Adevăruri constante pentru timpuri schimbătoare
Noi, ca membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă trebuie să întâmpinăm cu mult curaj pericolele care ne înconjoară atât pe noi, cât şi pe familiile noastre.
Dragii mei fraţi şi surori, atât cei prezenţi în faţa mea cât şi cei adunaţi în diferite locuri pe întreg pământul, am nevoie de rugăciunile şi de credinţa dumneavoastră, pe măsură ce răspund însărcinării şi privilegiului de a vă vorbi.
Încep prin a vă transmite tuturor complimentele mele. În această lume provocatoare, tinerii Bisericii sunt cei mai buni din câţi au existat vreodată. Credinţa, slujirea şi faptele membrilor noştri sunt demne de laudă. Noi suntem oameni religioşi şi credincioşi, care încearcă întotdeauna să fie decenţi şi oneşti. Avem grijă unul de celălalt. Încercăm să ne arătăm dragostea pentru aproapele nostru.
Totuşi, pentru ca să nu devenim satisfăcuţi cu vieţile noastre, vă rog să-mi permiteţi să citez din 2 Nefi din Cartea lui Mormon:
„În ziua aceea [diavolul] … îi va face, într-un mod viclean, să aibă un fals sentiment de siguranţă lumească, astfel încât ei vor spune: Totul este bine în Sion; da, Sionul prosperă, totul este bine – şi în felul acesta diavolul înşală sufletele lor“.1
Cineva a spus că pomul satisfacţiei noastre are multe ramuri, iar în fiecare primăvară înfloresc din ce în ce mai mulţi muguri.
Nu ne putem permite să fim satisfăcuţi. Trăim în vremuri nesigure; semnele sunt peste tot în jurul nostru. Suntem foarte conştienţi de influenţele negative din cadrul societăţii noastre, care hărţuiesc familiile tradiţionale. Din când în când televiziunea şi filmele portretizează eroi imorali şi eroine lumeşti şi imorale încercând să atribuie roluri model anumitor actori sau actriţe ale căror vieţi numai exemple bune nu sunt. De ce ar trebui să urmăm un ghid orb? Posturile de radio difuzează multă muzică denigratoare cu versuri care pângăresc în mod clar valorile morale, cu invitaţii periculoase şi cu descrieri ale aproape oricărui tip de rău ce poate fi imaginat.
Noi, ca membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă trebuie să întâmpinăm cu mult curaj pericolele care ne înconjoară atât pe noi, cât şi pe familiile noastre. Ca ajutor în această acţiune, eu ofer câteva sugestii precum şi câteva exemple din viaţa mea.
Încep cu serile de familie. Nu ne putem permite să neglijăm acest inspirat program divin. Poate conduce la creşterea spirituală a fiecărui membru al familiei, ajutându-l să reziste ispitelor care sunt pretutindeni. Lecţiile învăţate acasă sunt acelea care sunt ţinute minte cel mai mult. Aşa cum preşedintele Gordon B. Hinckley şi predecesorii săi au declarat: „Căminul este baza unei vieţi drepte şi nici un alt instrument nu-i poate lua locul şi nu poate îndeplini funcţiile sale principale“.2
Dr. Glenn J. Doman, un cunoscut autor şi autoritate medicală, a scris: „Noul născut este aproape o copie exactă a unui calculator gol, chiar dacă îi este superior acestuia din aproape orice punct de vedere… Ceea ce este pus în [mintea] copilului în primii opt ani de viaţă va rămâne acolo, probabil pentru tot restul vieţii… Dacă puneţi în [mintea] sa o informaţie eronată în timpul acestei perioade, este extrem de dificil să o înlăturaţi“. Dr. Doman a adăugat că „perioada cea mai receptivă din viaţa umană este aceea de la vârsta de doi sau trei ani“.3
Îmi place acest gând: „Mintea dumneavoastră este un dulap, iar dumneavoastră îi umpleţi rafturile“. Haideţi să ne asigurăm că rafturile dulapului nostru, precum şi cele ale membrilor familiilor noastre sunt pline cu lucruri care vor oferi siguranţă sufletelor noastre şi ne vor permite să ne întoarcem la Tatăl nostru Ceresc. Asemenea rafturi ar putea fi foarte bine umplute cu învăţături din Evanghelie, cu credinţă, cu rugăciune, cu dragoste, cu slujire, cu supunere, cu exemplu şi cu bunătate.
