Capitolul 16
„Pentru ca noi să fim unul”
„Glasul Celui Atotputernic ne-a chemat să ieşim din mijlocul confuziei… să formăm un grup şi o frăţie minunată, în cadrul căreia noi trebuie să ne iubim unul pe celălalt aşa cum ne iubim pe noi înşine.”
Din viaţa lui Lorenzo Snow
Înainte ca sfinţii să fie alungaţi din Nauvoo, autorităţile generale ale Bisericii s-au adunat în templu. Ei au făcut legământ că „nu [se] vor opri niciodată din eforturile lor, însemnând toate mijloacele şi influenţa pe care [ei] le au, până când toţi sfinţii care erau obligaţi să plece din Nauvoo aveau să se stabilească într-un loc de adunare al sfinţilor”1. Hotărât să ţină acest legământ, preşedintele Brigham Young a înfiinţat Fondul permanent pentru emigrare în anul 1849. În cadrul acestui program, Biserica a împrumutat bani sfinţilor care emigrau cu menţiunea că oamenii urmau să-şi plătească împrumutul după ce soseau în Utah şi-şi găseau un loc de muncă.
Preşedintele Young i-a chemat pe vârstnicul Lorenzo Snow şi pe alţii să strângă fonduri în acest scop. I-a fost greu vârstnicului Snow să le ceară sfinţilor să facă donaţii – ei erau săraci, fiind alungaţi din loc în loc înainte de a se stabili în valea Salt Lake. El a scris în jurnalul său: „Îndeplinind misiunea de a cere bani de la sfinţii care, după ce fuseseră jefuiţi şi prădaţi, au făcut o călătorie de peste 1.600 de kilometri şi tocmai se stabiliseră într-o zonă aridă, pustie a marelui «Deşert american», mi-am dat seama că sunt implicat într-o lucrare dificilă. Cu foarte puţine excepţii, oamenii aveau foarte puţini bani sau chiar nimic de care să se poată lipsi”. Cu toate acestea, vârstnicul Snow s-a dus, iar oamenii au donat tot ce au putut. El a raportat: „Eforturile şi bunăvoinţa, manifestate pretutindeni, de a renunţa la ceva din acel puţin – sentimentul de generozitate şi de măreţie a sufletului pe care l-am întâlnit pretutindeni în mijlocul sărăciei, salutările călduroase care mi s-au adresat chiar şi acolo unde sărăcia era o obişnuinţă pentru oameni mi-au umplut inima cu o bucurie nespus de mare. Un bărbat a insistat ca eu să-i iau singura vacă, spunând că Domnul l-a eliberat şi l-a binecuvântat părăsindu-şi ţara natală şi venind într-o ţară a păcii şi, oferind singura lui vacă, el simţea că făcea doar ce-i cerea datoria şi ceea ce şi el s-ar fi aşteptat de la alţii dacă situaţia ar fi fost inversă”.
După ce a strâns donaţii în partea nordică a statului Utah, vârstnicul Snow a observat: „Inimile sfinţilor au fost deschise şi, având în vedere circumstanţele în care se aflau, ei au donat cu generozitate şi mărinimie, ca să nu mai spun că şi cu bucurie”2.
Deşi oamenii au avut puţin de oferit, ca indivizi, eforturile lor unite au binecuvântat multe vieţi. Fondul permanent pentru emigrare s-a extins dincolo de scopul său original, ajutându-i nu doar pe membrii Bisericii care erau în Nauvoo. A continuat 38 de ani, ajutând zeci de mii de convertiţi din multe ţări să se adune laolaltă cu semenii lor sfinţi. (Vezi sugestia 1 de la pagina 213.)
Învăţături ale lui Lorenzo Snow
Când suntem uniţi în Evanghelie, Domnul îi arată lumii natura Lui prin intermediul nostru.
