate da şi nici nu-ţi poate lua; şi Dumnezeu îţi va cere socoteală pentru folosirea în mod cinstit a talentului pe care ţi l-a dat să-l administrezi, fie că este mare, ori mic.

Repet, tu exerciţi o anumită influenţă şi, indiferent cât de mică ar fi, ea are efect asupra unei persoane sau mai multor persoane, iar pentru rezultatele influenţei pe care o exerciţi eşti mai mult sau mai puţin responsabil. Astfel, indiferent dacă recunoşti sau nu, ai acceptat o responsabilitate în faţa lui Dumnezeu şi a omului care nu poate fi trecută cu vederea şi din care nu poţi fi eliberat dacă doreşti să susţii numele pe care-l porţi.

Şi care ar fi şansele de reuşită ale acelui individ? Eu spun că, dacă el îşi cinsteşte chemarea şi este găsit demn de încrederea acordată, şansele lui de a fi salvat şi exaltat în împărăţia lui Dumnezeu sunt la fel de mari ca ale oricărui alt om. Dacă îşi înţelege rolul şi trăieşte conform lui, şansele lui sunt la fel de mari ca ale oricărui alt om care a trăit vreodată, începând cu vremea tatălui Adam şi până în prezent; şi este tot atât de important pentru el să se comporte corespunzător în mediul în care trăieşte cât este şi pentru orice alt om care ar putea fi chemat să acţioneze într-un rol mai important; sau, cu alte cuvinte, căruia i s-a dat în administrare un număr mai mare de talente…

Domnul nu cere tot atât de mult de la un om care deţine un singur talent cât cere de la un om care deţine mai multe talente ci, în acord cu cât a avut, tot atât i se va cere. Aşadar, fie ca toţi să aibă curaj şi să caute să îmbunătăţească diferitele talente pe care le au; fie ca acela care are un singur talent să-l folosească şi să nu-l ascundă în pământ; fie ca cel care este înzestrat cu puţine abilităţi să progreseze şi să nu se plângă de faptul că natura nu a fost cu el la fel de generoasă cum a fost cu fratele lui mai norocos. Fie ca noi, toţi, să fim mulţumiţi cu ceea ce avem şi, dacă nu este aşa cum ne dorim, să căutăm să îmbunătăţim dând dovadă de o sârguinţă adecvată, fiind mereu recunoscători pentru viaţa noastră pe pământ şi, în mod special, pentru Spiritul lui Dumnezeu pe care L-am primit datorită supunerii faţă de Evanghelie…

Îmi amintesc că am citit o anecdotă… despre un om care, datorită înţelepciunii şi patriotismului său, a ajuns foarte celebru, dar care, din cauza invidiei, a fost desemnat să ocupe o funcţie considerată foarte umilitoare. Înainte de a-şi prelua funcţia, se spune că a făcut următoarea remarcă importantă: „Dacă funcţia nu mă onorează, eu o voi onora”. Multe greutăţi ar fi evitate, iar condiţia şi situaţia noastră ar fi mult mai bune dacă ne-am onora cu toţii poziţia în care suntem chemaţi să lucrăm. Ni se spune că Domnul Însuşi a făcut haine pentru primii noştri părinţi sau, cu alte cuvinte, în acel moment a acţionat în calitate de croitor; de asemenea, că Isus Hristos a fost tâmplar. Salvatorul trebuie să fi fost un tâmplar respectabil şi cinstit, altfel nu ar fi meritat niciodată rolul pe care l-a avut după aceea. Dacă-i putem ajuta pe fraţi şi pe surori să înţeleagă importanţa de a acţiona în mod cinstit şi cu credinţă în chemările lor, o mare parte din supărările şi problemele de care avem parte acum ar putea fi evitate şi lucrarea lui Dumnezeu ar progresa cu o viteză mai mare, toate scopurile Sale ar fi realizate mult mai rapid; mai mult, ca popor, am fi mai bine pregătiţi decât suntem acum pentru a ni se face cunoscută voia Lui…

Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze, dragii mei fraţi şi dragile mele surori, şi să vă autorizeze să acţionaţi mereu în calitate de administratori înţelepţi ai lucrurilor care v-au fost încredinţate.⁸ (Vezi sugestia 4 de la pagina 202.)

Când Îi slujim lui Dumnezeu cu credinţă, energie şi cu voioşie, El ne întăreşte şi ne ajută să reuşim.

