Capitolul 8

„Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima!”

Sfinţii din zilele din urmă se străduiesc să „îşi formeze un caracter demn de încredere înaintea lui Dumnezeu care să îi ajute în momentele de încercare”.

Din viaţa lui Lorenzo Snow

La data de 15 decembrie 1899, preşedintele Lorenzo Snow, pe atunci preşedinte al Bisericii, a vorbit la înmormântarea preşedintelui Franklin D. Richards, care slujise în calitate de preşedinte al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. Aproape de încheierea cuvântării sale, preşedintele Snow a spus: „Mă rog Domnului lui Israel să binecuvânteze sfinţii din zilele din urmă şi ca noi să fim pregătiţi pentru evenimentele viitoare având inimile pure înaintea Sa”.

Ilustrând nevoia de a ne păstra „inimile pure înaintea [Domnului]”, preşedintele Snow a vorbit despre o experienţă pe care el şi preşedintele Richards au avut-o împreună când au fost chemaţi ca noi apostoli în anul 1850. La acel moment, preşedintele Brigham Young era în procesul de a aduce o schimbare în Biserică, cerându-le sfinţilor din zilele din urmă de pretutindeni să se pocăiască şi să-şi reînnoiască angajamentul de a trăi vieţi neprihănite.

Preşedintele Snow şi-a amintit că, „atunci când preşedintele Young a fost inspirat să le ceară oamenilor să se pocăiască şi să se schimbe, el a vorbit foarte ferm referitor la ce măsuri trebuie luate cu privire la anumiţi oameni – că preoţia trebuie luată de la ei deoarece nu şi-au îndeplinit responsabilităţile cu credinţă şi sârguinţă aşa cum ar fi trebuit. Fraţii care au trăit în acele zile îşi amintesc cât de ferm a vorbit El despre acel lucru. Ei bine, acel lucru l-a influenţat pe fratele Franklin şi m-a influenţat şi pe mine; şi am vorbit despre el împreună. Am decis că vom merge la preşedintele Young şi îi vom oferi preoţia noastră înapoi. Dacă el ar fi simţit, în numele Domnului, că nu ne-am îndeplinit cu credinţă şi sârguinţă îndatoririle preoţiei, noi am fi renunţat la ea. Am mers la el în timp ce era singur şi i-am spus acest lucru. Cred că avea lacrimi în ochi atunci când a spus: «Frate Lorenzo, frate Franklin, voi v-aţi îndeplinit îndatoririle preoţiei cu credinţă şi sârguinţă într-un fel plăcut Domnului. Dumnezeu să vă binecuvânteze!»”¹.

De-a lungul întregii sale vieţi, preşedintele Snow a căutat ca inima lui să fie pură înaintea Domnului şi i-a încurajat, de asemenea, pe sfinţi să îşi examineze propria demnitate. El a vorbit într-o „manieră ce ne-a sporit înţelegerea” despre nevoia de a ne forma „ca sfinţi din zilele din urmă, un caracter demn de încredere înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru”². (Vezi sugestia 1 de la pagina 125.)

Învăţături ale lui Lorenzo Snow

Dacă ne-am format un caracter bun, Îl putem invita cu încredere pe Dumnezeu să ne cerceteze inimile.

Am sentimentul puternic că virtutea cea mai de preţ şi mai utilă, atunci când ne vom întoarce în lumea spiritelor, va fi aceea de a ne fi format în această stare de încercare un caracter potrivit şi bine definit de sfinţi din zilele din urmă credincioşi.

În situaţia în care un străin depune o cerere pentru un loc de muncă sau pentru o poziţie importantă, i se cere adesea să aducă documente din partea unor surse de încredere, care să-i ateste demnitatea; scrisorile de recomandare şi de prezentare sunt foarte utile în felul lor, ajutând la obţinerea de atuuri şi privilegii care, altfel, ar fi dificil de obţinut. Totuşi, este relativ uşor să obţii o scrisoare de recomandare, aşa cum este numită ea, o recomandare pe care cineva şi-o poate pune în buzunar; şi, într-adevăr, după cum am observat, se întâmplă adesea ca oamenii să poarte cu ei recomandări care nu prezintă caracterul lor adevărat şi real.