Isus S-a rugat Tatălui Său ca cei pe care El i-a dat Lui din lume să poată fi una, aşa cum El şi Tatăl erau una, spunând: Eu mă rog ca Tu să le dai aceeaşi dragoste pe care Tu o ai faţă de Mine, ca Eu să pot fi în ei şi Tu în Mine, ca toţi să fie una. Acesta este un lucru foarte important, iar noi trebuie să exersăm până când devenim ca Tatăl şi Fiul, una în toate lucrurile.3
În versetele pe care le-am citit (Ioan 17:19–21), s-a arătat importanţa şi nevoia ca apostolii să fie uniţi pentru ca scopurile Domnului să poată fi realizate în lume. Căci, dacă apostolii şi cei care credeau cuvintele lor nu erau uniţi, lumea nu putea să creadă în misiunea şi scopurile Salvatorului. Astfel, Isus S-a rugat la Tatăl ca toţi cei pe care Tatăl îi dăduse Lui să poată fi una, aşa cum El şi Tatăl erau una, ca lumea să poată crede că Tatăl L-a trimis. De fapt, aceasta este ceea ce Domnul a plănuit să se întâmple prin intermediul lui Israel atunci când i-a scos din robia din Egipt; El a dorit să facă din ei un popor unit, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui, un popor de oameni pe care Dumnezeu să-i poată cinsti şi respecta pentru ca lumea să poată crede şi pentru ca ei să poată primi binecuvântările pe care El dorea să le reverse asupra lor, deoarece toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu; şi, dacă Israel ar fi respectat cerinţele Lui, lumea ar fi beneficiat, fără îndoială, în mare măsură datorită acelui lucru, iar scopurile lui Dumnezeu ar fi fost mult mai bine realizate. Domnul a dorit să-Şi arate natura, precum şi natura cerurilor şi a dorit să-Şi ofere dragostea şi binecuvântările, prin intermediul lui Israel, întregii rase umane; însă Israel a fost nesupus şi nu a dat ascultare glasului Său…
Dacă avem dezbinări în mijlocul nostru; dacă nu suntem uniţi fie spiritual, fie material, nu vom putea niciodată să fim poporul care Dumnezeu doreşte să devenim şi nici nu vom putea vreodată să devenim unelte în mâinile Sale, care să facă lumea să creadă că preoţia sfântă a fost restaurată şi că noi avem Evanghelia nepieritoare. Pentru a putea realiza scopurile lui Dumnezeu, va trebui să facem la fel cum a făcut Isus – să ne armonizăm voia personală cu voia lui Dumnezeu, nu doar într-un singur lucru, ci în toate lucrurile şi să trăim în aşa fel încât voinţa lui Dumnezeu să fie în noi.4 (Vezi sugestia 2 de la pagina 213.)
Unitatea este esenţială în cadrul Bisericii şi al familiilor noastre.
Unitatea din mijlocul nostru ar trebui să fie mai strânsă decât este astăzi. Există o unitate perfectă în cadrul Cvorumului celor Doisprezece. Nu ar trebui să fie o unitate perfectă în cadrul acelui Cvorum? Cu siguranţă, toată lumea ar spune: Da, trebuie să fie o unitate perfectă în cadrul Cvorumului celor Doisprezece Apostoli… Şi este, de asemenea, o unitate perfectă în cadrul Primei Preşedinţii; nu aşa ar trebui să fie? Toată lumea ar spune, cu siguranţă, aşa trebuie să fie. Şi nu ar trebui, de asemenea, să fie o unitate perfectă între cei şapte preşedinţi ai Celor Şaptezeci? În mod sigur trebuie să fie; noi, toţi, spunem: Da. Nu ar trebui să fie o unitate perfectă în cadrul înaltelor consilii ale diferiţilor ţăruşi ai Sionului? În mod sigur, trebuie să fie şi există o modalitate de a realiza acea unitate. Şi această modalitate este valabilă şi pentru celelalte organizaţii şi cvorumuri. Nu ar trebui să fie o unitate perfectă în cadrul preşedinţiilor ţăruşilor? Cu siguranţă că da, iar dacă eu aş fi preşedinte al vreunui ţăruş, nu m-aş odihni zi şi noapte până când nu ar exista unitate între mine şi consilierii mei. Nu ar trebui să fie unitate între episcop şi consilierii săi? În mod sigur, trebuie să fie.
