Capitolul 19

Munca misionară: „A ajunge la inima fiecărui om”

„Există o modalitate de a ajunge la inima fiecărui om şi este responsabilitatea dumneavoastră să găsiţi calea către inima acelora pentru care sunteţi chemat.”

Din viaţa lui Lorenzo Snow

Lorenzo Snow a fost botezat în Kirtland, Ohio, unde a studiat limba ebraică într-o clasă alături de profetul Joseph Smith şi alţi conducători ai Bisericii. El spera ca, într-o zi, să urmeze o „educaţie în limbile clasice” la un colegiu din estul Statelor Unite.¹ Însă, în timp ce lucra pentru realizarea acestui obiectiv, a început să se simtă atras de un alt scop. Mai târziu, el a spus:

„Am primit [adevărurile Evangheliei] cu inima deschisă şi eram hotărât să nu mă opresc acolo… Începusem să mă îngrijorez puţin în mintea mea dacă, după ce am primit această cunoaştere minunată, era potrivit pentru mine să stau fără să mărturisesc despre ea. Tinerii care fuseseră trimişi în misiuni se întorceau şi mărturiseau despre binecuvântările pe care le primiseră… şi am început să mă gândesc că, în loc să mă pregătesc pentru a merge la un colegiu sau o facultate din est, ar trebui să încep să mărturisesc despre ceea ce Domnul mi-a făcut cunoscut într-o măsură atât de mare. În acelaşi timp, nu mi-ar fi plăcut să renunţ la planurile mele privind educaţia, deoarece plănuisem aceasta de foarte multă vreme şi aveam atunci ocazia şi banii de a realiza acel lucru”.

Luptându-se cu sentimentele sale, i-a cerut sfatul unui prieten de nădejde: „I-am spus ce doream, iar el a spus: «Frate Snow, nu aş da nimănui sfatul pe care simt să vi-l dau dumneavoastră în situaţia dată. Dacă aş fi fost în locul dumneavoastră, aş da curs planurilor mele şi aş dobândi o educaţie». Acela era chiar lucrul pe care am dorit să mi-l spună şi m-a bucurat. Am fost mulţumit pentru o vreme; dar, în timpul iernii, auzindu-i pe acei vârstnici tineri mărturisind despre succesul lor în predicarea Evangheliei, am început să mă gândesc şi mai mult la aceasta. Domnul mi-a dat o cunoaştere despre faptul că El va veni pe pământ şi că trebuie făcută o pregătire pentru acest lucru: El mi-a dat tot ce am cerut şi chiar mai mult; căci botezul cu Duhul Sfânt pe care l-am primit şi cunoaştere perfectă dată mie atunci au fost mai reale şi mai convingătoare decât scufundarea mea în apa rece; şi am simţit că aveam o responsabilitate. Aşadar, mi-am închis cărţile [şi] mi-am pus latina şi greaca deoparte”².

După ce a luat această decizie, Lorenzo Snow a slujit în misiune în statul Ohio, în anul 1837. Ulterior, el a slujit în alte misiuni – mai întâi în statele Missouri, Illinois, Kentucky şi Ohio, iar apoi în Anglia, Italia, Hawaii, nord-vestul Statelor Unite şi în statul Wyoming. Pe când era în Anglia, el i-a scris o scrisoare mătuşii sale în care-i explica de ce a dorit să plece de-acasă pentru a sluji ca misionar: „Gândul că sunt la o distanţă ce variază între 6.400 şi 8.000 de kilometri de casa copilăriei mele şi de toţi prietenii mei, ridică în mod firesc întrebarea: De ce mă aflu aici?… Mă aflu aici pentru că Dumnezeu a vorbit şi a chemat un profet prin care El a restaurat plenitudinea Evangheliei nepieritoare, cu toate darurile, puterile, rânduielile şi binecuvântările ei; cu o invitaţie către toate popoarele: «Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerului este aproape». Prin voia lui Dumnezeu, eu am fost chemat în calitate de ambasador, să duc acest mesaj popoarelor pământului, ceea ce văd că-mi oferă o mare responsabilitate pe care nu o pot îndeplini fără ajutorul Celui Atotputernic”³.