Există printre noi oameni despre care se ştie că sunt membri ai acestei Biserici şi care depun multe eforturi pentru ca cei din jurul lor să aibă o părere bună despre ei, dar al căror adevărat caracter sau fire interioară este ascuns sau deghizat… Această rugăciune despre care [vorbesc] – „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, şi du-mă pe calea veciniciei!” (Psalmii 139:23–24) – este foarte importantă; a fost o rugăciune pe care David, în cea mai mare parte a vieţii sale, a putut să o ofere Domnului cu o anumită încredere şi consecvenţă. Dar au fost momente în care simţea nesiguranţa şi ezitarea pe care ţi le dă slăbiciunea atunci când spunea rugăciuni de acest fel.

Am motive să cred că mulţi sfinţi din zilele din urmă, în marea parte a vieţii lor, Îl pot aborda pe Domnul şi pot spune aceeaşi rugăciune cu toată încredea – „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima!… Vezi dacă sunt pe o cale rea”; dar dacă noi, ca oameni, am putea trăi mereu astfel încât să ne plecăm înaintea Domnului şi să oferim o asemenea rugăciune, ar fi un lucru minunat, o realizare minunată în lucrurile privitoare la dreptate şi fapte bune!… Doresc să recomand [fiecărei persoane] să-şi însuşească această rugăciune a lui David şi să vadă în ce măsură poate trăi în armonie cu lumina pe care o deţine, astfel încât s-o facă, cu toată sinceritatea, o parte a devoţiunii ei faţă de Dumnezeu. Mulţi oameni nu reuşesc să se ridice la înălţimea acestui standard de excelenţă, deoarece fac lucruri în secret, când ochiul muritor nu-i poate vedea, care au drept rezultat înstrăinarea de Cel Atotputernic şi îndepărtarea Spiritului lui Dumnezeu. Asemenea persoane nu pot folosi, atunci când sunt singure, această rugăciune; nu pot face acest lucru decât dacă s-au pocăit de păcatele lor, au reparat răul pe care l-au făcut şi au decis să fie mai buni în viitor decât au fost în trecut şi să îşi formeze un caracter demn de încredere înaintea lui Dumnezeu care să îi ajute în momentele de încercare şi care să îi facă demni să stea în prezenţa fiinţelor sfinte şi chiar în prezenţa Tatălui când vor ajunge în lumea spiritelor…

Trebuie să fim bărbaţi şi femei de încredere; trebuie să avem multă credinţă şi trebuie să fim demni de tovărăşia Duhului Sfânt pentru a ne ajuta în lucrarea dreptăţii în fiecare clipă, pentru a ne da puterea să ne sacrificăm voia proprie şi să facem voia Tatălui, pentru a lupta împotriva firii noastre căzute şi a face ce e drept din dorinţa de a face ce-i drept, ţinându-ne privirea îndreptată numai către cinstea şi slava lui Dumnezeu. Pentru a face acest lucru, trebuie să existe în noi un sentiment transmis de mintea care este conştientă de responsabilitatea pe care o avem, care recunoaşte faptul că ochiul lui Dumnezeu este asupra noastră şi că pentru fiecare faptă şi lucrurile care o motivează vom fi traşi la răspundere; şi trebuie să fim permanent en rapport [în armonie] cu Spiritul Domnului.³ (Vezi sugestia 2 de la pagina 130.)

Exemplele din scripturi ne învaţă cum să ne perfecţionăm caracterul.

