Viaţa şi slujirea lui Lorenzo Snow
Când Lorenzo Snow, în vârstă de 21 de ani, a plecat călare pe calul său din casa părinţilor săi într-una din zilele anului 1835, el se îndrepta spre Colegiul Oberlin din Oberlin, Ohio. El nu ştia că, în acea călătorie scurtă, urma să aibă o experienţă care avea să-i schimbe viaţa.
În timp ce străbătea călare drumul din oraşul în care locuia, Mantua, Ohio, el a întâlnit un bărbat care era, de asemenea, călare. Acel bărbat, pe care-l chema David W. Patten, fusese rânduit recent apostol al Domnului Isus Hristos. El se întorcea la sfinţii din zilele din urmă din Kirtland, Ohio, după ce slujise în misiune. Cei doi bărbaţi au călătorit împreună aproximativ 30 de mile (50 de kilometri). Lorenzo Snow a relatat mai târziu:
„Conversaţia noastră s-a îndreptat către religie şi filozofie şi, fiind tânăr şi foarte bine educat, am fost, la început, înclinat să-i tratez opiniile cu superficialitate, mai ales că el nu vorbea întotdeauna corect din punct de vedere gramatical; însă, atunci când el a început să-mi explice, în modul lui sincer şi umil, despre planul salvării, nu m-am putut împotrivi cunoaşterii că el era un om al lui Dumnezeu şi că mărturia lui era adevărată”1.
Lorenzo Snow nu era membru al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă atunci când l-a întâlnit pe vârstnicul Patten, însă era familiarizat cu unele dintre învăţăturile Bisericii. De fapt, profetul Joseph Smith a vizitat casa familiei Snow, iar mama lui Lorenzo şi surorile lui, Leonora şi Eliza, fuseseră botezate şi confirmate membre ale Bisericii. Cu toate acestea, Lorenzo fusese, conform spuselor lui, „ocupat cu alte lucruri” la acea vreme şi astfel de lucruri „[îi] ieşiseră complet din minte”2. Acest lucru a început să se schimbe atunci când a vorbit cu vârstnicul Patten. Despre această experienţă, el a spus: „Acesta a fost punctul de cotitură în viaţa mea”3. El a descris cum s-a simţit în timpul conversaţiei:
„M-am simţit străpuns în inimă. În mod clar, el a observat acest lucru, căci printre ultimele lucruri pe care mi le-a spus, după ce şi-a depus mărturia, a fost acela că ar trebui să mă rog Domnului, înainte de a mă culca, pentru a afla singur. Ceea ce am şi făcut, rezultatul fiind că, din ziua în care l-am întâlnit pe acest apostol minunat, toate obiectivele mele au devenit incomparabil mai mari şi mai bune”.
„Sinceritatea absolută [a vârstnicului Patten], ardoarea şi puterea sa spirituală”4 au avut o influenţă durabilă asupra unui tânăr care avea el însuşi să slujească, la un moment dat, în calitate de apostol. Şi acea conversaţie liniştită a dus la alte experienţe care aveau să-l pregătească pe Lorenzo Snow să devină preşedintele Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu pe pământ.
A crescut într-un cămin al credinţei şi al muncii asidue
Două familii puternice, bogate în credinţă şi tradiţii religioase s-au unit când Oliver Snow s-a căsătorit cu Rosetta Leonora Pettibone la data de 6 mai 1800. Mirele şi mireasa erau descendenţi ai unora dintre primii colonişti europeni în Statele Unite – pelerini englezi care traversaseră Oceanul Atlantic în anii 1600 pentru a scăpa de persecuţiile religioase. Oliver şi Rosetta şi-au petrecut primii ani ai căsniciei în statul Massachusetts, unde li s-au născut fiicele Leonora Abigail şi Eliza Roxcy. Apoi, s-au mutat în Mantua, Ohio, care pe atunci era una dintre cele mai vestice aşezări din Statele Unite. Ei erau a unsprezecea familie care s-a mutat în acea zonă. În Mantua, încă două fiice, Amanda Percy şi Melissa, s-au născut în familie. Lorenzo, cel de-al cincilea copil şi primul fiu al lui Oliver şi al Rosettei, s-a născut în Mantua, la data de 3 aprilie 1814. Lui i s-au alăturat, mai târziu, doi fraţi mai mici: Lucius Augustus şi Samuel Pearce.5
Bazându-se pe tradiţiile familiilor lor, Oliver şi Rosetta şi-au învăţat copiii despre importanţa credinţei, muncii asidue şi educaţiei. Pentru că au împărtăşit povestiri despre dificultăţile de care au avut parte pentru a-şi întemeia căminul, copiii lor au învăţat să biruiască descurajarea şi să aprecieze binecuvântările lui Dumnezeu în vieţile lor. Eliza a scris: „Noi putem spune cu adevărat despre părinţii noştri că integritatea lor a fost ireproşabilă şi că au fost demni de încredere în toate relaţiile sociale şi în aspectele vieţii; şi i-au învăţat cu grijă pe copiii lor obiceiurile muncii asidue, cumpătării şi moralităţii stricte”6. Lorenzo a fost recunoscător că ei l-au tratat mereu cu „grijă şi blândeţe”7.
În timp ce creştea, Lorenzo s-a implicat cu sârguinţă în activităţi fizice şi intelectuale. Tatăl său era deseori plecat de acasă slujind comunitatea „în administraţia publică”. În absenţa lui Oliver, Lorenzo, în calitatea lui de cel mai mare băiat, trebuia să aibă grijă de fermă – responsabilitate pe care a luat-o în serios şi pe care a îndeplinit-o cu succes. Când nu lucra, Lorenzo, de regulă, citea. „Cartea lui”, spunea Eliza, „era partenera lui constantă”8.
Amintindu-şi personalitatea în formare a lui Lorenzo, Eliza a spus: „Încă de mic, [el] a dat dovadă de energie şi de capacitatea de a lua decizii bune şi de a le urma, lucru vizibil de-a lungul întregii sale vieţi”9.
Mai presus de ambiţiile tinereţii
Oliver şi Rosetta Snow au încurajat întrebările sincere despre religie. Ei le-au permis copiilor lor să înveţe despre diferite biserici, primindu-i în casa lor pe „cei buni şi inteligenţi din toate cultele”. Chiar şi în acest cadru, Lorenzo „a acordat puţină atenţie sau chiar nicio atenţie religiei, cel puţin nu suficient de multă încât să dorească să se alăture vreunei anumite secte”10. Visul lui era să fie comandant de armată şi acest vis era mai puternic decât celelalte influenţe din viaţa lui, „nu pentru că i-ar fi plăcut războiul”, a scris istoricul Orson F. Whitney, ci pentru că „era fermecat de romantismul şi cavalerismul unei cariere militare”11. Însă, la scurt timp, el a înlocuit această ambiţie cu alta. El a plecat de acasă şi s-a înscris la Colegiul Oberlin, din apropiere, pentru a putea face „studii superioare”12.
Cât a studiat la Oberlin, Lorenzo a dezvoltat un nou interes în religie. Fiind încă influenţat de conversaţia sa cu vârstnicul Patten, el nu numai că a cugetat la doctrinele Evangheliei restaurate, dar şi le-a împărtăşit altora la Oberlin – inclusiv celor care studiau pentru a deveni predicatori. Într-o scrisoare către sora lui, Eliza, care se alăturase sfinţilor adunaţi în Kirtland, el a scris: „Printre predicatori şi viitori predicatori, eu am un succes destul de mare, te asigur, în apărarea mormonismului. Este adevărat, nu am convins mulţi oameni să se alăture Bisericii, cum de altfel nici eu nu m-am alăturat, însă i-am făcut pe unii dintre ei aproape să mărturisească faptul că văd o anumită [înţelepciune] în doctrinele voastre. Să îndepărtezi puternicele idei preconcepute împotriva mormonismului din mintea unui student la Oberlin nu este un lucru tocmai uşor”.
În aceeaşi scrisoare, Lorenzo a răspuns unei invitaţii pe care o primise de la Eliza. Ea aranjase ca el să stea cu ea în Kirtland şi să studieze ebraica într-o clasă din care mai făceau parte profetul Joseph Smith şi o parte dintre membrii Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. El a spus: „Sunt fericit să aflu că ai parte de atât de multă fericire în Kirtland; deşi, momentan, nu doresc să mă mut acolo unde eşti tu; totuşi, dacă ocaziile de a dobândi o educaţie acolo ar fi la fel ca cele de aici, cred că aproape mi-aş dori să mă mut acolo. Căci, dacă nu din alt motiv, cel puţin ar fi interesant pentru mine şi, probabil util, să aud predicate acele doctrine pe care am încercat de-atât de mult timp să le apăr şi să le sprijin aici, în Oberlin”.
Cu toate că Lorenzo a fost impresionat de doctrinele Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, el a ezitat să se alăture Bisericii. Însă era interesat. În scrisoarea lui către Eliza, el a adresat mai multe întrebări despre Biserică. El spunea că studenţilor de la Oberlin care se pregăteau să devină predicatori li se cerea să se „dedice şapte ani sau mai mulţi unui studiu anevoios înainte de a li se permite să le spună păgânilor că există un Dumnezeu în Cer, asemenea unui avocat care trebuie să aibă anumite calificări înainte de a putea avea permisiunea de a vorbi”. Pe de altă parte, el i-a spus surorii lui: „Presupun că oamenii voştri depind mai mult de îndrumarea divină decât de ceea ar putea învăţa la colegiu, când vine vorba de predicarea doctrinelor voastre”. El şi-a exprimat dorinţa de a înţelege lucrările Spiritului, întrebând dacă Duhul Sfânt ar putea fi dat oamenilor „în aceste timpuri în care se află lumea”. Dacă oamenii ar putea primi Duhul Sfânt, a întrebat el, „Îl conferă Dumnezeu întotdeauna prin intermediul unei a doua persoane?”13. Cu alte cuvinte, el dorea să ştie dacă autoritatea preoţiei era necesară pentru a putea primi Duhul Sfânt.