Ei bine, ce este mai important? Nu ar trebui să fie unitate în cadrul familiei? În mod sigur, trebuie să fie. Şi de ce ar trebui un bărbat să fie mulţumit, de ce ar trebui orice soţ şi tată al unei familii să fie mulţumit înainte de a realiza, atât cât este posibil, o unitate perfectă? Şi, în acest aspect, tatăl trebuie să fie, în faţa familiei sale, atât de perfect cât poate un bărbat să fie în această viaţă. Şi soţia trebuie să fie atât de perfectă cât poate o femeie să fie în această viaţă. Şi, apoi, ei sunt pregătiţi să-i facă pe copiii lor atât de perfecţi cât sunt aceştia dornici şi capabili să devină. Iar tatăl şi mama trebuie să fie foarte atenţi. Soţia nu trebuie să vorbească niciodată, în faţa copiilor ei, despre soţul ei într-un mod lipsit de respect. Dacă ea crede că soţul ei a greşit (ceea ce este posibil), ea nu trebuie să vorbească niciodată despre aceasta în prezenţa copiilor. Ea trebuie să-l scoată din prezenţa copiilor şi, acolo, să-i spună despre greşelile lui, într-un mod plăcut, dar să nu vorbească niciodată, în prezenţa copiilor, despre tată într-un mod lipsit de respect. Şi tatăl, la fel. El nu are niciun drept să vorbească, în faţa copiilor ei, despre soţia lui într-un mod lipsit de respect. Şi mă rog la Dumnezeu să le dea soţului şi soţiei dorinţa şi înţelegerea de a se corecta în aceste aspecte. Ştiu că foarte multe dintre dificultăţile care apar acum şi că lipsa de respect faţă de preoţie, printre tineri, apar din cauza acestui lucru, că au fost probleme în cadrul căminului şi că a existat o lipsă de respect exprimată în prezenţa lor, faţă de tată de către mamă sau faţă de mamă de către tată. Eu ştiu că aceste lucruri sunt adevărate.5 (Vezi sugestia 3 de la pagina 213.)
Noi devenim uniţi pe măsură ce ne ajutăm reciproc să avem parte de pace şi fericire.
Vorbim destul de mult despre principiul de a ne iubi aproapele aşa cum ne iubim pe noi înşine; vorbim despre el şi, uneori, ne gândim la el, dar oare cât de mult suntem pe aceeaşi lungime de undă cu spiritul acestor lucruri şi vedem că dificultatea depinde de noi înşine? Trebuie să înţelegem că este necesar să acţionăm conform anumitor principii prin care putem să devenim uniţi, ca popor, să ne unim sentimentele pentru a putea deveni una, iar acest lucru nu va putea fi realizat niciodată decât dacă anumite lucruri sunt făcute şi dacă sunt făcute lucruri care necesită un efort extraordinar din partea noastră.
Cum vă veţi duce să lucraţi pentru a deveni uniţi? Cum se va duce un bărbat să lucreze pentru a deveni unit cu aproapele său? Dacă doi bărbaţi ar fi doi asociaţi care nu s-au cunoscut niciodată, cum ar încerca ei să-şi obţină reciproc prietenia, devotamentul şi simpatia? Dacă este ceva ce trebuie făcut, acest lucru trebuie făcut atât de unul, cât şi de celălalt, şi nu doar de unul dintre ei. Nu ar fi potrivit ca unul dintre ei să facă lucrurile de unul singur; nu ar fi potrivit ca doar unul să aibă acele sentimente şi să facă munca de unul singur, ci pentru ca ei să devină una în sentimentele şi simpatia lor este nevoie de acţiune din partea amândurora…
Ceva trebuie făcut de [fiecare] persoană în parte pentru a ne putea obţine reciproc prietenia şi a deveni uniţi, în comunitate…
Permiteţi-i minţii dumneavoastră să se deschidă astfel încât să ajungeţi să-i înţelegeţi şi să vă pese de preocupările prietenilor care vă înconjoară şi, atunci când depinde de dumneavoastră să faceţi ceva bun pentru prietenii dumneavoastră, faceţi acest lucru şi, făcând astfel, veţi realiza că veţi avea parte de lucrurile de care aveţi nevoie mai repede decât dacă aţi munci pentru a vi le procura fără a vă gândi la binele prietenilor dumneavoastră. Eu ştiu că acesta este un principiu bun şi important…
Trebuie să ştim că este responsabilitatea noastră să învăţăm să asigurăm pacea şi fericirea celor care sunt în jurul nostru şi să nu ne permitem niciodată să călcăm în picioare sentimentele şi drepturile semenilor noştri. Permiteţi-i unui om să meargă şi să calce în picioare drepturile unui frate şi de cât timp va avea, apoi, nevoie pentru a distruge acel sentiment de încredere care a existat înainte între ei? Şi, după ce este distrus, de cât timp va fi nevoie să restabilească ceea ce a fost odată între ei? Va fi nevoie de mult timp. Acesta este lucrul asupra căruia trebuie să ne concentrăm atenţia; eu aşa simt; în toate gândurile noastre, în toate mişcările noastre şi în toate cugetările noastre personale trebuie să ne lăsăm mintea să reflecteze asupra lucrurilor de care sunt interesaţi toţi cei din jurul nostru; şi să se gândească la faptul că ei au drepturi şi privilegii la fel ca noi; noi trebuie să fixăm bine acest lucru în mintea noastră.