Sunt multe lucruri pe care le admir la caracterul profeţilor şi, în special, la al lui Moise. Îi admir hotărârea de a împlini cuvântul şi voia lui Dumnezeu cu privire la Israel şi dorinţa de a face tot ce stătea în puterea omului, sprijinit de Cel Atotputernic; şi mai presus de toate, îi admir integritatea şi devotamentul faţă de Domnul…

Dumnezeu admiră bărbaţii şi femeile din aceste zile care merg pe calea corectitudinii şi care, în ciuda puterilor Satanei ce luptă împotriva lor, pot spune: „Înapoia mea, Satano” (vezi Luca 4:8) şi care trăiesc vieţi drepte, neprihănite, iar astfel de oameni au trecere înaintea lui Dumnezeu şi rugăciunile lor au o putere mare (vezi Iacov 5:16). Moise, spre exemplu, a avut atât de multă trecere înaintea Celui Atotputernic, încât, într-o situaţie anume, a putut schimba planul Său [al lui Dumnezeu]. Îmi aduc aminte că Domnul S-a mâniat pe israeliţi şi i-a declarat lui Moise că îi va distruge şi că îl va lua pe Moise şi va face din el un popor mare şi că va revărsa asupra lui şi urmaşilor săi ceea ce îi promisese lui Israel. Dar acest mare conducător şi legiuitor, credincios sarcinii ce-i fusese încredinţată, a stat între Dumnezeu şi oameni şi a mijlocit înaintea Domnului pentru poporul său; prin puterea pe care a avut-o şi pe care a exercitat-o, el a fost mijlocul prin care oamenii au fost salvaţi de la distrugerea ce-i ameninţa. (Vezi Exodul 32:9–11; Joseph Smith Translation, Exodul 32:12.) Cât de nobil şi de măreţ trebuie să fi fost Moise în ochii Domnului şi ce satisfacţie trebuie să fi avut El ştiind că poporul Său ales, în starea sa încăpăţânată şi ignorantă, avea un aşa conducător!

În Iona, găsim, din nou, o trăsătură de caracter interesantă. În timp ce se afla pe marea agitată şi marinarii îşi exprimau temerile că nu vor putea salva corabia, Iona, simţindu-se vinovat pentru alegerea pe care o făcuse, de a nu se îndrepta spre Ninive, aşa cum îi poruncise Domnul, a înaintat şi a mărturisit că el era motivul nenorocirii care era să li se întâmple şi a fost dispus să se sacrifice pentru binele celor de la bord. (Vezi Iona 1:4–12.) La fel se întâmplă şi în vieţile altor profeţi şi oameni ai lui Dumnezeu, care, deşi dau dovadă, în anumite situaţii, de slăbiciuni, asemenea lui Iona, există ceva cu adevărat măreţ şi demn de admirat în caracterul lor.⁴ (Vezi sugestia 3 de la pagina 130.)

Trăsăturile caracterului neprihănit se dezvoltă în noi treptat, pe măsură ce dăm dovadă de credinţă şi ne pocăim de greşelile noastre.

Asemenea trăsături de caracter de care au dat dovadă oamenii neprihăniţi ce au trăit în vechime nu sunt întâmplătoare sau accidentale şi nici nu sunt dobândite într-o zi, o săptămână, o lună sau într-un an, ci sunt progrese treptate, rezultate ale credinţei neîntrerupte în Dumnezeu şi în adevăr, indiferent de aprobarea sau critica oamenilor…

Este important ca noi, sfinţii din zilele din urmă, să înţelegem şi să ţinem minte că salvarea vine prin harul lui Dumnezeu şi prin însuşirea de către noi a acelor principii care i-au condus pe acei oameni drepţi pe care i-am menţionat mai devreme. Ideea nu este de a face bine pentru a primi laudele lumii; ci de a face bine pentru că, făcând bine, dezvoltăm în noi atribute divine şi, când vom face aceasta, vom deveni aliaţi ai divinităţii, lucru care, în timp, va face parte din fiinţa noastră…