Lorenzo a apreciat prietenia şi educaţia pe care le-a dobândit la Colegiul Oberlin, însă a devenit din ce în ce mai nemulţumit de învăţăturile religioase de acolo. În cele din urmă, el a părăsit colegiul şi a acceptat invitaţia surorii lui de a studia ebraica în Kirtland. El a spus că s-a dus la clasa de ebraică doar pentru a se putea pregăti să meargă la un colegiu din estul Statelor Unite.14 Totuşi, Eliza a remarcat că, pe lângă faptul că învăţa ebraică, „el a învăţat, de asemenea, foarte multe, iar inima lui s-a umplut de credinţă în Evanghelia nepieritoare”15. În scurt timp, el a găsit răspunsurile la întrebările pe care le adresase în timp ce se afla la Colegiul Oberlin şi, în luna iunie a anului 1836, a fost botezat de către vârstnicul John Boynton, unul dintre primii membri ai Cvorumului celor Doisprezece Apostoli din această dispensaţie. El a fost, de asemenea, confirmat membru al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă.
După aproximativ două săptămâni, un prieten l-a întrebat: „Frate Snow, ai primit Duhul Sfânt de când ai fost botezat?”. El a spus: „Acea întrebare aproape că m-a uimit şi m-a dezamăgit. Adevărul era, că deşi primisem probabil tot ce aveam nevoie, nu primisem ceea ce-mi doream să primesc” – ceea ce însemna că, deşi fusese confirmat, el nu primise o revelaţie specială de la Duhul Sfânt. „Eram dezamăgit”, a spus el, „nu pentru ce făcusem, ci de mine însumi. Având acel sentiment, m-am retras în acea seară într-un loc unde obişnuiam să mă rog Domnului”. El a îngenuncheat pentru a se ruga şi, imediat, a primit răspuns la rugăciunile sale. „Acesta nu va putea fi şters niciodată din memoria mea atâta timp cât voi avea amintiri”, a declarat el mai târziu. „Am primit o cunoaştere perfectă că există un Dumnezeu, că Isus, care a murit pe Căpăţâna, este Fiul Său şi că Joseph, profetul, a primit autoritatea pe care declara c-o avea. Satisfacţia şi bucuria primirii acelei mărturii nu pot fi exprimate în cuvinte! M-am întors acasă. Puteam acum să mărturisesc întregii lumi că eu ştiam, cu certitudine, că Evanghelia Fiului lui Dumnezeu a fost restaurată şi că Joseph era un profet al lui Dumnezeu autorizat să vorbească în numele Lui”.16
Întărit de această experienţă, Lorenzo s-a pregătit să fie misionar. Aşa cum a spus sora lui, Eliza, convertirea lui a dus la o schimbare a ambiţiilor lui şi „i-a permis să aibă noi perspective”. Ea a spus: „În locul faimei militare pământene, el a intrat acum în arena apărării cauzei oştilor cerului”17.
Greutăţile avute în calitate de misionar cu timp deplin
Lorenzo Snow şi-a început slujirea misionară în statul Ohio, în primăvara anului 1837. Asemenea deciziei lui de a se alătura Bisericii, decizia lui de a sluji în calitate de misionar cu timp deplin a necesitat ca el să-şi schimbe opiniile şi planurile. El a scris în jurnalul său: „În anul 1837, am renunţat total la toate ideile mele preferate”18. El a renunţat la planul său de a studia „literatura clasică” în greacă şi latină la un colegiu din estul Statelor Unite.19 El a fost, de asemenea, de acord să călătorească fără traistă sau bani – cu alte cuvinte, să se ducă fără bani, bazându-se pe bunătatea altora de a-i oferi hrană şi adăpost. Acest lucru a fost deosebit de dificil pentru el, deoarece în tinereţea lui el a crezut mereu că era important să-şi plătească cheltuielile folosind banii pe care l-a ajutat pe tatăl său să-i câştige de la ferma familiei. El a spus: „Nu eram obişnuit să depind de cineva pentru a avea hrană sau adăpost. Dacă trebuia să călătoresc, tatăl meu se asigura că porneam la drum cu bani suficienţi pentru cheltuielile mele. Iar acum, faptul de a pleca şi de a cere ceva de mâncare şi un loc unde să-mi pun capul era foarte dificil pentru mine, era atât de diferit de ceea ce făcusem înainte”20. El „a decis s-o facă”, dar doar pentru că primise „o cunoaştere sigură că Dumnezeu i-o ceruse”21.
O parte dintre unchii, mătuşile, verii şi prietenii vârstnicului Snow au participat la primele adunări pe care el le-a condus în calitate de misionar. Amintindu-şi de prima oară când a predicat, el a spus: „Pe atunci, eram destul de sfios şi… îmi era foarte greu să mă ridic şi să le predic rudelor mele şi vecinilor care fuseseră invitaţi. Îmi amintesc că m-am rugat aproape toată ziua premergătoare serii în care urma să vorbesc. M-am dus de unul singur şi L-am rugat pe Domnul să mă îndrume ce să spun. Mătuşa mea mi-a spus după aceea că ea aproape a tremurat când a văzut că m-am ridicat să vorbesc, însă mi-am deschis gura şi nu ştiu ce am spus, însă mătuşa mea a spus că am vorbit bine timp de aproximativ trei sferturi de oră”22. Plin de recunoştinţă, el a spus: „Am crezut şi am fost sigur că un Spirit de inspiraţie mă va îndruma şi mă va ajuta să mă exprim. Am căutat cu ajutorul rugăciunii şi postului – m-am umilit în faţa Domnului, implorându-L în rugăciune puternică să-mi dea puterea şi inspiraţia preoţiei sfinte; şi, când am stat în faţa congregaţiei, deşi nu ştiam ce urma să spun, imediat ce mi-am deschis gura pentru a vorbi, Duhul Sfânt a fost alături de mine, luminându-mi mintea şi transmiţându-mi ideile şi limbajul corespunzător prin care să le transmit”23. La momentul când a părăsit zona, el botezase şi confirmase un unchi, o mătuşă, mai mulţi veri şi câţiva prieteni.24
După ce a împărtăşit Evanghelia familiei şi prietenilor săi, vârstnicul Snow şi-a continuat eforturile misionare în alte oraşe şi localităţi, slujind aproximativ un an. El a raportat: „În timpul acestei misiuni, am călătorit în diferite părţi ale statului Ohio şi, în această perioadă, am botezat mulţi oameni care au rămas credincioşi adevărului”25.
Deşi nu trecuse mult timp de când Lorenzo Snow se întorsese acasă din această primă misiune, el a simţit dorinţa de a predica din nou Evanghelia. „Spiritul chemării mele misionare era atât de puternic în mintea mea”, a spus el, „încât am vrut să fac din nou această lucrare”26. De data aceasta, el a predicat Evanghelia restaurată în statele Missouri, Kentucky şi Illinois şi, din nou, în Ohio.
Unii oameni au fost ostili faţă de vârstnicul Snow şi mesajul pe care el l-a împărtăşit. De exemplu, el a relatat despre o experienţă avută în Kentucky când un grup de oameni s-au adunat în casa cuiva pentru a-l auzi predicând. După ce a predicat, el a aflat că unii dintre oameni plănuiau să-l atace imediat după ce pleca. El şi-a amintit că „în timpul îmbrâncelilor mulţimii” din casă, unul dintre bărbaţi „a atins din greşeală cu mâna unul dintre buzunarele hainei mele, lucru care l-a panicat dintr-o dată”. Simţind ceva tare în buzunarul vârstnicului Snow, el şi-a avertizat imediat prietenii că misionarul era înarmat cu un pistol. Vârstnicul Snow a scris mai târziu: „Acel lucru a fost suficient – potenţialii răufăcători şi-au abandonat planurile diabolice”. Amuzându-se puţin, vârstnicul Snow a completat: „Presupusul pistol care a dus la panica lor şi la protecţia mea, era Biblia mea de buzunar, un dar preţios pe care l-am primit de la preaiubitul meu patriarh, Joseph Smith, tatăl”27.
Alţi oameni l-au întâmpinat cu căldură pe vârstnicul Snow şi au acceptat mesajul pe care el l-a împărtăşit. Într-o aşezare din Missouri, el a învăţat cinci oameni care au fost botezaţi în mijlocul iernii. Vârstnicul Snow şi alţii au trebuit să spargă gheaţa într-un râu pentru ca el să poată înfăptui rânduiala. În pofida frigului, unii dintre convertiţi „au ieşit din apă aplaudând şi slăvindu-L pe Dumnezeu”28.
Primele două misiuni ale vârstnicului Snow au acoperit perioada de timp cuprinsă între primăvara anului 1837 şi luna mai a anului 1840. Fragmente din scrisorile lui descriu această perioadă în slujba Domnului: „Am petrecut restul iernii [dintre anii 1838–1839] călătorind şi predicând… având un oarecare succes şi fiind oarecum bine tratat – uneori oamenii m-au primit în cel mai amabil mod, ascultând-mă cu mare interes, iar alteori, oamenii m-au bruscat şi insultat; dar niciodată nu m-au tratat mai rău decât a fost tratat Isus pe care declar că-L urmez”29. „Acum, când mă gândesc la lucrurile prin care am trecut… sunt uimit şi mă minunez.”30 „Domnul a fost alături de mine şi am fost foarte binecuvântat în timp ce-mi îndeplineam lucrările dificile.”31
Misiunea în Anglia
La începutul lunii mai a anului 1840, Lorenzo Snow s-a alăturat sfinţilor din Nauvoo, Illinois, însă nu a rămas acolo mult timp. El a fost chemat să traverseze Oceanul Atlantic şi să slujească în misiune în Anglia, prin urmare a plecat din Nauvoo în aceeaşi lună. Înainte să plece, el şi-a făcut timp să viziteze familiile unora dintre cei nouă apostoli care slujeau deja în Anglia.