Eu spun: Fie ca oamenii să-I slujească lui Dumnezeu cu credinţă şi entuziasm, precum şi cu voioşie… Sunt momente în care oamenii ajung în situaţii când le este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să dea dovadă de voioşie. Însă astfel de momente sunt foarte rare.⁹

Dacă ştim că religia noastră este adevărată, ar trebui să fim cei mai devotaţi oameni de pe faţa pământului faţă de cauza pe care am acceptat-o. Ştiind ceea ce ştim sau ceea ce ar trebui să ştim, anume că Evanghelia pe care am primit-o ne promite tot ce-şi doreşte inima noastră, dacă suntem credincioşi, ar trebui să fim foarte credincioşi, devotaţi, entuziaşti şi ambiţioşi în îndeplinirea planurilor şi dorinţelor Domnului pe măsură ce El le revelează, din când în când, prin intermediul slujitorilor Săi. Noi nu ar trebui să fim căldicei sau neglijenţi în îndeplinirea responsabilităţilor noastre ci, cu toată puterea, tăria şi sufletul nostru, trebuie să încercăm să înţelegem spiritul chemării noastre şi natura lucrării în care suntem implicaţi.

Când Isus a trăit pe pământ, El le-a poruncit ucenicilor Săi să se ducă şi să propovăduiască Evanghelia fără să aibă cu ei traistă sau bani, fără să se gândească dinainte la ceea ce vor mânca sau la ceea ce vor bea sau la ceea ce vor îmbrăca, ci pur şi simplu să se ducă şi să mărturisească despre acele lucruri care le fuseseră revelate. Făcând astfel, ei au primit binecuvântările Celui Atotputernic şi au avut succes în tot ceea ce au făcut. Ei aveau să reuşească; nicio putere nu le putea sta în cale şi nu-i putea împiedica să aibă cel mai mare succes, deoarece au mers înainte cu tăria Celui Atotputernic pentru a înfăptui voia Lui, iar El avea să-i sprijine şi să-i ajute şi să le asigure tot ce aveau nevoie pentru a reuşi. Datorită supunerii faţă de poruncile Domnului, ei şi-au asigurat binecuvântările vieţii cu privilegiul de a fi înviaţi în dimineaţa primei învieri şi au fost asiguraţi că, în lucrările lor, nicio putere de pe pământ nu putea izbândi în faţa lor. Acesta este felul de perspective pe care mi-ar fi plăcut să le am dacă aş fi avut responsabilitatea lor sau orice altă responsabilitate, căci pentru o minte ageră, ideea de a avea succes suprem în orice acţiune este foarte plăcută.

Acum, dacă apostolii, în loc să facă ceea ce li s-a poruncit, şi-ar fi imaginat că făcând altceva ar fi putut realiza acelaşi scop, ei nu ar fi avut acelaşi succes în acţiunile lor, nici nu ar fi avut aceeaşi asigurare a succesului care, în timpul tuturor încercărilor şi persecuţiilor la care au fost supuşi, a fost, fără îndoială, o sursă constantă de bucurie şi satisfacţie…

Dacă apostolii sau membrii Celor Şaptezeci din vremea lui Isus şi-ar fi imaginat că şi-ar fi putut îndeplini misiunile primite construind o arcă aşa cum a făcut Noe sau construind hambare şi depozitând cereale aşa cum a făcut Iosif, ar fi greşit enorm.

Iosif, în Egipt, a fost chemat să înfăptuiască anumite tipuri de sarcini, sarcini pentru care a fost făcut responsabil. El nu a fost chemat să propovăduiască Evanghelia fără traistă sau bani, ci să construiască hambare şi să-şi folosească toată influenţa pe care o avea asupra faraonului, nobililor şi oamenilor din Egipt pentru ca ei să-şi strângă cerealele pentru a avea pe timp de foamete… Acum, presupunând că Iosif s-ar fi dus să lucreze şi să construiască o arcă, el nu ar fi fost plăcut Domnului şi nici nu i-ar fi putut salva pe locuitorii Egiptului sau pe membrii familiei tatălui său. Când lui Noe i s-a poruncit să construiască o arcă, dacă el ar fi construit hambare, el şi familia lui nu ar fi putut fi salvaţi… Prin urmare, în ceea ce ne priveşte, când ni se cere ceva… indiferent de ce ni s-ar putea cere în cadrul împărăţiei Celui Atotputernic, trebuie să păşim în spiritul acestor cerinţe şi să le realizăm, dacă dorim să dobândim putere şi să ne întărim relaţia cu Dumnezeul nostru.¹⁰ (Vezi sugestia 5 de la pagina 203.)

Uneori, lucrarea Domnului este grea, însă aduce multă bucurie.