Uneori nu facem noi lucruri pe care le regretăm mai târziu? Totul ar putea fi bine dacă am înceta să facem astfel de lucruri când ştim că sunt greşite; tot ce putem face şi tot ceea ce se poate cere de la oricare om este ca, atunci când vedem răul, să ne corectăm. Dar fără îndoială, se întâmplă de prea multe ori ca unii oameni să se teamă de faptul că se va afla de răul pe care l-au făcut, mai mult decât de comiterea răului însuşi; se întrebă ce vor spune oamenii când vor auzi ce au făcut etc. Şi, pe de altă parte, unii se lasă convinşi să facă anumite lucruri pentru a primi aprobarea prietenilor lor şi, dacă faptele lor nu primesc comentarii favorabile sau nu sunt recunoscute, ei simt că eforturile le-au fost zadarnice şi faptele bune pe care le-au făcut au fost un eşec total.

Dacă dorim cu adevărat să ne apropiem de Dumnezeu, dacă dorim să fim în armonie cu spiritele drepte din lumile eterne; dacă dorim să avem în inima noastră acea credinţă despre care citim şi prin care sfinţii din vechime au înfăptuit lucruri atât de minunate, trebuie ca, după ce dobândim Spiritul Sfânt, să dăm ascultare şoaptelor Sale, să ne conformăm îndemnurilor Sale şi să nu-L îndepărtăm din vieţile noastre prin nicio faptă a noastră. Este adevărat că suntem fiinţe slabe, păcătoase, predispuse mereu la fapte ce întristează Spiritul lui Dumnezeu; dar trebuie ca, imediat ce ne dăm seama că am păcătuit, să ne pocăim de acel păcat şi să reparăm sau să îndreptăm, pe cât de mult putem, răul pe care l-am făcut. Urmând acest tipar, ne întărim caracterul, progresăm în cauza noastră şi devenim mai puternici înaintea ispitei; cu timpul, vom ajunge să depăşim atât de mule obstacole încât vom fi uimiţi de progresul pe care îl vom fi făcut în autodisciplina şi progresul nostru.⁵ (Vezi sugestia 4 de la pagina 130.)

Pe măsură ce ne păstrăm caracterul neprihănit, ne apropiem mai mult de Domnul.

Am primit o Evanghelie minunată în lucrările ei: prin supunere faţă de cerinţele ei, putem obţine cele mai alese binecuvântări care au fost vreodată promise sau revărsate asupra omenirii în orice epocă a lumii. Dar, asemenea copilului cu jucăria sau joaca, şi noi ne mulţumim, adesea, cu lucrurile trecătoare, uitând de ocaziile pe care le avem să dezvoltăm în inimile noastre măreţele, eternele principii ale vieţii şi adevărului. Domnul doreşte să stabilească o relaţie mai apropiată şi mai personală cu noi; El doreşte ca noi să progresăm ca fiinţe umane şi să ne sporim cunoaşterea, iar acest lucru se poate face numai prin intermediul Evangheliei nepieritoare, care este pregătită anume în acest scop. Apostolul Ioan spune: „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El (Hristos) este curat” (1 Ioan 3:2). Pun sfinţii din zilele din urmă în practică în vieţile lor principiile Evangheliei, îndeplinind, astfel, scopul lui Dumnezeu?…

Ce putem face în împrejurările noastre pentru a progresa şi mai mult în lucrurile care ţin de dreptatea lui Dumnezeu? Ce avantaje, binecuvântări şi privilegii ne oferă acest sistem de salvare pe care l-am urmat şi ce mijloace trebuie folosite pentru a le dobândi? Dacă se va cere un sacrificiu, ar fi potrivit ca toţi cei care doresc să facă din religia lor un obiect de studiu şi care se străduiesc să se conformeze cerinţelor ei trăind în acord cu acestea în viaţa lor de zi cu zi, să dea dovadă de dorinţa de a accepta voinţa lui Iehova, recunoscând mâna Sa atât în momentele de încercare, cât şi în momentele de prosperitate…

Ar fi bine să ne examinăm pe noi înşine, să medităm şi să ne rugăm atunci când suntem singuri pentru a ne evalua situaţia… înaintea Domnului, astfel încât, dacă este nevoie, să ne putem înnoi angajamentul de a fi mai sârguincioşi şi credincioşi şi de a face mai multe fapte bune.