În continuare, voi vorbi despre datorie. Acesta este un timp al împrumutului, un timp în care, în fiecare săptămână primim în cutiile noastre poştale multe oferte pentru care putem folosi cartea de credit. În general, ei cer o dobândă foarte mică, aceasta fiind valabilă pentru o perioadă scurtă de timp; însă, ceea ce de obicei oamenii nu realizează este faptul că, după ce expiră acea perioadă, rata creşte într-un mod dramatic. Împărtăşesc cu dumneavoastră o declaraţie făcută de către preşedintele J. Reuben Clark Jr., care în urmă cu mulţi ani a fost membru al Primei Preşedinţii. Adevărul acesteia este valabil oricând. El a spus:
„În toată lumea, există o regulă a vieţii noastre financiare şi economice, ca pentru banii împrumutaţi să se plătească dobândă…
Dobânda nu doarme niciodată, nu se îmbolnăveşte şi nici nu moare; nu merge niciodată la spital; lucrează în timpul duminicilor şi al sărbătorilor; nu ia vacanţă niciodată; nu vizitează pe nimeni niciodată şi nici nu călătoreşte; nu are plăceri; nu este niciodată concediată; nu are niciodată program scurt… Odată ajuns dator, dobânda este partenerul dumneavoastră în fiecare minut din zi şi din noapte; nu puteţi s-o evitaţi sau să vă îndepărtaţi de ea; n-o puteţi concedia; nu cedează nici la rugăminţi, nici la cereri sau la ordine şi oricând staţi în calea ei, vă opuneţi ei sau nu izbutiţi să-i îndepliniţi cererile, vă va distruge“.4
Dragi fraţi şi surori, sunt revoltat de anumite reclame pe care le văd şi le aud, care încurajează garantarea împrumuturilor cu casa. Simplu spus, acestea sunt împrumuturi în schimbul casei. Promoţia pentru astfel de împrumuturi este concepută pentru a ne ispiti să împrumutăm mai mult pentru a avea mai mult. Ceea ce nu este niciodată menţionat este faptul că, dacă cineva nu este capabil să facă această „a doua“ plată pentru casă, este în pericol să-şi piardă casa.
Evitaţi filozofia şi scuza că ceea ce erau ieri obiecte de lux, astăzi au devenit necesităţi. Acestea nu sunt necesităţi decât dacă le facem noi să fie. Multe dintre cuplurile noastre tinere, vor astăzi să-şi înceapă viaţa având multe maşini şi genul de casă pentru care părinţii au muncit o viaţă întreagă pentru a o avea. În mod constant, ei îşi fac datorii pe termen lung, bazându-se pe două salarii. Ei află, probabil prea târziu, că schimbările vin cu siguranţă: femeile au copii, boala afectează în mod continuu anumite familii, se pierd slujbe, au loc dezastre naturale sau apar diferite situaţii iar acel împrumut, bazat pe venitul a două salarii, nu mai poate fi plătit.
Este important pentru noi să nu cheltuim mai mult decât câştigăm.
Am simţit că trebuie să mă adresez în continuare mamelor, taţilor, fiilor şi fiicelor.
Le spun fiecărei mame şi fiecărui tată – fiţi un bun ascultător (o bună ascultătoare). Comunicarea este aşa de importantă, astăzi, în lumea noastră în care totul se mişcă foarte rapid. Faceţi-vă timp să ascultaţi. Iar voi copii, vorbiţi cu mama şi cu tatăl vostru. Poate este dificil să realizaţi, însă părinţii voştri au trecut prin multe încercări asemănătoare celor pe care le înfruntaţi voi astăzi. De multe ori, ei pot să vadă realitatea mult mai bine decât o vedeţi voi. Ei se roagă în fiecare zi pentru voi şi sunt îndreptăţiţi să primească inspiraţie de la Tatăl Ceresc pentru a vă oferi îndrumări şi sfaturi.
Mamelor, împărţiţi responsabilităţile din casă. Deseori, este mult mai uşor să faceţi totul de una singură decât să vă convingeţi copiii să vă ajute, însă este atât de important pentru ei să înveţe importanţa îndeplinirii responsabilităţii lor.
Taţilor, vă sfătuiesc să le arătaţi soţiilor dumneavoastră dragoste şi bunătate. Aveţi răbdare cu copiii dumneavoastră. Nu-i răsfăţaţi, pentru că ei trebuie să înveţe să-şi facă propriul drum în lume.
Eu vă încurajez să vă faceţi timp pentru copiii dumneavoastră. Am auzit spunându-se că nici un om, aflat pe patul de moarte, nu a declarat vreodată că ar fi dorit să fi petrecut mai mult timp la birou.
Îmi place foarte mult exemplul următor, luat dintr-un articol intitulat „O zi la plajă“, de Arthur Gordon. El a spus:
„Când aveam în jur de treisprezece ani şi fratele meu zece, tata ne-a promis că ne duce la circ. Însă, în timpul prânzului a sunat telefonul; o afacere ugentă necesita ca el să meargă în oraş. Ne pregătisem să ne luăm adio de la circ. Apoi, l-am auzit spunând [la telefon]: ‘Nu, nu voi veni. Poate să aştepte’.
Când s-a întors la masă, mama a zâmbit şi a spus: ‘Ştii, circul o să mai revină’.