Preşedintele Snow a fost mereu recunoscător pentru decizia pe care a luat-o de a-I sluji Domnului în calitate de misionar. În luna septembrie a anului 1901, la vârsta de 87 de ani, el a spus: „Simt bucurie chiar şi acum când mă gândesc la zilele mele ca misionar. Sentimentele avute datorită acelor experienţe speciale au devenit o parte importantă din mine”⁴. (Vezi sugestia 1 de la pagina 245.)

Învăţături ale lui Lorenzo Snow

Pentru că am primit plenitudinea Evangheliei, dorim să-i ajutăm pe alţii să se bucure de aceleaşi binecuvântări.

Când un om primeşte cunoaştere, el este îndemnat s-o împărtăşească şi celorlalţi; când un om devine fericit, spiritul care-l înconjoară îl învaţă să se străduiască să-i facă şi pe alţii fericiţi… Este posibil ca un om să devină fericit fără să aibă vreo cunoaştere despre Evanghelia lui Hristos?… Deşi în lume [oamenii] încearcă să fie fericiţi, ei nu au succes în ceea ce încearcă să realizeze. Ei nu pot fi fericiţi decât dacă trăiesc conform unui singur principiu, şi anume dacă acceptă plenitudinea Evangheliei, care ne învaţă să nu aşteptăm până ajungem în eternitate pentru a începe să devenim fericiţi, ci ne învaţă să ne străduim aici să ajungem, noi şi cei din jurul nostru, să ne bucurăm de binecuvântările Celui Atotputernic.

Prin urmare, acesta ar trebui să fie scopul şi motivaţia noastră: să învăţăm să devenim utili; să fim salvatori pentru semenii noştri; să învăţăm cum să-i salvăm; să le transmitem o cunoaştere despre principiile care le sunt necesare pentru a-i aduce la acelaşi grad de inteligenţă la care suntem noi.⁵

Mergeţi şi faceţi-vă prieteni printre cei care vă înconjoară; sau alegeţi-l pe unul şi încercaţi să-i inspiraţi sentimentele, credinţa, circumstanţele şi mintea; şi încercaţi să-i luminaţi, iar dacă sunt păcătoşi, lucraţi pentru a-i salva de păcatele lor şi eliberaţi-i din robia în care se află pentru a se bucura de lumina şi libertatea de care vă bucuraţi, căci în acest mod puteţi face bine folosind informaţiile pe care vi le-a dat Domnul.⁶ (Vezi sugestia 2 de la pagina 245.)

Misionarii sunt dornici să facă sacrificii pentru a-i ajuta pe alţii să ajungă la o cunoaştere a adevărului.

De îndată ce s-au stabilit sfinţii în aceste văi [în Utah], slujitorii Domnului şi-au şi îndreptat atenţia către măreaţa muncă misionară pe care Biserica trebuia s-o facă.

Eram foarte săraci şi ne chinuiam să facem din zonă una locuibilă, dar nu ne puteam neglija obligaţia de a răspândi Evanghelia în străinătate; căci Domnul dăduse porunca de a fi răspândită în toată lumea. Este una dintre dovezile divinităţii acestei lucrări, căci în mijlocul tuturor alungărilor şi persecuţiilor de care au avut parte, sfinţii din zilele din urmă au căutat cu credinţă să îndeplinească această poruncă a Domnului.

În cadrul conferinţei generale a Bisericii desfăşurată în luna octombrie a anului 1849 – după numai doi ani de la intrarea pionierilor în valea Salt Lake – un număr de vârstnici au fost chemaţi să deschidă misiuni în diferite zone ale pământului. Patru dintre Cei Doisprezece au fost desemnaţi să preia conducerea. Apostolul Erastus Snow a fost chemat să meargă în Scandinavia, apostolul John Taylor în Franţa, eu în Italia, iar apostolul Franklin D. Richards în Anglia, unde fusese stabilită deja o misiune. Având în vedere circumstanţele potrivnice în care ne aflam, cu familiile noastre aproape sărace lipite, aceasta a fost o însărcinare foarte grea pentru noi; însă Domnul a chemat, iar noi am simţit că trebuia să acceptăm, indiferent de sacrificiul cerut.⁷