Când a vizitat familia lui Brigham Young, el a observat că baraca lor din bârne nu era izolată între bârne, ei fiind „expuşi vântului şi furtunilor”. Sora Young era obosită pentru că tocmai se întorsese dintr-o căutare fără succes a vacii de lapte a familiei. În pofida circumstanţelor dificile în care se afla, ea i-a spus vârstnicului Snow: „Vezi situaţia mea, dar spune-i [soţului meu] să nu-şi facă deloc griji pentru mine – eu doresc ca el să rămână în câmpul misiunii până când va fi eliberat în mod onorabil”. Impresionat de „nevoile şi sărăcia profundă” în care trăia sora Young, vârstnicul Snow a dorit să ajute: „Aveam doar puţini bani – nu-mi ajungeau nici măcar să parcurg o zecime din distanţa până în misiunea mea, nu se întrezărea nicio posibilitate de a face rost de restul banilor şi eram în seara premergătoare plecării. Am scos din buzunar o sumă mică din puţinii mei bani… însă ea a refuzat să-i accepte; în timp ce eu insistam foarte tare ca ea să-i accepte şi ea tot continua să-i refuze – mai mult sau mai puţin accidental, banii au picat pe podea şi au căzut zgomotos printre crăpăturile dintre scândurile neprinse, lucru care a încheiat discuţia şi, luându-mi rămas bun de la ea, am lăsat-o să-i strângă atunci când va avea timp”32.
Din Illinois, vârstnicul Snow a călătorit spre New York, unde s-a îmbarcat pe un vapor pentru a traversa Oceanul Atlantic. În timpul voiajului de 42 de zile pe ocean, vaporul a trecut prin trei furtuni foarte puternice. Înconjurat de pasageri speriaţi care plângeau, vârstnicul Snow a rămas calm având încredere că Dumnezeu îl proteja. Când vaporul a ajuns în Liverpool, Anglia, inima vârstnicului Snow a fost „plină de cea mai mare recunoştinţă faţă de Cel care-i protejează şi susţine pe cei pe care El îi cheamă şi trimite ca slujitori ai salvării către naţiunile pământului”33.
După ce a slujit ca misionar în Anglia timp de aproximativ patru luni, vârstnicul Snow a primit o responsabilitate suplimentară. El fusese desemnat să slujească în calitate de preşedinte al unităţii Bisericii din Londra, o chemare similară celei de preşedinte de district din zilele noastre. El a continuat să predice Evanghelia şi, de asemenea, a supravegheat lucrarea conducătorilor preoţiei din zonă, cum ar fi cea a preşedinţilor de ramură. În timpul slujirii sale în această chemare de conducere, el i-a raportat deseori vârstnicului Parley P. Pratt, membru al Cvorumului celor Doisprezece şi preşedinte al misiunii. El i-a scris despre mulţi oameni care „întrebau cum puteau obţine salvarea”, despre o încăpere „plină până la refuz” în timpul unei adunări de duminica, precum şi despre „plăcerea de a boteza [convertiţi] în turma Domnului şi Salvatorului nostru Isus Hristos”. Fiind entuziasmat şi optimist în ceea ce privea lucrarea, el a spus: „Deşi înconjurat de o ticăloşie samavolnică din toate punctele de vedere, Sionul începe să se înfiripe şi, eu am încredere că, în scurt timp, va deveni un sfeşnic strălucitor în acest oraş”34.
Unitatea Bisericii din Londra a avut parte de o creştere semnificativă avându-l pe vârstnicul Snow drept preşedinte. Deşi vârstnicul Snow se bucura de acest succes, el avea, în acelaşi timp, parte de încercări în ceea ce privea responsabilităţile de conducere. Într-o scrisoare adresată vârstnicului Heber C. Kimball, din Cvorumul celor Doisprezece, el a recunoscut că aceste încercări l-au făcut să-şi „gestioneze responsabilităţile de conducere într-un mod diferit decât a o făcuse vreodată înainte”35. El i-a spus vârstnicului Kimball: „Dumneavoastră şi vârstnicul [Wilford] Woodruff aţi spus că aceasta ar trebui să fie o experienţă din care să învăţ, ceea ce s-a şi întâmplat… De când am ajuns aici, mereu se întâmplă ceva printre sfinţi. Imediat ce un lucru este rezolvat, apare altul”. El a împărtăşit un adevăr pe care l-a învăţat rapid în noile sale responsabilităţi: „Nu aş putea să fac faţă dificultăţilor [dacă] Dumnezeu nu m-ar ajuta atât de mult”36. El a exprimat un sentiment asemănător într-o scrisoare adresată vârstnicului George A. Smith, din Cvorumul celor Doisprezece: „Puţinele lucruri pe care le-am realizat nu au fost făcute de mine, ci de Dumnezeu. Lucrul pe care l-am învăţat pe deplin din experienţa mea în timp ce mă străduiesc să-mi îndeplinesc cu credinţă şi sârguinţă oficiul de învăţător în Israel este acela că singur nu ştiu şi nu pot să fac nimic: observ, de asemenea, că niciun sfânt nu poate prospera decât dacă se supune instrucţiunilor şi sfaturilor celor care sunt chemaţi să prezideze în Biserică. Eu am încredere că, atâta timp cât ţin poruncile Sale, Domnul Dumnezeu mă va susţine şi ajuta în oficiul meu… Atâta timp cât merg în umilinţă în faţa Lui, El îmi va da putere să ofer şi să primesc sfaturi în neprihănire şi cu spiritul revelaţiei”37.
Pe lângă predicarea Evangheliei şi slujirea în calitate de preşedinte al unităţii Bisericii din Londra, vârstnicul Snow a scris o filadă religioasă, sau o broşură, pentru a-i ajuta pe misionari să explice Evanghelia restaurată. Această broşură, intitulată The Only Way to Be Saved (Singura cale de a fi salvat), a fost ulterior tradusă în mai multe limbi şi folosită de-a lungul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.
Vârstnicul Snow a slujit în Anglia până în luna ianuarie a anului 1843. Înainte să plece, el a îndeplinit o responsabilitate pe care a primit-o din partea preşedintelui Brigham Young. Pe marginea unei pagini din jurnalul său, el a scris singura sa menţiune despre această responsabilitate: „Am dat două Cărţi ale lui Mormon reginei Victoria şi prinţului Albert ca urmare a cererii preşedintelui B. Young”38.
Când vârstnicul Snow a plecat din Anglia, el a condus un grup de sfinţi din zilele din urmă britanici care emigrau în Nauvoo. El a scris în jurnalul său: „Aveam în grijă un grup de 250 de oameni, dintre care mulţi îmi erau prieteni apropiaţi, care intraseră sub legământ ca urmare a predicării mele. Situaţia în care mă aflam acum, aceea de a trece înapoi oceanul înconjurat de prieteni, era una de invidiat în comparaţie cu cea de acum doi ani şi jumătate, când eram singur”39. Experienţele avute de vârstnicul Snow pe vaporul Swanton au arătat abilităţile lui de conducere şi credinţa lui în Dumnezeu. Următoarea relatare este luată din jurnalul său:
„I-am adunat [pe sfinţi] şi, de comun acord, i-am împărţit în grupuri şi subgrupuri cărora le-am desemnat conducători potriviţi şi am stabilit reguli privind modul în care urmau să fie conduşi. Am aflat că, printre noi, erau mai mulţi înalţi preoţi şi aproximativ treizeci de vârstnici şi, cunoscând dorinţa firească a multor vârstnici de a face ceva care să-i scoată în evidenţă şi că, dacă acel lucru nu poate fi făcut într-un fel va fi făcut într-un altul, am decis că era mai bine ca eu să stabilesc modul în care ei aveau să acţioneze; prin urmare, le-am desemnat la cât mai mulţi cu putinţă anumite responsabilităţi şi i-am făcut pe toţi responsabili de îndeplinirea lor. Tot grupul se aduna în fiecare seară din cursul săptămânii pentru rugăciuni. De două ori pe săptămână aveam oameni care predicau; duminica aveam adunări şi luam din împărtăşanie.
Căpitanul nostru, cu care am dorit să mă împrietenesc, părea foarte distant şi rezervat… Am putut uşor să-mi dau seama că avea prejudecăţi în ceea ce ne privea. Ne aflam pe ocean de aproximativ două săptămâni, timp în care nu s-a întâmplat nimic ieşit din comun în afara lucrurilor care se întâmplă pe mare, moment în care a avut loc următoarea întâmplare.
Stewardul căpitanului, un tânăr german, a avut un accident care-i periclita viaţa. Fiind un tânăr foarte virtuos, serios şi demn de încredere, care-l însoţise pe căpitan în multe călătorii, a reuşit să câştige, în mare măsură, afecţiunea căpitanului, ofiţerilor şi personalului; sfinţii se ataşaseră, de asemenea, foarte mult de el. Această posibilitate ca el să-şi piardă viaţa… a provocat o mare tristeţe şi mâhnire pe vapor.