Acum, dacă un om se îngrijeşte constant de nevoile celor din jurul său şi-şi doreşte să binecuvânteze toate lucrurile ce aparţin fraţilor săi, el va aduce, în acest mod, fericire pentru el şi pentru cei din jurul lui. Dacă un om face exact invers şi, în loc să-i binecuvânteze pe alţii şi să lucreze pentru binele lor, caută să le găsească greşeli şi-i trage în jos, va realiza el acelaşi progres? În mod sigur, nu…
Dacă simţim că este de datoria noastră să mergem să lucrăm cu şi mai multă ambiţie decât am făcut-o până acum pentru a dobândi încrederea, vom începe, dacă ne stă în putere, să oferim binecuvântări care constau în lucruri materiale şi în ajutoare pentru a întări prietenia cu cei din jurul nostru. Numai în acest fel vom deveni uniţi şi vom arăta că avem un sentiment de bunătate şi de frăţie.–Trebuie să arătăm acest sentiment prin faptele noastre… în loc doar să dăm mâna cu cineva şi să-i spunem „Dumnezeu să te binecuvânteze, bunul meu prieten”, iar a doua zi să nu ne mai pese de ceea ce am spus cu o zi înainte şi să-i rănim sentimentele.6
Când un bărbat nu este dornic să facă sacrificii în folosul fraţilor săi şi când ştie că răneşte sentimentele fraţilor săi… acel bărbat nu are dreptate în faţa Domnului şi, apoi, unde este dragostea acelui individ faţă de fratele său?
Când un frate nu este dornic să sufere pentru fratele său, cum poate să demonstreze că el îl iubeşte pe fratele său? Vă spun eu că numai din cauza nesăbuinţei şi slăbiciunii noastre nu vom suferi alături de fraţii noştri, căci dacă ei ne încalcă drepturile, noi căutăm imediat să ne răzbunăm, iar dacă ei ne calcă pe degetele de la picioare, imediat sărim şi noi pe ale lor… Când văd un frate care a fost jignit şi care, apoi, se întoarce şi sare asupra celui care l-a jignit, mă întreb cât de departe este acel frate de calea responsabilităţii şi-i spun: „Trebuie să înveţi să te controlezi, altfel nu vei fi salvat niciodată în împărăţia lui Dumnezeu”7.
Voi citi câteva paragrafe din cartea Doctrină şi legăminte:
„Ucenicii Mei, din timpurile străvechi, căutau ocazii unii împotriva altora şi nu se iertau unul pe altul în inima lor; şi pentru acest rău ei au fost năpăstuiţi şi pedepsiţi sever.
De aceea, Eu vă spun vouă că trebuie să iertaţi unul altuia; pentru că acela care nu iartă fratelui său greşelile lui este condamnat înaintea Domnului; pentru că rămâne în el păcatul mai mare” (D&L 64:8–9)…
Din ceea ce am citit, a fost un singur lucru pe care ucenicii Salvatorului nu l-au realizat – ei nu au avut succes în stabilirea acelei unităţi în Spirit şi sentiment pe care ar fi trebuit s-o aibă, iar Domnul i-a pedepsit pentru aceasta. Domnul cere ca oameni să se ierte unul pe celălalt, chiar de şaptezeci de ori câte şapte. Şi chiar dacă celălalt nu-şi cere iertare, noi trebuie să iertăm… Ni se spune că cel care nu-şi iartă fratele, rămâne în el păcatul mai mare – ceea ce înseamnă că el este un păcătos mai mare decât acela care l-a jignit. Domnul ne cere să ne iubim aproapele la fel cum ne iubim pe noi înşine – un lucru destul de dificil în multe situaţii; dar va trebui să atingem acel nivel de perfecţiune şi o vom face.8 (Vezi sugestia 4 de la pagina 213.)