Avem parte de multe lucruri asociate acestei lucrări, care nu sunt plăcute, însă există o plăcere deosebită datorată lucrării. Când privim înapoi la decizia noastră de a fi devotaţi cauzei adevărului şi când ne ţinem legămintele, avem parte de foarte multă bucurie, deoarece spiritul chemărilor noastre este foarte important pentru noi, pentru că fără acel spirit nu putem să ne ridicăm la standardele împărăţiei lui Dumnezeu.¹¹

Ar trebui să ne înnoim legămintele în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor sfinţi că noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, Îi vom sluji cu mai multă credinţă de-a lungul anului care vine decât am făcut-o în trecut, că viaţa noastră publică şi privată, faptele, spiritul şi influenţa noastră vor fi în acord cu următorul moto: „Împărăţia lui Dumnezeu sau nimic”. Eu am încredere… că ne vom dedica în întregime slujirii Dumnezeului nostru în stabilirea Sionului Său pe pământ, lucrând cu sârguinţă pentru cauza adevărului şi neprihănirii pe pământ, că va deveni o bucurie pentru noi să fim atât de implicaţi, încât să fie ceva firesc pentru noi să-I slujim lui Dumnezeu şi să ţinem poruncile Sale, să respectăm legea celestială şi să ne bucurăm atât de mult de Spiritul Sfânt în inima noastră încât să putem birui lumea şi să stabilim legea celestială în mintea noastră şi să trăim conform ei; că ne vom putea înţelege pe noi înşine şi privilegiile noastre încât, în această viaţă, vom putea obţine un număr însemnat dintre binecuvântările care aparţin legii celestiale şi de care urmează să se aibă parte în gloria celestială.¹² (Vezi sugestia 6 de la pagina 203.)

Sugestii pentru studiu şi predare

Gândiţi-vă la aceste idei în timp ce studiaţi acest capitol sau când vă pregătiţi să predaţi. Pentru ajutor suplimentar, vedeţi paginile v–vii.

Recapitulaţi povestirea de la paginile 193–194. Ce cuvinte aţi folosi pentru a descrie atitudinea lui Lorenzo Snow despre faptul de a-I sluji Domnului? Gândiţi-vă la ce puteţi să faceţi pentru a-i urma exemplul.
Citiţi secţiunea care începe la pagina 194. De ce credeţi că statutul de membru al Bisericii aduce cu sine responsabilităţi atât de mari? Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiţi un ambasador al lui Hristos?
Preşedintele Snow ne-a învăţat că chemările noastre din cadrul Bisericii sunt ocazii de a „[ajuta] la mântuirea” copiilor lui Dumnezeu (paginile 195–196). Cum poate înţelegerea acestui lucru să influenţeze modul în care slujim în Biserică?
Preşedintele Snow a spus că trebuie să slujim cu sârguinţă indiferent de cât de neînsemnată ar putea părea responsabilitatea noastră (paginile 196–199). Când aţi văzut pe cineva onorând o chemare sau însărcinare aparent mică?
Citiţi secţiunea care începe la pagina 200. În ce moduri influenţează credinţa, energia şi voioşia modul în care slujim?
Citiţi ultima secţiune din capitol (paginile 201–202). Când aţi trăit bucuria de a sluji în împărăţia Domnului? Cum putem să găsim plăcere în slujirea noastră chiar şi atunci când sarcinile noastre nu sunt plăcute? Ce putem să facem pentru a-i ajuta pe copii şi pe tineri să-i slujească Domnului cu credinţă?

Scripturi suplimentare: Psalmii 100:2; 1 Corinteni 12:12–31; Iacov 1:6–7; 2:3; Mosia 4:26–27; D&L 64:33–34; 72:3; 76:5–6; 107:99–100; 121:34–36

Ajutor pentru predare: „Faceţi orice efort pentru a asculta în mod sincer comentariile cursanţilor. Exemplul dumneavoastră îi va încuraja să se asculte cu atenţie unul pe celălalt. Dacă nu înţelegeţi comentariul cuiva, adresaţi o întrebare. Puteţi să spuneţi: «Nu sunt sigur că înţeleg. Puteţi să explicaţi încă o dată?» sau «Îmi puteţi da un exemplu despre ceea ce vreţi să spuneţi?»” (Predarea, nu este chemare mai mare, p. 64).

Vârstnicul Lorenzo Snow

„Dacă îţi îndeplineşti responsabilitatea, te afli în posesia a ceea ce lumea nu-ţi poate da şi nici nu-ţi poate lua.”