El sângera pe gură şi avea crampe şi spasme puternice. În cele din urmă, după ce s-au încercat fără niciun rezultat diverse remedii, s-au pierdut toate speranţele că el va supravieţui. Căpitanul i-a rugat pe marinari ca, înainte să meargă la culcare, să se ducă, pe rând, în cabina lui şi să-şi ia rămas bun; ceea ce s-a şi făcut fără nici cea mai mică speranţă ca el să supravieţuiască până a doua zi. Foarte mulţi au plâns când au ieşit din cabina lui.
Sora Martin [una dintre sfinţii din zilele din urmă care se aflau pe vapor], în timp ce stătea sigură lângă patul lui, i-a spus că şi-ar dori ca eu să fiu rugat să-i dau o binecuvântare şi poate că, în felul acesta, el va fi vindecat. El a aprobat cu multă bucurie acest lucru. Eu dormeam în patul meu atunci când am primit mesajul; era în jurul miezului nopţii. M-am ridicat imediat din pat şi am pornit spre cabină şi, pe drum, m-am întâlnit cu secundul căpitanului, care tocmai fusese să-l vadă. Imediat ce a trecut de mine, el l-a întâlnit pe fratele Staines căruia i-a spus că domnul Snow se ducea să-şi aşeze mâinile pe steward. «Dar», a spus el (cu un glas trist), «nu va avea niciun rost; totul s-a terminat acum în ceea ce-l priveşte pe sărmanul om». «Ei bine», a spus vârstnicul Staines, «Domnul îl poate vindeca prin aşezarea mâinilor»… «Credeţi?», a răspuns marinarul în inocenţa inimii sale.
În timp ce mergeam, l-am întâlnit, la uşa cabinei, pe căpitan care părea să fi plâns. «Mă bucur că aţi venit, domnule Snow», a spus el, «deşi este degeaba, căci stewardul va muri curând». Am păşit în camera lui şi m-am aşezat lângă patul lui. Respiraţia lui era foarte slabă şi el părea pe moarte. El nu putea vorbi cu voce tare, însă şi-a manifestat dorinţa ca eu să-i dau o binecuvântare. Se părea că avea o soţie şi doi copii în Hamburg, Germania, care erau susţinuţi material de el. Era foarte îngrijorat pentru ei.
Mi-am aşezat mâinile pe capul lui şi, imediat ce i-am dat binecuvântarea, el s-a ridicat în fund în pat, a bătut din palme slăvindu-L pe Domnul pentru că a fost vindecat; la scurt timp după aceea, s-a dat jos din pat, a ieşit din cabină şi a mers pe punte.
În dimineaţa următoare, toată lumea a fost uimită să-l vadă pe steward în viaţă şi oamenii se minunau văzându-l că putea să-şi facă treaba ca de obicei. Fiecare marinar în parte a jurat că acela fusese un miracol; sfinţii au ştiut că aşa a fost, s-au bucurat şi L-au slăvit pe Domnul; căpitanul a crezut cu fermitate în acest lucru şi a fost foarte recunoscător, iar inima lui s-a alipit de a noastră din acel moment încolo. El ne-a permis şi acordat tot ce i-a stat în putere şi se interesa în mod constant de nevoile noastre; a participat la toate adunările noastre, a cumpărat şi a citit cărţile noastre. Marinarii au făcut şi ei acelaşi lucru, iar când eu i-am părăsit în New Orleans [Louisiana], mi-au promis că vor fi botezaţi. După aproximativ un an, am primit o scrisoare de la secundul căpitanului, în care mă informa că ei… îşi ţinuseră promisiunea. Căpitanul îşi declarase, de asemenea, intenţia de a primi Evanghelia la un moment dat şi de a trăi alături de sfinţi. Stewardul a fost botezat când am ajuns în New Orleans; iar când ne-am despărţit, el mi-a dăruit o Biblie, pe care o am şi acum”40.
Vârstnicul Snow a scris: „Mai mulţi marinari au plâns când noi am coborât de pe Swanton. De fapt, noi toţi am avut sentimente foarte solemne”41. Din New Orleans, vârstnicul Snow şi ceilalţi sfinţi s-au îmbarcat pe un feribot şi au călătorit în amonte pe râul Mississippi. Au sosit în Nauvoo la data de 12 aprilie 1843.
Devotament continuu faţă de lucrarea Domnului
După ce a slujit ca misionar cu timp deplin cea mai mare parte a ultimilor şapte ani, Lorenzo Snow a avut ocazia de a-şi schimba pentru un timp modul de a sluji. În iarna dintre anii 1843–1844, directorii unei şcoli locale i-au oferit slujba de învăţător. El a acceptat oferta, chiar dacă ştia că mulţi dintre elevi „se mândreau cu abilitatea lor de a-i molesta pe învăţători şi de a distruge şcolile”. El a decis că modalitatea de a câştiga respectul elevilor era aceea de a le arăta respect. Sora lui, Eliza, a consemnat: „El le-a vorbit acelor băieţi ca şi cum ei ar fi fost cei mai respectabili domni… El a depus eforturi considerabile pentru a-i face să simtă faptul că lui îi păsa de ei” şi că dorea „să-i ajute să-şi continue studiile… În acest mod, prin bunătate şi perseverenţă, sentimentele lor s-au schimbat – încrederea le-a fost câştigată şi, cu răbdare şi eforturi continue, durii fără scrupule au fost transformaţi în elevi respectuoşi; şi, cu mult înainte de terminarea semestrului, făcând progrese uimitoare, studiul le-a devenit un obicei”42.
În anul 1844, el a primit o nouă însărcinare în cadrul Bisericii. A fost desemnat să se ducă în Ohio şi să supravegheze campania pentru ca Joseph Smith să fie ales preşedinte al Statelor Unite. Profetul era dezamăgit de modul în care sfinţii din zilele din urmă fuseseră trataţi de guvernul Statelor Unite şi le scrisese actualilor candidaţi la preşedinţie pentru a afla atitudinea lor faţă de Biserică. Nemulţumit de răspunsurile lor, el a decis să candideze la preşedinţie.
Cvorumul celor Doisprezece i-a desemnat pe Lorenzo Snow şi pe alţii să „formeze o organizaţie politică în statul Ohio care să-l promoveze pe Joseph pentru preşedinţie”43. Făcând astfel, ei le-au adus oamenilor la cunoştinţă modurile în care drepturile constituţionale ale sfinţilor fuseseră încălcate. Lorenzo a spus că el a avut „un timp foarte interesant”44. Unii oameni s-au opus cu vehemenţă candidaturii profetului, alţii au simţit că Joseph Smith putea conduce naţiunea către succes şi prosperitate.
„În mijlocul acestor extreme”, a consemnat Lorenzo Snow, „progresul pe care-l făceam a fost oprit în mod subit de raportul confirmat privind masacrarea profetului şi a fratelui său, Hyrum”45. El s-a întors în Nauvoo „cu inima întristată”46.
Chiar şi în această perioadă tragică, sfinţii au lucrat cu sârguinţă pentru a clădi împărăţia lui Dumnezeu. Lorenzo a spus ulterior: „Sub îndrumarea Celui Atotputernic, împărăţia a progresat”47. Ei au continuat să predice Evanghelia şi să se întărească unul pe altul şi au lucrat împreună pentru a finaliza construirea unui templu în oraşul lor.
Când Lorenzo Snow s-a alăturat sfinţilor din Nauvoo, el a decis că nu se va căsători niciodată, alegând în schimb să-şi dedice viaţa predicării Evangheliei. Sora lui, Eliza, a consemnat mai târziu: „Dedicarea timpului, talentelor şi a tot ce avea pentru slujire era dorinţa lui supremă”. El simţea că viaţa de familie îl făcea să fie „mai puţin util” în lucrarea Domnului.48
Viziunea lui Lorenzo despre căsătorie şi familie a început să se schimbe în anul 1843, când a vorbit în particular cu profetul Joseph Smith pe malurile râului Mississippi. Profetul a mărturisit despre revelaţia pe care a primit-o cu privire la căsătoria pluralistă. El i-a spus lui Lorenzo: „Domnul îţi va da ocazia de a primi şi de a te supune legii căsătoriei celestiale”49. Primind acest sfat, Lorenzo a început să înţeleagă că faptul de a te căsători este o poruncă de la Domnul şi o parte esenţială a planului fericirii întocmit de Tatăl Ceresc.
În anul 1845, Lorenzo Snow a acceptat căsătoria pluralistă, aceasta fiind practicată atunci în cadrul Bisericii, căsătorindu-se cu Charlotte Squires şi cu Mary Adaline Goddard. Ulterior, el a fost pecetluit şi cu alte femei. Devotamentul său faţă de soţiile şi copiii lui au devenit parte a devotamentului său faţă de lucrarea Domnului.
Sfinţii au continuat să clădească împărăţia lui Dumnezeu în Nauvoo, însă persecuţiile au continuat şi ele. În luna februarie a anului 1846, în frigul iernii, gloatele i-au obligat să-şi abandoneze casele şi templul. Ei au început o călătorie lungă spre vest, către un cămin nou.
Ajutarea sfinţilor pentru a se aduna în valea Salt Lake
Deşi Lorenzo Snow şi familia sa au plecat din Nauvoo împreună cu restul sfinţilor, ei nu au ajuns în valea Salt Lake decât după mai mult de un an de la sosirea primei companii de pionieri. Asemenea celor mai mulţi dintre pionierii sfinţi din zilele din urmă, ei au stat în aşezări temporare, în timpul călătoriei. Lorenzo şi familia sa au stat pentru o scurtă vreme în aşezarea din Iowa, numită Garden Grove, unde au construit barăci din bârne pentru sfinţii care urmau să vină după ei. De acolo, ei s-au mutat într-o aşezare numită Muntele Pisga, situată, de asemenea, în Iowa.