Noi ne dedicăm viaţa în folosul lucrării atât de mult încât pare că nu ne pasă prea mult de ea, pentru ca oamenii să poată înţelege că există un Dumnezeu în lumile veşnice; pentru ca ei să înţeleagă faptul că Dumnezeu are ceva de făcut, în prezent, cu privire la faptele copiilor oamenilor. Lumea crede din ce în ce mai mult că infidelitatea nu este ceva greşit. Chiar şi printre cei din familia umană care se numesc creştini, mii şi zeci de mii dintre ei, deşi nu sunt dornici să recunoască acest lucru pentru că nu este plăcut, nu cred că Dumnezeu ar avea vreo legătură cu copiii oamenilor. Noi trebuie să mergem înainte şi să facem sacrificii pentru ca acel crez şi acea cunoaştere să poată ajunge la copiii oamenilor.⁸

Când îi chemăm pe tinerii noştri misionari să meargă la popoarele pământului, ei se gândesc mult la acest lucru şi, auzind experienţa avută de cei care au fost în lume ca misionari, nu este un lucru prea grozav pentru oameni să se gândească la încercările şi dificultăţile prin care vor trebui să treacă. Însă virtutea se găseşte în dorinţa lor de a începe şi de a se supune şi urma cerinţele.⁹

Sunt lucruri privitoare la misiune care nu sunt întru totul plăcute vârstnicilor noştri tineri. Ei înţeleg că trebuie să sacrifice confortul de acasă şi înţeleg faptul că se duc printre oameni care nu vor fi întotdeauna recunoscători pentru ceea ce ei au să le spună; cu toate acestea, de cealaltă parte, ei simt că deţin seminţele vieţii şi că, dacă pot găsi un bărbat cinstit sau o femeie cinstită, Spiritul Domnului va lucra asupra inimii lor şi ei vor primi, probabil, acest mesaj glorios pe care misionarii îl au de transmis. Acest lucru le oferă bucurie şi satisfacţie. Încă ceva, ei văd în această experienţă o şansă de a obţine ceea ce va fi de mare valoare pentru ei în viitoarele lor responsabilităţi. Este un lucru straniu că, dintre miile de scrisori pe care le-am primit de la cei care au fost chemaţi să slujească în misiuni – majoritatea tineri – îmi amintesc doar de un singur caz în care am primit un refuz. De ce este aşa? Este pentru că spiritul dragostei şi nemuririi, Spiritul Celui Atotputernic, este cu aceşti vârstnici tineri, iar ei au primit revelaţii care-i inspiră să facă ceea ce altfel niciun alt stimulent nu i-ar putea îndemna să facă.¹⁰ (Vezi sugestia 3 de la pagina 245.)

Misionarii nu trebuie să uite vreodată că sunt ambasadori ai cerului şi că aduc veşti de bucurie.

Noi îi trimitem pe vârstnicii noştri să predice Evanghelia. Cine-i trimite? Dumnezeul lui Israel îi trimite. Este lucrarea Lui. Nu există niciun om muritor care să fie mai interesat de succesul unui vârstnic atunci când el predică Evanghelia decât este Domnul care-l trimite să le predice oamenilor care sunt copiii Domnului. El i-a zămislit în cealaltă lume, iar ei au venit aici deoarece Domnul a dorit ca ei să vină.¹¹

Noi simţim că dumneavoastră [misionarii] veţi avea un succes mare, deoarece simţim şi ştim că aţi fost chemaţi de Dumnezeu. Înţelepciunea omului nu s-ar fi gândit vreodată la o lucrare ca aceasta. Eu sunt surprins când mă gândesc la măreţia ei. Pot să spun că este exact lucrarea care este necesară pentru această perioadă de timp; şi am încredere că vă veţi implica în ea cu toată inima dumneavoastră. Dezvoltaţi atitudinea pe care Isus a avut-o atunci când a spus că El nu putea face nimic altceva decât voia Tatălui (vezi Ioan 5:30).

Nu vă necăjiţi din cauza dificultăţilor sau pierderilor aparente pe care le aveţi; uitaţi de propriile preocupări şi succesul dumneavoastră va fi mare şi glorios şi întreaga Biserică va simţi efectele lucrărilor dumneavoastră.