Pe măsură ce devenim uniţi în Evanghelie, noi creştem în lumină şi inteligenţă şi ne pregătim să trăim în prezenţa lui Dumnezeu.
Noi trebuie să devenim uniţi şi să acţionăm la fel ca David şi Ionatan, având o singură inimă (vezi 1 Samuel 18:1) şi, mai bine să ni se reteze mâna decât să ne facem rău unul altuia. Ce popor puternic am fi dacă am fi la acest nivel şi trebuie să ajungem acolo, indiferent de cât de puţină prietenie am da dovadă în acest moment! Vă pot spune că va veni ziua când va trebui să devenim uniţi în acest mod dacă ne dorim să fim vreodată în prezenţa lui Dumnezeu. Va trebui să învăţăm să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Trebuie să ajungem la acest nivel, nu contează cât de departe ne-am afla în prezent, trebuie să învăţăm aceste principii şi să le fixăm în inima noastră. Vă pot spune clar acest lucru şi acesta este motivul pentru care vorbesc despre aceste aspecte în felul în care o fac, căci doresc să le plantez în mintea sfinţilor, precum şi să le aibă printre sentimentele lor de zi cu zi.9
Glasul Celui Atotputernic ne-a chemat să ieşim din mijlocul confuziei, care este Babilonul, să formăm un grup şi o frăţie minunată, în cadrul căreia noi trebuie să ne iubim unul pe celălalt aşa cum ne iubim pe noi înşine. Când ne îndepărtăm de acest scop, Spiritul lui Dumnezeu se retrage de la noi în aceeaşi măsură în care ne îndepărtăm şi noi. Dar dacă noi continuăm să ţinem legămintele pe care le-am făcut când am primit Evanghelia, vom creşte în lumină şi inteligenţă în mod proporţional şi vom avea parte de o pregătire puternică pentru ceea ce urmează să vină. Şi, datorită credinţei noastre şi a supunerii noastre faţă de legămintele pe care le-am făcut, temelia pe care stăm devine asemenea stâlpilor cerului – fermă.10 (Vezi sugestia 5 de la pagina 213.)
Sugestii pentru studiu şi predare
Gândiţi-vă la aceste idei în timp ce studiaţi acest capitol sau când vă pregătiţi să predaţi. Pentru ajutor suplimentar, vedeţi paginile v–vii.
-
Recapitulaţi experienţa lui Lorenzo Snow privind Fondul permanent pentru emigrare (paginile 205–206). Ce ocazii avem în Biserica din zilele noastre să-i ajutăm pe alţii cu bani sau cu bunuri? În ce moduri ne pot ajuta aceste eforturi să devenim uniţi?
-
Cugetaţi la învăţăturile preşedintelui Snow despre motivul pentru care Domnul doreşte ca noi să fim uniţi (paginile 206–207). De ce credeţi că şansele celorlalţi oameni de a dobândi o mărturie despre Domnul şi despre Biserica Sa restaurată sunt mai mari dacă văd că suntem uniţi? Cum s-ar putea schimba sentimentele lor dacă văd că suntem dezbinaţi?
-
Analizaţi secţiunea care începe în partea de jos a paginii 207. În ce mod este valabil acest sfat în căminele noastre? Gândiţi-vă la ce puteţi să faceţi pentru a încuraja o unitate şi mai puternică în cadrul familiei dumneavoastră.
-
Cum putem avea parte de unitate în cadrul Societăţii noastre de Alinare sau în cvorumul preoţiei chiar şi atunci când avem preocupări şi idei diferite? (Pentru câteva exemple, vezi paginile 208–212.) În ce moduri aţi avut de câştigat datorită unităţii din cadrul familiei dumneavoastră? Dar din cadrul Bisericii? Dar din cadrul comunităţii?
-
De ce credeţi că dragoste unuia faţă de celălalt ne poate face un „popor puternic”? Cum ne influenţează dragostea faţă de alţii modul în care trăim? În timp ce cugetaţi la aceste întrebări şi le discutaţi, recapitulaţi ultimele două paragrafe ale acestui capitol (pagina 212).
Scripturi suplimentare: Psalmii 133; Ioan 13:34–35; Romani 12:5; Mosia 18:21; 4 Nefi 1:15–17; D&L 51:9; Moise 7:18