În Muntele Pisga, Lorenzo a muncit alături de familia sa şi de ceilalţi sfinţi, procurând din nou cele necesare pentru nevoile lor şi pentru nevoile celor care aveau să vină după ei spre valea Salt Lake. Ei au construit case din bârne şi chiar au plantat şi cultivat grâne, ştiind că alţii aveau să strângă recolta. O parte din timpul petrecut în Muntele Pisga, Lorenzo a fost chemat să fie conducătorul aşezării. Când tristeţea, boala şi moartea i-a lovit pe oameni, inclusiv pe membrii familiei sale, el a lucrat cu sârguinţă să-i ajute pe oameni să aibă speranţă, să se întărească unul pe altul şi să rămână supuşi poruncilor lui Dumnezeu.50
În primăvara anului 1848, preşedintele Brigham Young l-a instruit pe Lorenzo Snow să plece din Muntele Pisga şi să meargă în valea Salt Lake. Lui Lorenzo i s-a dat din nou o poziţie de conducere, de data aceasta aceea de căpitan al companiilor de pionieri. Companiile au ajuns în valea Salt Lake în luna septembrie a anului 1848.
Slujirea în calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece
În data de 12 februarie 1849, Lorenzo Snow a primit un mesaj prin care i se cerea să participe la o adunare a Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. El s-a oprit imediat din ce făcea şi s-a dus la adunare, care începuse deja. Pe drum, se întreba de ce fusese chemat în faţa Cvorumului celor Doisprezece. Era confuz – era acuzat că făcuse ceva greşit? Ştiind că fusese credincios în îndeplinirea datoriei sale, el a alungat acel gând. Însă nu-şi putea imagina ce-l aştepta. Când a sosit, a fost surprins să afle că fusese chemat să slujească în calitate de membru al acelui cvorum. În cadrul aceleiaşi adunări, el şi alţi trei – vârstnicul Charles C. Rich, vârstnicul Franklin D. Richards şi vârstnicul Erastus Snow, un văr îndepărtat de-al său – au fost rânduiţi apostoli.51
Rânduirea lui Lorenzo Snow ca apostol a definit restul vieţii sale. Chemarea sa ca unul dintre „martorii speciali ai numelui lui Hristos” (D&L 107:23) a avut o influenţă asupra a tot ceea ce a făcut. El şi-a exprimat ulterior sentimentele despre fiecare responsabilitate în parte pe care o are un apostol:
„Prima, un apostol trebuie să aibă o cunoaştere divină, prin revelaţie de la Dumnezeu, că Isus trăieşte – că El este Fiul Dumnezeului cel Viu.
A doua, el trebuie să fie autorizat în mod divin pentru a putea promite Duhul Sfânt; un principiu divin care revelează lucrurile lui Dumnezeu, făcând cunoscute voia şi scopurile Sale, conducând către tot adevărul şi arătând lucruri care urmează să aibă loc, aşa cum a spus Salvatorul.
A treia, lui i s-a dat autoritate, prin puterea lui Dumnezeu, să administreze rânduielile sacre ale Evangheliei, care îi sunt confirmate fiecărei persoane printr-o mărturie divină. Mii de oameni care locuiesc acum în văile acestor munţi, care au primit aceste rânduieli ca rezultat al predicării mele, sunt martori vii ai adevărului acestei afirmaţii”52.
Pe lângă responsabilitatea specifică chemării sale, vârstnicul Snow avea o convingere puternică despre ceea ce însemna să fie membru al Cvorumului celor Doisprezece: „Noi, Cei Doisprezece, suntem hotărâţi să renunţăm la tot ceea ce ne abate atenţia de la îndatorirea noastră, ca noi să putem fi una aşa cum sunt membrii [Primei] Preşedinţii şi să fim uniţi prin principiul dragostei care-L uneşte pe Fiul lui Dumnezeu cu Tatăl”53.
Având această înţelegere privind chemarea lui şi misiunea Cvorumului celor Doisprezece, vârstnicul Lorenzo Snow şi-a dedicat viaţa pentru a ajuta la clădirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. El a acceptat chemarea de a sluji în multe feluri diferite şi în multe locuri diferite.
Misiunea Italia
În cadrul Conferinţei Generale din luna octombrie a anului 1849, vârstnicul Snow a fost chemat să stabilească o misiune în Italia. Deşi el nu era familiarizat cu această ţară, cu obiceiurile, cultura şi dialectele ei, nu a ezitat să accepte chemarea. În mai puţin de două săptămâni după conferinţă, el era pregătit să plece, făcând tot ce i-a stat în putinţă pentru ca soţiile lui şi copiii lor să primească ajutor în timpul absenţei lui.
Pe când el şi alţi misionari călătoreau spre estul Statelor Unite, unde urmau să se îmbarce pe un vapor pentru a traversa Oceanul Atlantic, gândurile sale s-au îndreptat atât către familia sa, cât şi către oamenii cărora avea să le slujească în curând. Într-o scrisoare adresată surorii sale, Eliza, el a scris: „Multe gânduri contradictorii mi-au venit în minte… Ne îndepărtam repede din ce în ce mai mult de puternicul magnet – ACASĂ! Însă ştiam că lucrarea în care eram implicaţi era să le ducem lumină celor care se aflau în întuneric şi în Valea umbrei morţii, iar inimile noastre s-au umplut de dragoste şi lacrimile ne-au dispărut”54.
Vârstnicul Snow şi colegii săi au ajuns în Genova, Italia, în luna iulie a anului 1850. Ei au putut observa că lucrarea Domnului avea să progreseze încet. Vârstnicul Snow a scris: „Sunt singur şi străin în acest oraş mare, la 12.875 de kilometri distanţă de familia mea preaiubită, înconjurat de un popor cu ale cărui maniere şi particularităţi nu sunt familiarizat. Am venit să le luminez mintea şi să-i învăţ principiile neprihănirii; însă nu văd nicio modalitate de a putea realiza acest lucru. Se pare că nu există nicio posibilitate ca acest lucru să se întâmple”. Preocupat de „nesăbuinţele… ticăloşia, întunericul spiritual gros şi superstiţiile” oamenilor cărora a fost chemat să le slujească, el a scris: „L-am rugat pe Tatăl Ceresc să se uite cu milă asupra acestor oameni. O, Doamne, fă ca ei să devină obiectul compasiunii Tale, ca ei să nu piară cu toţii! Iartă-le păcatele şi fă ca eu să fiu cunoscut printre ei, ca ei să Te poată cunoaşte şi să ştie că Tu m-ai trimis pentru a întemeia împărăţia Ta… Nu ai Tu câţiva aleşi printre aceşti oameni la care am fost trimis? Condu-mă la ei şi numele Tău va fi slăvit prin intermediul lui Isus, Fiul Tău”55.
Vârstnicul Snow i-a găsit pe „cei aleşi” în mijlocul unui grup de oameni numiţi valdezi. Valdezii trăiau într-o vale din regiunea Piemonte, aflată la sudul graniţei dintre Italia şi Elveţia şi la estul graniţei dintre Italia şi Franţa. Strămoşii lor fuseseră persecutaţi şi alungaţi din loc în loc, deoarece ei credeau în autoritatea apostolilor din vechime şi doreau să urmeze învăţăturile apostolilor în loc să se alăture bisericilor existente.
Într-o scrisoare adresată preşedintelui Brigham Young, vârstnicul Snow a scris că valdezii suferiseră de-a lungul perioadelor de „întuneric spiritual şi cruzime” şi „au rămas neclintiţi aproape ca stânca lovită de valuri într-un ocean pe timp de furtună”. Însă chiar înainte ca misionarii sfinţi din zilele din urmă să ajungă în Italia, valdezii începuseră să se bucure de „o perioadă de linişte profundă” şi păreau să aibă o libertate religioasă mai mare decât alţii din Italia. „Astfel”, a spus el, „calea a fost deschisă cu doar puţin timp înainte de începerea misiunii şi nicio altă zonă din Italia nu este guvernată de legi atât de favorabile”.
Dorind să înveţe mai multe despre aceşti oameni, vârstnicul Snow s-a dus la o bibliotecă pentru a găsi o carte despre ei. El a spus: „Bibliotecarul căruia m-am adresat mi-a spus că avea o lucrare despre ceea ce-i solicitasem, însă tocmai fusese luată. Tocmai îşi terminase fraza, moment în care o doamnă a intrat cu cartea. «O», a spus el, «aceasta este o situaţie deosebită, acest domn tocmai a solicitat această carte». La scurt timp, ştiam că acei oameni erau demni să aibă parte de prima predicare a Evangheliei în Italia”56.
Vârstnicul Snow şi colegii săi erau nerăbdători să predice Evanghelia în regiunea Piemonte, însă au simţit că trebuiau să procedeze cu grijă, câştigându-le prietenia şi arătându-le că erau demni de încredere. Când au simţit că au stabilit relaţii bune cu acei oameni, ei s-au urcat pe un munte din apropiere, au cântat „laude Dumnezeului din cer” şi au rostit o rugăciune, dedicând pământul Italiei pentru munca misionară. Ei şi-au exprimat, de asemenea, dedicarea individuală pentru lucrare, iar vârstnicul Snow le-a dat colegilor săi binecuvântări ale preoţiei şi i-a ajutat în responsabilităţile lor. Inspirat de experienţa avută pe munte, vârstnicul Snow a numit locul Muntele Brigham.57
Chiar şi după această experienţă, au trecut aproape două luni înainte ca cineva să-şi exprime dorinţa de a se alătura Bisericii. Pe 27 octombrie 1850, misionarii s-au bucurat, în cele din urmă, să vadă primul botez şi prima confirmare în Italia.58 Vârstnicul Snow a raportat ulterior: „Lucrarea aici se desfăşoară într-un mod lent şi anost… Cu toate acestea, Biserica a fost stabilită. Pomul a fost plantat şi îşi răspândeşte rădăcinile”59.