Să nu vă deranjeze niciodată indiferenţa unora dintre cei în mijlocul cărora veţi lucra şi micile dezamăgiri de care veţi avea parte; Spiritul Domnului va fi cu dumneavoastră şi veţi provoca spiritele celor cărora le veţi sluji şi le veţi birui indiferenţa… veţi fi mulţumiţi că aţi realizat lucrarea pe care aţi fost trimişi s-o înfăptuiţi…

Vi s-a conferit toată autoritatea, însă nu este deloc nevoie să vorbiţi despre aceasta. Vă veţi da seama că nu este nevoie să vorbiţi despre ea; Spiritul Domnului o va confirma şi oamenii vor simţi că o deţineţi, iar această confirmare şi acest sentiment vor fi autoritatea dumneavoastră.

Veţi găsi anumiţi oameni care vor crede că ştiu mai mult decât dumneavoastră însă, dacă vă veţi face datoria aşa cum vi s-a spus, înainte de a pleca de la ei, aceştia vor simţi că ştiţi puţin mai mult decât ei şi că i-aţi binecuvântat şi ajutat…

Încercaţi să fiţi prietenoşi cu cei la care aţi fost trimişi. Umilinţa pe care o afişaţi şi Spiritul Domnului care este cu dumneavoastră vor indica competenţa dumneavoastră pentru poziţia pe care aţi fost chemaţi s-o ocupaţi. Încercaţi să înţelegeţi natura umană şi să acţionaţi conform ei, pentru a face pe toată lumea fericită şi toate lucrurile plăcute…

Există o modalitate de a ajunge la inima fiecărui om şi este responsabilitatea dumneavoastră să găsiţi calea către inima acelora pentru care sunteţi chemat…

Simt în inima mea că trebuie să spun: Dumnezeu să vă binecuvânteze! Veţi fi puşi deoparte înainte să plecaţi, iar noi ne vom ruga pentru dumneavoastră şi ne vom gândi foarte mult la dumneavoastră. Fiţi blajini şi umili. Când vă veţi uita la cei cărora le veţi predica, două motive să fie cele care să vă inspire: primul, acela ca dumneavoastră să vorbiţi bine şi să faceţi, ca orator, o impresie bună auditoriului; iar, al doilea, va ridica întrebarea: De ce mă aflu aici? Pentru a semăna seminţele vieţii în inima celor care se află în acest auditoriu; iar în inima dumneavoastră ar trebui să vă rugaţi: „O, Doamne, permite să fie aşa; să pot avea puterea, prin intermediul Spiritului Tău, de a impresiona inima acestor oameni ai Tăi!”. Acea rugăciune foarte scurtă este tot ceea ce trebuie să spună un vârstnic. Este tot ceea ce trebuie să spuneţi. „Pot să spun ceva pentru a salva aceste suflete?” Aceasta este ceea ce Prima Preşedinţie… şi toate autorităţile dumneavoastră generale doresc ca dumneavoastră să faceţi.¹²

Atenţia dumneavoastră trebuie îndreptată către lustruirea armurii dumneavoastră spirituale. Constat că, atunci când las deoparte toate preocupările mele materiale, ochiul meu este îndreptat numai către lucruri spirituale. Rugaţi-vă, fraţilor, şi gândiţi-vă la beneficiile postului… Nu glumiţi prea mult şi aveţi grijă să nu întristaţi Spiritul. Când eram în misiune, am văzut că, după o săptămână sau două, puteam să uit de casă, iar Spiritul lui Dumnezeu m-a îmbărbătat. Spiritul tinde spre libertate şi jovialitate, dar nu fiţi prea joviali… Continuaţi să vă rugaţi mereu pentru a avea Spiritul lui Dumnezeu cu dumneavoastră, din creştetul capului până la degetele de la picioare.¹³

Vârstnicii care muncesc în vie nu trebuie să piardă niciodată din vedere faptul că sunt ambasadori ai cerului şi că aduc veşti de bucurie oamenilor care nu-L cunosc pe Domnul…

Când profetul Joseph Smith i-a trimis pe primii vârstnici într-o ţară străină, el a prevăzut modul în care oamenii îi vor primi şi le-a spus că, deşi vor fi câţiva care îi vor primi ca slujitori ai lui Dumnezeu, cei mai mulţi îi vor respinge şi vor acorda foarte puţină atenţie mesajului lor. Aceasta a fost situaţia slujitorilor lui Dumnezeu încă de la începutul vremurilor, iar noi trebuie să fim mulţumiţi de rezultatele lucrărilor făcute cu credinţă, chiar dacă putem să aducem doar câţiva oameni la cunoaşterea adevărului…