Vorbind despre oameni în general, nu este nicio îndoială că progresăm foarte mult, în ochii lui Dumnezeu. Dar, deşi acesta este, fără îndoială, cazul, sunt convins că, printre noi, sunt persoane înzestrate cu daruri spirituale care pot fi dezvoltate şi care pot fi folosite, dacă ele aleg, mult mai mult decât sunt acum şi persoane care ar putea acţiona cu mai multă sfinţenie şi s-ar putea apropia mult mai mult de Domnul decât o fac acum. Dar spiritul care însoţeşte lucrurile acestei lumi acţionează asupra lor atât de mult, încât ele nu-şi dezvoltă acele puteri şi binecuvântări spirituale; ele nu profită de privilegiul lor de a-şi crea o relaţie apropiată cu Domnul.⁶

Ca sfinţi din zilele din urmă, caracterul nostru trebuie să fie păstrat intact, indiferent de preţul sau sacrificiul pe care trebuie să-l plătim. Caracterul aprobat de Dumnezeu merită să fi dobândit chiar cu preţul unei vieţi întregi petrecute în spirit de sacrificiu.

Trăind astfel, vom putea privi înainte…, având deplina asigurare că… vom fi încoronaţi împreună cu fiii şi fiicele lui Dumnezeu şi vom deţine bogăţia şi gloria unei împărăţii celestiale.⁷ (Vezi sugestia 5 de mai jos.)

Sugestii pentru studiu şi predare

Gândiţi-vă la aceste idei în timp ce studiaţi acest capitol sau când vă pregătiţi să predaţi. Pentru ajutor suplimentar, vedeţi paginile v–vii.

În timp ce recapitulaţi povestirea de la paginile 123 şi 124, ce învăţaţi din faptele vârstnicului Lorenzo Snow şi ale vârstnicului Franklin D. Richards? Aveţi în vedere în ce fel puteţi împărtăşi aceste principii membrilor familiei şi altora.
Preşedintele Snow a spus: „Trebuie să fim bărbaţi şi femei de încredere” (pagina 125). Ce credeţi că înseamnă să fim bărbaţi sau femei de încredere?
Aveţi în vedere remarcile preşedintelui Snow despre exemplele lui Moise şi ale lui Iona (paginile 126–127). Ce lucruri observaţi în fiecare dintre aceste două povestiri care ne pot ajuta să ne îmbunătăţim caracterul?
Gândiţi-vă în întregime la cel de-al doilea paragraf de la pagina 127. De ce credeţi că trebuie să fim conştienţi de greşelile noastre pentru a ne întări caracterul? Cum ne putem vedea propriile slăbiciuni fără să fim descurajaţi?
Recapitulaţi sfatul preşedintelui Snow din secţiunea finală a capitolului (paginile 128–130). Planificaţi să vă faceţi timp pentru a analiza propriul comportament şi pentru a vă evalua situaţia înaintea Domnului.

Scripturi suplimentare: Psalmii 24:3–5; 2 Petru 1:2–11; Mosia 3:19; Alma 48:11–13, 17; Eter 12:25–28; D&L 11:12–14; 88:63–68

Ajutor pentru predare: Rugaţi-i pe participanţi să aleagă o secţiune din capitol şi să o citească în linişte. Invitaţi-i să se adune în grupuri de două sau trei persoane care au ales aceeaşi secţiune şi să discute despre ceea ce au învăţat.

Preşedintele Franklin D. Richards

Cu toate că Iona „[a] dat dovadă… de slăbiciuni”, putem învăţa din trăsăturile sale „[măreţe] şi [demne] de admirat”.