Într-o noapte, vârstnicul Snow a avut un vis care l-a ajutat să înţeleagă natura misiunii sale în Italia. În vis, el pescuia alături de prietenii săi. „Eram fericiţi să vedem mulţi peşti frumoşi la suprafaţa apei, peste tot în jur, pe o distanţă mare”, a spus el. „Am văzut mulţi oameni aruncându-şi năvoadele şi pescuind cu undiţele; însă păreau cu toţii împietriţi; pe când noi, eram în continuă mişcare. În timp ce treceam pe lângă unul dintre ei, am văzut un peşte care se prinsese în cârligul meu şi m-am gândit că i-aş fi putut răni sentimentele acelui om, căci dacă l-aş fi prins aşa cum era putea să pară că i l-aş fi luat din mâini; cu toate acestea, am înaintat şi am ajuns la ţărm. Apoi, am scos undiţa şi am fost surprins de ruşinat de cât de mic era peştele meu. Mi s-a părut foarte ciudat că, dintre toţi peştii aceia mari şi nobili, eu am prins unul atât de mic. Însă întreaga mea dezamăgire a dispărut când mi-am dat seama că avea calităţile unui caracter extraordinar”60.
Visul vârstnicul Snow a fost unul profetic. El nu a văzut foarte mulţi convertiţi în Italia şi, aşa cum a observat ulterior un alt misionar, cei care au acceptat Evanghelia nu erau „cei bogaţi şi nobili”61. Cu toate acestea, vârstnicul Snow şi colegii săi au fost unelte în mâinile Domnului pentru aducerea oamenilor buni şi credincioşi în împărăţia lui Dumnezeu – oameni care şi-au exprimat recunoştinţa că au „început să meargă pe calea unei vieţi noi şi eterne”62. Şi, ca o consecinţă a conducerii vârstnicului Snow, Cartea lui Mormon a fost tradusă în italiană.
După aproximativ un secol şi jumătate, un alt apostol, vârstnicul James E. Faust, a vorbit despre bărbaţii şi femeile care s-au alăturat Bisericii datorită lucrării vârstnicul Snow şi colegilor săi: „Unii au făcut parte din primele companii de cărucioare care au venit în valea Salt Lake… Mulţi dintre descendenţii lor au îngrijit viile Bisericii proaspăt restaurată şi, astăzi, îşi aduc o contribuţie uriaşă în Biserica din întreaga lume, crezând, la fel cum au făcut şi strămoşii lor, că apostolii deţin cheile care nu ruginesc niciodată”63.
Clădirea Bisericii
Vârstnicul Snow a slujit, mai târziu, în alte misiuni, îndeplinind cu credinţă şi sârguinţă chemarea sa, ca membru al Cvorumului celor Doisprezece, de a lucra „sub conducerea [Primei Preşedinţii] a Bisericii… pentru a clădi Biserica şi a avea grijă de toate treburile acesteia în toate naţiunile lumii” (D&L 107:33).
În anul 1853, preşedintele Brigham Young l-a chemat pe Lorenzo Snow să conducă un grup de familii la o aşezare situată în ţinutul nordic din Utah, numit Box Elder. Aşezarea existentă era mică, neorganizată şi începuse să se destrame. Vârstnicul Snow s-a apucat imediat de treabă, organizându-i pe oameni conform principiilor legii consacrării, aşa cum a fost predată de profetul Joseph Smith. Oamenii au întemeiat un oraş prosper, pe care vârstnicul Snow l-a numit oraşul Brigham în onoarea preşedintelui Young. Conlucrând şi sprijinindu-se unul pe altul, cetăţenii au dezvoltat un sistem educaţional, au construit fabrici, un sistem de irigaţii, un sistem comercial şi chiar o asociaţie de teatru. Deşi nu au trăit plenitudinea legii consacrării, ei trăiau după principiile ei şi au arătat ce poate realiza o comunitate prin cooperare şi muncă asiduă. „Nu existau leneşi în oraşul Brigham”, a scris Leslie, fiica preşedintelui Snow. „A fost o perioadă de activitate şi prosperitate care probabil că nu a fost niciodată egalată în istoria vreunei alte aşezări din stat.”64
Vârstnicul Snow şi familia lui au locuit în oraşul Brigham timp de mulţi ani. El a prezidat asupra sfinţilor de acolo, plecând ocazional pentru a sluji în misiuni scurte în alte părţi. În anul 1864, el a fost plecat aproximativ trei luni, slujind într-o misiune scurtă în Insulele Hawaii. El s-a dus cu vârstnicul Ezra T. Benson, care era, de asemenea, membru al Cvorumului celor Doisprezece şi cu vârstnicii Joseph F. Smith, Alma Smith şi William W. Cluff.65 Între anii 1872–1873, vârstnicul Snow şi alţii l-au însoţit pe preşedintele George A. Smith, primul consilier în Prima Preşedinţie, într-un turneu de nouă luni în anumite zone din Europa şi Orientul Mijlociu, incluzând o vizită în Ţara Sfântă. Ei s-au dus la cererea preşedintelui Brigham Young, care a sperat că influenţa lor neprihănită va ajuta alte naţiuni să se pregătească să primească Evanghelia restaurată.66 În anul 1885, vârstnicul Snow a fost chemat să viziteze mai multe grupuri de indieni americani în nord-vestul Statelor Unite şi în statul Wyoming. Începând în august şi terminând în octombrie, el a întemeiat misiuni acolo şi a chemat conducători ai Bisericii pentru a-i ajuta pe cei care fuseseră botezaţi şi confirmaţi.
Munca în templu
Preşedintele Heber J. Grant, al şaptelea preşedinte al Bisericii, a observat că preşedintele Lorenzo Snow „şi-a dedicat, de-a lungul mai multor ani, viaţa muncii în templu”67. Această dragoste pentru munca în templu a apărut la începuturile convertirii preşedintelui Snow şi s-a aprofundat în timpul slujirii sale în calitate de apostol. El a participat la adunări în templul din Kirtland la scurt timp după ce a fost botezat şi confirmat. Mai târziu, el a acceptat cu entuziasm chemarea de a strânge donaţiile pentru construirea templului din Nauvoo. Imediat ce templul din Nauvoo a fost construit, el a slujit acolo în calitate de lucrător în templu ajutându-i pe sfinţii din zilele din urmă să primească înzestrarea şi rânduielile de pecetluire înainte de exodul lor spre vest. Responsabilităţile sale în templu au continuat şi s-au mărit atunci când a fost chemat să slujească în calitate de apostol. El a vorbit în cadrul adunărilor de dedicare pentru templul din Logan, Utah. După ce preşedintele Wilford Woodruff a dedicat templul din Manti, Utah, preşedintele Snow a citit rugăciunea de dedicare în sesiuni desfăşurate în zilele care au urmat. Când ultima piatră a fost pusă în cea mai înaltă turlă a templului din Salt Lake, el a condus o congregaţie mare în Strigătul Osana. După ce templul din Salt Lake a fost dedicat, el a slujit în calitate de primul preşedinte al templului.
Când preşedintele Snow a împlinit 80 de ani, un ziar local a inclus următorul omagiu: „Deşi se află în ultima parte a vieţii sale, [el este] încă implicat şi acţionează plin de energie în măreaţa cauză în folosul căreia şi-a oferit anii tinereţii şi continuă, în incinta sacră a templului, lucrările glorioase cărora el şi cei din jurul lui li s-au consacrat – lucrări de o importanţă atât de profundă pentru această lume afectată de păcat şi moarte”68.
Slujirea oferită persoanelor în mod individual
Atunci când preşedintele Snow călătorea din loc în loc, învăţând grupuri mari de oameni, el îşi făcea timp să le slujească persoanelor în mod individual şi familiilor. De exemplu, în luna martie a anului 1891, când slujea în calitate de preşedinte al Cvorumului celor Doisprezece, el vorbea în cadrul unei conferinţe desfăşurate în oraşul Brigham. În mijlocul cuvântării sale, i s-a pus un bileţel pe pupitru. Un martor ocular a spus că el „s-a oprit din rostirea cuvântării, a citit bileţelul şi le-a explicat, apoi, sfinţilor că era o rugăminte de a vizita anumiţi oameni care aveau parte de o tristeţe profundă”. Şi-a cerut scuze şi s-a îndepărtat de pupitru.
Bileţelul era de la un locuitor din oraşul Brigham, pe nume Jacob Jensen. În el i se spunea că fiica lui Jacob, Ella, murise în acea zi după lungi săptămâni de suferinţă pricinuită de scarlatină. Fratele Jensen scrisese bileţelul doar pentru a-l anunţa pe preşedintele Snow de moartea ei şi pentru a-l ruga să facă aranjamentele pentru funeralii. Însă preşedintele Snow a dorit să viziteze imediat familia respectivă, chiar dacă acest lucru a însemnat să-şi termine mai repede cuvântarea şi să părăsească o adunare pe care el o prezida. Înainte ca preşedintele Snow să părăsească adunarea, el l-a rugat pe Rudger Clawson, care era atunci preşedintele ţăruşului Box Elder, să-l însoţească.