Sper şi mă rog ca niciun vârstnic care slujeşte… să nu uite cine este şi să cedeze în faţa ispitelor lumii. Nu există decât un singur mod de a le evita, iar acela este a întoarce spatele răului, chiar şi celui mai mic semn al răului. Vor avea parte, într-o formă sau alta, de ispite. Aceasta este treaba duşmanului salvării noastre; însă este treaba vârstnicilor lui Israel să se împotrivească ispitelor şi, pentru a avea succes în acest demers, ei trebuie să se păstreze neîntinaţi de lume… În măsura în care ei cultivă şi păstrează spiritul misiunii lor, înţeleg importanţa chemării lor măreţe în Hristos Isus şi trăiesc conform aceluiaşi spirit, ei vor putea sta ca îndrumători şi salvatori ai oamenilor, oferindu-le lumina cerului şi vor fi diferiţi de ceilalţi oameni; dar, dacă ei trec de partea duşmanului şi acceptă spiritul lumii, ei nu vor mai avea putere şi vor deveni ca ceilalţi oameni, buni doar să se întoarcă acasă şi să soarbă tristeţea căderii, precum şi să-i facă pe cei dragi ai lor să jelească din cauza stării lor… Dar dacă Îl vor căuta continuu pe Domnul cu umilinţă, cu ochiul îndreptat numai către onoarea şi slava Lui şi dorindu-şi în inimă salvarea sufletelor oamenilor făcând tot ceea pot pentru a-i salva, ei vor avea bucurie peste măsură datorită lucrărilor lui fizice pe care le-au făcut şi, în cele din urmă, vor fi părtaşi, alături de Tatăl şi de Fiul, ai unor lucruri care sunt prea măreţe şi glorioase ca oamenii muritori să le poată înţelege sau la care să se poate gândi.¹⁴ (Vezi sugestiile 4 şi 5 de la pagina 245.)

Inima noastră se bucură atunci când îi ajutăm pe alţii să primească plenitudinea Evangheliei.

Noi credem că, pentru a realiza această lucrare, va fi nevoie să se exercite şi să se aibă parte de multă răbdare, credinţă, sârguinţă, perseverenţă şi îndurare îndelungată; însă în oraşele… în care mii de oameni au primit Evanghelia în cele din urmă, în cele mai multe dintre ele, s-a lucrat multe luni fără rezultate vizibile înainte ca acestor principii să li se acorde atenţia şi supunerea cuvenite… În unele situaţii, s-ar putea să trebuiască să lucrăm luni de zile sau chiar ani; dar avem încredere că, prin intermediul credinţei, rugăciunii, faptelor şi binecuvântărilor Domnului, în cele din urmă vom birui şi triumfa asupra tuturor acestor dificultăţi pentru onoarea şi slava lui Dumnezeu; şi mai mult, noi vom fi, de asemenea, bucuroşi să ştim că ne-am făcut datoria şi ne-am curăţat veşmintele de sângele tuturor oamenilor.¹⁵

Odată, înainte de a pleca spre Italia, am vizitat unităţile Bisericii din Manchester, Macclesfield, Birmingham, Cheltenham, Londra, Southampton şi din sudul [Angliei]… Am avut plăcerea de a-i întâlni pe mulţi dintre aceia pentru care am fost o unealtă în aducerea lor în Biserică [cu opt ani înainte]; şi nu mai este nevoie să vă spun că reîntâlnirea cu acei oameni a fost o bucurie la care mi-a făcut mereu plăcere să meditez. Apostolul Ioan a remarcat în zilele sale: „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi” (1 Ioan 3:14). Această dragoste pe care vârstnicii Bisericii o simt pentru oamenii din lume şi dragostea pe care oamenii o simt pentru vârstnicii care le aduc mesajul Evanghelie este ea însăşi o mărturie suficientă pentru convingerea unei inimi cinstite că sursa ei este divină şi că Dumnezeu este cu noi. Acest sentiment sacru şi sfânt, trezit în noi de Duhul Sfânt, ne-a făcut să fim deja o comunitate diferită faţă de restul familiei umane; şi acesta este sentimentul care va revoluţiona lumea întreagă şi-i va convinge pe cei necredincioşi că Dumnezeu nu este doar Tatăl nostru al tuturor, ci şi că noi suntem prietenii şi slujitorii Lui.¹⁶