Jacob Jensen a relatat ce s-a întâmplat când preşedintele Snow şi preşedintele Clawson au sosit la el acasă:
„După ce au stat lângă patul Ellei timp de un minut sau două, preşedintele Snow a întrebat dacă aveam ulei consacrat în casă. Am fost foarte uimit, dar i-am spus că da şi i l-am adus. El i-a înmânat recipientul cu ulei fratelui Clawson şi l-a rugat s-o ungă pe Ella. [Preşedintele Snow] a fost acela care a pecetluit ungerea şi care a rostit binecuvântarea.
În timpul binecuvântării, am fost impresionat în mod deosebit de anumite cuvinte pe care el le-a folosit şi pe care mi le pot aminti foarte bine acum. El a spus: «Dragă Ella, eu îţi poruncesc, în numele Domnului, Isus Hristos, să revii şi să trăieşti, misiunea ta nu s-a terminat. Încă trebuie să trăieşti pentru a înfăptui o misiune măreaţă».
El a spus că ea trebuia să trăiască pentru a întemeia o familie mare şi pentru a fi o alinare pentru părinţii şi prietenii ei. Îmi amintesc bine aceste cuvinte…
După ce preşedintele Snow a terminat binecuvântarea, el s-a întors către soţia mea şi către mine şi a spus: «Acum, nu mai plângeţi şi nu mai jeliţi. Totul va fi bine. Fratele Clawson şi cu mine suntem ocupaţi şi trebuie să plecăm, nu mai putem rămâne, dar voi trebuie doar să aveţi răbdare şi să aşteptaţi, să nu mai jeliţi, deoarece totul va fi bine»…
Ella a rămas în acea stare timp de mai mult de o oră după ce preşedintele Snow i-a dat binecuvântarea, ceea ce însemna mai mult de trei ore de când murise. Noi stăteam acolo, veghind lângă patul ei, mama ei şi cu mine, când, deodată şi-a deschis ochii. Ea s-a uitat prin cameră, ne-a văzut stând acolo, dar mai căuta cu privirea pe cineva, iar primul lucru pe care l-a spus a fost: «Unde este el? Unde este el?». Noi am întrebat: «Cine? Unde este cine?». «Fratele Snow», a răspuns ea. «El m-a chemat înapoi»”69.
Când Ella s-a aflat în lumea spiritelor, ea a simţit o asemenea pace şi fericire încât nu a dorit să se întoarcă. Însă s-a supus glasului preşedintelui Snow. Începând din acea zi, ea i-a alinat pe membrii familiei şi pe prieteni ajutându-i să înţeleagă că nu trebuiau să jelească după cei dragi care muriseră.70 Mai târziu, ea s-a căsătorit, a avut opt copii şi a slujit cu credinţă în chemările ei din cadrul Bisericii .71
Conduce Biserica în calitate de profet, văzător şi revelator al Domnului
Pe 2 septembrie 1898, preşedintele Wilford Woodruff a murit după ce a slujit în calitate de preşedinte al Bisericii timp de peste nouă ani. Preşedintele Lorenzo Snow, care slujea atunci în calitate de preşedinte al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, se afla în oraşul Brigham când a auzit vestea. A luat imediat ce a putut un tren spre oraşul Salt Lake, ştiind că responsabilitatea conducerii Bisericii aparţinea acum Cvorumului celor Doisprezece.
Simţindu-se nepotrivit dar pregătit să facă voia Domnului, preşedintele Snow s-a dus în templul din Salt Lake şi s-a rugat. Ca răspuns la rugăciunea sa, el a fost vizitat de Domnul Însuşi. Preşedintele Snow a mărturisit, mai târziu, că el „L-a văzut cu adevărat pe Salvator… în templu şi că a vorbit cu El faţă în faţă”. Domnul i-a spus să înceapă imediat reorganizarea Primei Preşedinţii şi să nu mai aştepte aşa cum s-a făcut înainte, când foştii preşedinţi ai Bisericii au decedat.72 Preşedintele Snow a fost susţinut de Cvorumul celor Doisprezece în calitate de preşedinte al Bisericii la data de 13 septembrie 1898, după care el a început să slujească în calitate de preşedinte. El a fost susţinut de către membrii Bisericii în data de 9 octombrie şi a fost pus deoparte în calitate de al cincilea preşedinte al Bisericii în data de 10 octombrie.
Prin intermediul exemplului preşedintelui Snow şi al revelaţiilor pe care el le-a primit, sfinţii din zilele din urmă au ajuns să-l cunoască în calitatea sa de profet al lor. Cei de alte credinţe au ajuns, de asemenea, să-l respecte ca fiind un adevărat om al lui Dumnezeu.
Interacţiunile cu sfinţii din zilele din urmă
Preşedintele Snow a prezidat deseori conferinţele de ţăruş atunci când era preşedintele Bisericii. Când se întâlnea cu sfinţii, el îşi exprima dragostea şi respectul faţă de ei. Cuvintele şi faptele lui au arătat că, deşi recunoştea caracterul sacru al chemării sale, el nu s-a crezut superior oamenilor cărora le slujea.
Într-o conferinţă de ţăruş, preşedintele Snow a participat la o sesiune specială adresată copiilor din cadrul ţăruşului. Copiii au fost invitaţi să formeze un rând ordonat pentru a se putea apropia de profet pe rând şi a da mâna cu el. Înainte ca ei să facă aceasta, el s-a ridicat şi a spus: „Când voi da mâna cu voi, doresc ca voi să vă uitaţi în ochii mei pentru ca să vă amintiţi mereu de mine. Acum, eu nu sunt cu nimic mai bun decât mulţi alţi oameni, însă Domnul mi-a încredinţat mari responsabilităţi. De când Domnul mi S-a făcut cunoscut, în modul perfect în care a făcut-o, eu m-am străduit să îndeplinesc fiecare îndatorire ce mi-a fost încredinţată. Motivul pentru care doresc ca voi să vă amintiţi de mine este acela al chemării înalte în care slujesc, să vă amintiţi că aţi dat mâna cu preşedintele Bisericii lui Isus Hristos. Sper ca voi să nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine şi pentru consilierii mei, preşedinţii Cannon şi Smith, precum şi pentru apostoli”73.
Fiul preşedintelui Snow, LeRoi, a împărtăşit următoarea întâmplare dintr-o conferinţă de ţăruş desfăşurată în Richfield, Utah: „Preşedintele Lorenzo Snow şi Francis M. Lyman [din Cvorumul celor Doisprezece] au participat la conferinţa de ţăruş desfăşurată în Richfield. După imnul de deschidere, preşedintele de ţăruş l-a întrebat pe fratele Lyman pe cine să roage să spună rugăciunea de deschidere. Fratele Lyman a spus: «Spune-i preşedintelui Snow», însemnând să-l întrebe pe preşedintele Snow cine să spună rugăciunea de deschidere. În schimb, preşedintele de ţăruş l-a rugat pe preşedintele Snow să spună rugăciunea. Preşedintele Snow a răspuns cu amabilitate şi, înainte de a începe rugăciunea, şi-a exprimat plăcerea că a fost rugat s-o facă şi a spus că trecuse mult timp de când nu i se mai oferise această plăcere. Se spune că a rostit o rugăciune de deschidere minunată”74.
Interacţiuni cu cei de alte credinţe
Influenţa preşedintelui Snow s-a extins dincolo de semenii săi sfinţi din zilele din urmă. Când oamenii de alte credinţe l-au cunoscut, ei au ajuns să-l respecte pe el şi Biserica pe care o reprezenta. Reverendul W. D. Cornell, un predicator dintr-o altă biserică, a vizitat oraşul Salt Lake şi a avut ocazia de a petrece timp cu preşedintele Snow. El a scris:
„Am fost dus în prezenţa sa impunătoare de către secretarul său amabil şi experimentat şi m-am găsit în situaţia de a da mâna cu unul dintre cei mai plăcuţi şi amabili bărbaţi pe care i-am întâlnit vreodată – un bărbat care are abilitatea particulară de a alunga imediat sentimentul de sfială al unei persoane aflată în prezenţa sa – un priceput în arta conversaţiei, cu un talent rar, care îi permite să te facă să te simţi bine venit în prezenţa sa.
Preşedintele Snow este un om cu educaţie în ceea ce priveşte mintea, sufletul şi trupul. Vocabularul lui este unul ales, politicos, prietenos, competent. Manierele lui indică faptul că a studiat la şcoli bune. Spiritul său este în esenţă la fel de tandru ca al unui copil. Îi eşti prezentat. Eşti mulţumit de el. Discuţi cu el, îţi place de el. Dacă discuţi cu el mai mult timp, ajungi să-l iubeşti”. Adresându-se cititorilor săi, care păreau să aibă prejudecăţi în ceea ce priveşte Biserica, reverendul Cornell a comentat: „Şi totuşi, el este «mormon»! Ei bine, dacă «mormonismul» va reuşi vreodată să facă un om rău, brutal din preşedintele Snow, atunci cu siguranţă are mult de lucrat. Dacă «mormonismul» a fost forţa modelatoare care a dat lumii un om paşnic în spirit, aşa disciplinat cum este el şi realizat din punct de vedere intelectual, atunci trebuie să fie cu siguranţă ceva bun în ceea ce priveşte «mormonismul»”75.