Mi-am dedicat viaţa slujirii Domnului; tot ce am şi tot ce sunt a fost pus pe altarul sacrificiului pentru ca să-L pot onora, pentru a putea face voia Sa într-un mod plăcut şi pentru a putea răspândi principiile vieţii printre copiii oamenilor. Când mă gândesc la trecut şi observ mâna Domnului îndrumându-mă în mod miraculos şi ajutându-mă să progresez, mai mult decât m-aş fi gândit vreodată, datorită tuturor lucrurilor care au avut legătură cu aceste misiuni, mă simt foarte încurajat să merg mai departe, către viitor; în mod sigur, limba nu poate exprima recunoştinţa profundă din inima mea pentru binecuvântările Sale. Pentru acei fraţi şi sfinţi a căror generozitate a sufletului şi al căror interes faţă de lucrarea lui Dumnezeu au fost demonstrate în mod special în misiunile lor, fie ca binecuvântările Celui Preaînalt să se reverse cu aceeaşi generozitate şi, când peste ani, ei vor auzi dulcele sunet al miilor şi zecilor de mii din acele popoare aducându-I laude Celui Atotputernic pentru lumina revelaţiei, atunci inima lor se va bucura, de asemenea, de cunoaşterea că şi ei au participat la realizarea acelei mântuiri glorioase.¹⁷ (Vezi sugestia 6 de la pagina 246.)

Sugestii pentru studiu şi predare

Gândiţi-vă la aceste idei în timp ce studiaţi acest capitol sau când vă pregătiţi să predaţi. Pentru ajutor suplimentar, vedeţi paginile v–vii.

Citiţi paginile 235–237 şi gândiţi-vă la răspunsurile lui Lorenzo Snow la întrebarea: „De ce mă aflu aici?”. În ce moduri poate această întrebare să-i influenţeze pe toţi membrii Bisericii în responsabilităţile lor de a împărtăşi Evanghelia?
Cugetaţi la sfatul preşedintelui Snow din secţiunea care începe în partea de sus a paginii 238. Gândiţi-vă la modul în care puteţi urma acest sfat pentru a ajuta pe cineva să fie cu adevărat fericit.
Preşedintele Snow a vorbit despre sacrificiile pe care el şi alţii le-au făcut pentru a putea împărtăşi Evanghelia (paginile 238–240). Ce exemple aţi văzut de oameni care au făcut sacrificii pentru a împărtăşi Evanghelia? De ce credeţi că oamenii sunt dornici să facă aceste sacrificii?
Cum ar putea asigurările de la paginile 240–241 să ajute un misionar cu timp deplin? Cum ne pot ajuta ele pe fiecare dintre noi atunci când împărtăşim Evanghelia? În ce moduri putem folosi aceste învăţături pentru a ajuta pe cineva care ezită să slujească în misiune?
Pe măsură ce recapitulaţi sfatul preşedintelui Snow de la paginile 241–243, gândiţi-vă la modul în care este pus în practică în viaţa tuturor membrilor Bisericii. De exemplu: Ce credeţi că înseamnă să „uitaţi de propriile preocupări”? Care sunt câteva dintre diferitele modalităţi prin care noi putem încerca să „[ajungem] la inima fiecărui om”?
Citiţi ultimul paragraf al capitolului, în care preşedintele Snow ne vorbeşte despre bucuria nepieritoare a muncii misionare. Când aţi simţit bucuria muncii misionare? De ce trebuie uneori să avem răbdare înainte de a putea trăi pe deplin această bucurie?

Scripturi suplimentare: Alma 26:1–8, 35–37; D&L 12:7–8; 18:10–16; 84:88

Ajutor pentru predare: „Rugaţi cursanţii să aleagă o secţiune şi s-o citească în linişte. Invitaţi-i să se adune în grupuri de două sau trei persoane care au ales aceeaşi secţiune şi să discute despre ceea ce au învăţat” (de la pagina vii a acestui manual).

„Când un om primeşte cunoaştere, el este îndemnat s-o împărtăşească şi celorlalţi; când un om devine fericit, spiritul care-l înconjoară îl învaţă să se străduiască să-i facă şi pe alţii fericiţi.”

„Uitaţi de propriile preocupări şi succesul dumneavoastră va fi mare şi glorios şi întreaga Biserică va simţi efectele lucrărilor dumneavoastră.”