Un alt predicator, reverendul Prentis, a scris, de asemenea, despre o întâlnire cu preşedintele Snow: „Chipul care arată că Prinţul Păcii domneşte asupra sufletului său este cea mai bună mărturie a lui. Foarte rar, într-o viaţă pe care am petrecut-o studiind omul, am găsit o asemenea mărturie. Aşa a fost chipul pe care l-am văzut astăzi… Mă aşteptam ca pe chipul preşedintelui Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă să găsesc imaginea inteligenţei, bunăvoinţei, demnităţii, calmului şi tăriei; însă, când am fost prezentat preşedintelui Lorenzo Snow, pentru o secundă am fost uimit… Chipul său era o putere a păcii; prezenţa sa era o rugăciune pentru pace. În adâncimea paşnică a ochilor săi nu se regăsea doar «căminul rugăciunii liniştite», ci şi sălaşul tăriei spirituale. În timp ce el vorbea despre «cuvântul prorociei făcut şi mai tare» şi despre certitudinea speranţei pe care o avea, precum şi despre credinţa statornică ce a biruit încercările şi dificultăţile unei vieţi tragice, am urmărit emoţiile transmise de chipul său şi am studiat cu o deosebită atenţie umbrele subtile ale expresiei care descria atât de clar lucrările sufletului său; şi cel mai neobişnuit sentiment a venit asupra mea, acela că «stăteam pe pământ sfânt»: că acest om nu acţiona din motive uzuale legate de regulamente, interese sau necesităţi, ci el «acţiona dintr-un motiv cu totul diferit»… Dacă Biserica Mormonă poate produce un asemenea martor, nu va mai fi nevoie de prea mult din partea scriitorului priceput sau de elocvenţa măreţului predicator”76.
Revelaţie despre zeciuială
Preşedintele Lorenzo Snow este probabil cel mai bine cunoscut pentru o revelaţie pe care a primit-o privind legea zeciuielii. În luna mai a anului 1899, el a simţit îndemnul de se duce în St. George, Utah, împreună cu alţi conducători ai Bisericii. Deşi nu ştia de ce au trebuit să se ducă, el şi ceilalţi fraţi care l-au însoţit au dat repede curs îndemnului şi, după aproximativ două săptămâni, ei se aflau în St. George. În data de 17 mai, după ce a sosit în St. George, preşedintele Snow a primit revelaţia că trebuia să propovăduiască legea zeciuielii. A doua zi, el a făcut următoarea declaraţie către sfinţi: „Cuvântul Domnului către dumneavoastră nu conţine nimic nou; este pur şi simplu următorul: A SOSIT TIMPUL CA FIECARE SFÂNT DIN ZILELE DIN URMĂ, CARE DOREŞTE SĂ FIE PREGĂTIT PENTRU VIITOR ŞI CARE DOREŞTE SĂ-ŞI AIBĂ PICIOARELE BINE FIXATE PE O TEMELIE CORESPUNZĂTOARE, SĂ FACĂ VOIA DOMNULUI ŞI SĂ-ŞI PLĂTEASCĂ ZECIUIALA ÎN ÎNTREGIME. Acesta este cuvântul Domnului către dumneavoastră şi va fi cuvântul Domnului către fiecare aşezare de pe pământul Sionului”77.
După transmiterea acestui mesaj în St. George, preşedintele Snow şi colegii săi de călătorie au împărtăşit acelaşi mesaj în oraşele din partea sudică a statului Utah şi în alte comunităţi situate între St. George şi oraşul Salt Lake. Până în momentul când s-au întors, în data de 27 mai, au ţinut 24 de adunări în care preşedintele Snow a rostit 26 de cuvântări şi a dat mâna cu 4.417 de copii. Ei au călătorit 676 de kilometri cu trenul şi 494 kilometri călare şi cu trăsura.78 Această experienţă i-a dat preşedintelui Snow energie şi el era entuziasmat să continue predicarea legii zeciuielii în întreaga Biserică. „Sunt atât de mulţumit de rezultatul acestei vizite”, a spus el, “încât mă gândesc ca, în viitorul apropiat, să mă duc în toţi ţăruşii Sionului”79. El a prezidat multe conferinţe de ţăruş, în cadrul cărora el le-a promis sfinţilor că supunerea faţă de această lege îi va pregăti pe membrii Bisericii să primească binecuvântări materiale şi spirituale.80 El a promis, de asemenea, că supunerea faţă de legea zeciuielii le va permite membrilor Bisericii să scape de datorii.81
În întreaga Biserică, membrii au răspuns sfatului preşedintelui Snow cu un devotament înnoit. În anul 1904, istoricul Orson F. Whitney, care ulterior avea să slujească în calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece, a scris: „Efectul acestei acţiuni a fost instantaneu. Zeciuielile şi donaţiile au început să fie plătite cu o promptitudine şi o generozitate nemaiîntâlnite de ani de zile şi, în multe aspecte, situaţia Bisericii s-a îmbunătăţit, iar perspectivele ei au devenit mai bune. Preşedintele Snow avusese parte înainte de dragostea şi încrederea oamenilor săi, iar acum aceste sentimente bune au sporit şi s-au intensificat”82. Preşedintele Heber J. Grant, care era membru al Cvorumului celor Doisprezece atunci când preşedintele Snow a primit revelaţia despre zeciuială, a declarat mai târziu: „Lorenzo Snow a ajuns în preşedinţia Bisericii la vârsta de 85 de ani şi, ceea ce a realizat în următorii trei ani ai vieţii sale, este pur şi simplu ceva la care merită să cugeţi… Doar în trei ani acest om, pe care lumea l-a crezut prea bătrân pentru a mai putea face ceva util, acest om care nu a avut de-a face cu aspecte financiare, care ani de zile şi-a dedicat viaţa lucrării din templu, a preluat controlul finanţelor Bisericii lui Hristos, fiind inspirat de Dumnezeul cel Viu şi, în aceşti trei ani, a schimbat totul, din punct de vedere financiar, de la întuneric la lumină”83.
Depunând mărturie în ultimele zile ale slujirii sale
În data de 1 ianuarie 1901, preşedintele Snow a participat la o adunare specială în tabernacolul din Salt Lake pentru a întâmpina secolul XX. Oameni de toate religiile au fost invitaţi să participe. Preşedintele Snow pregătise un mesaj pentru acel eveniment, însă nu a putut să-l citească el însuşi, din cauza unei răceli puternice. După imnul de deschidere, rugăciunea de deschidere şi un imn interpretat de Corul Tabernacolului, fiul preşedintelui Snow, LeRoi, s-a ridicat şi a citit mesajul, intitulat „Salutări lumii, din partea preşedintelui Lorenzo Snow”84. Cuvintele de încheiere ale mesajului au indicat sentimentele preşedintelui Snow faţă de lucrarea Domnului:
„În cel de-al optzeci şi şaptelea an al vieţii mele pe pământ, îmi doresc foarte mult bunăstarea omenirii… Îmi ridic mâinile şi invoc binecuvântările cerului asupra locuitorilor pământului. Fie ca soarele din cer să zâmbească asupra dumneavoastră. Fie ca bogăţiile pământului şi roadele solului să fie din belşug pentru binele dumneavoastră. Fie ca lumina adevărului să alunge întunericul din sufletele dumneavoastră. Fie ca neprihănirea să sporească şi ticăloşia să slăbească… Fie ca dreptatea să triumfe şi corupţia să fie eliminată. Şi fie ca virtutea, castitatea şi onoarea să domine până când răul va fi biruit şi pământul va fi curăţat de ticăloşie. Fie ca aceste sentimente, sub forma glasului «mormonilor» din munţii Utah-ului, să ajungă în întreaga lume şi fie ca toţi oamenii să ştie că dorinţa şi misiunea noastră sunt binecuvântarea şi salvarea întregii rase umane… Fie ca Dumnezeu să fie slăvit în victoria care va avea loc asupra păcatului, tristeţii, suferinţei şi morţii. Pacea să fie asupra tuturor!”85.
În data de 6 octombrie 1901, preşedintele Lorenzo Snow s-a ridicat pentru a se adresa semenilor săi sfinţi la încheierea sesiunii conferinţei generale. El fusese foarte bolnav timp de mai multe zile şi, când a ajuns la pupitru, a spus: „Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, este surprinzător pentru mine faptul că reuşesc să vă vorbesc în această după-amiază”. El a împărtăşit un mesaj scurt despre conducerea în cadrul Bisericii. Apoi, a rostit ultimele cuvinte pe care membrii obişnuiţi ai Bisericii le-au mai auzit de la el: „Dumnezeu să vă binecuvânteze. Amin”86.
Patru zile mai târziu, preşedintele Snow murea de pneumonie. După un serviciu funerar desfăşurat în Tabernacolul din Salt Lake, trupul său a fost înmormântat într-un cimitir din preaiubitul său oraş Brigham.
Tatăl lui Lorenzo Snow, Oliver Snow
Lorenzo Snow a fost botezat şi confirmat în Kirtland, Ohio, în luna iunie a anului 1836, la două luni după ce templul din Kirtland, prezentat în această fotografie, fusese dedicat.
Vârstnicul Lorenzo Snow
Mulţi dintre primii sfinţi au emigrat din Europa pentru a se alătura sfinţilor în Statele Unite ale Americii.
Pa vaporul Swanton, un bărbat grav rănit s-a vindecat imediat după o binecuvântare dată de vârstnicul Lorenzo Snow.
Lorenzo Snow a slujit în calitate de căpitan al companiilor de cărucioare care au ajuns în valea Salt Lake în anul 1848.
Ghete, pantofi, hamuri şi pălării au fost făcute în această clădire din oraşul Brigham, Utah.
Membrii Primei Preşedinţii şi ai Cvorumului celor Doisprezece Apostoli în anul 1898. Rândul de sus, de la stânga la dreapta: Anthon H. Lund, John W. Taylor, John Henry Smith, Heber J. Grant, Brigham Young jr., George Teasdale, Rudger Clawson, Marriner W. Merrill. Rândul de mijloc: Francis M. Lyman, George Q. Cannon, Lorenzo Snow, Joseph F. Smith, Franklin D. Richards. Rândul de jos: Matthias F. Cowley, Abraham O. Woodruff.