„‚Ştiu‘, a spus tata. ,Dar copilăria nu‘“.5
Dragi fraţi şi surori, timpul pe care trebuie să-l petreceţi cu copiii dumneavoastră zboară. Nu amânaţi momentul în care să fiţi cu ei acum. Cineva ar spune-o într-un alt fel: trăieşte numai pentru mâine şi nu vei avea nici o amintire de care să te bucuri acum.6
Părinţi, ajutaţi-vă copiii să-şi stabilească obiective în ceea ce priveşte şcoala şi profesia lor. Ajutaţi-i pe fiii dumneavoastră să înveţe bunele maniere şi respectul pentru femei şi copii.
Preşedintele Hinckley a spus: „Aşa cum noi pregătim noua generaţie, aşa va fi lumea peste câţiva ani. Dacă sunteţi îngrijoraţi pentru viitor, atunci îngrijiţi-vă de educaţia copiilor dumneavoastră“.7
Declaraţia apostolului Pavel către preaiubitul său Timotei s-ar putea aplica foarte bine: „Fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie“.8
Părinţi, trăiţi-vă vieţile astfel încât copiii dumneavoastră să vă considere un exemplu demn de urmat.
Avertizez toate familiile: descoperiţi-vă cultura, tradiţiile. Este important să-i cunoaştem, cât de mult se poate, pe cei care au fost înaintea noastră. Atunci când învăţăm despre strămoşii noştri ne cunoaştem pe noi înşine.
Îmi amintesc că, atunci când eram copil, am auzit despre experienţele strămoşilor mei din partea lui Miller. În primăvara anului 1848, stră-stră-bunicii mei, Charles Stewart Miller şi Mary McGowan Miller, s-au alăturat Bisericii în Scoţia lor natală, şi-au părăsit casa din Rutherglen, Scoţia şi au traversat Oceanul Atlantic. Au ajuns în portul din New Orleans şi au călătorit în sus pe râul Mississippi, până la St. Louis, Missouri, ajungând acolo în 1849, împreună cu un grup de sfinţi. Unul dintre cei 11 copii ai lor, Margaret, urma să devină străbunica mea.
Când familia a ajuns în St. Louis, planificând să câştige suficienţi bani pentru a merge în valea Salt Lake, holera a lovit zona respectivă. Familia Miller a fost lovită din plin: într-un interval de două săptămâni au murit mama, tatăl şi doi dintre fiii lor. Străbunica mea, Margaret Miller, avea 13 ani la acea vreme.
Datorită numărului foarte mare de persoane decedate în zona respectivă, nu era disponibil nici un sicriu – indiferent de preţ. Băiatul cel mai mare, care a supravieţuit, a dezasamblat staulul vitelor pentru a le face sicrie modeste membrilor decedaţi ai familiei.
Cei nouă copii orfani ai familiei Miller, împreună cu soţul uneia dintre fiicele mai mari au plecat din St. Louis cu patru vite şi o căruţă, în primăvara anului 1850, ajungând în acelaşi an în valea Salt Lake.
Le datorez multă recunoştinţă acestora, precum şi altor strămoşi nobili, care au iubit Evanghelia şi care L-au iubit pe Domnul atât de profund încât şi-au sacrificat cu bună ştiinţă tot ce-au avut pentru Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, inclusiv propriile vieţi. Cât de recunoscător sunt pentru rânduielile templului prin care putem fi împreună pentru toată eternitatea.
Subliniez cât de importantă este munca pe care noi o facem în templele Domnului pentru semenii noştri decedaţi.
În urmă cu numai două luni, membrii familiei mele s-au adunat împreună în templul Salt Lake pentru a face pecetluiri pentru câţiva dintre strămoşii noştri decedaţi. Aceasta a fost una dintre cele mai spirituale experienţe pe care a avut-o familia noastră şi a întărit şi mai mult dragostea pe care o avem unul faţă de altul, precum şi obligaţia pe care o avem de a trăi demni de trecutul nostru.
Cu ani în urmă, când fiul nostru cel mai tânăr, Clark, frecventa un curs de religie la universitatea Brigham Young, profesorul, în timpul unei lecţii, i-a adresat următoarea întrebare: „Clark, de ce eveniment din viaţa ta, petrecut împreună cu tatăl tău, îţi aminteşti cel mai bine?“
Profesorul mi-a scris mai târziu, spunându-mi ce răspuns le-a dat Clark celor prezenţi. Clark a spus: „Când am fost diacon în Preoţia aaronică, tatăl meu şi cu mine am mers să vânăm fazani, lângă Malad, Idaho. Era într-o zi de luni – ultima zi a sezonului de vânătoare pentru fazani. Am mers pe numeroase câmpuri în căutarea fazanilor, însă am văzut numai câţiva, pe care i-am şi ratat. Atunci, tata mi-a spus, privindu-şi ceasul: ,Clark, hai să ne descărcăm puştile şi le vom pune în acest şanţ. Apoi vom îngenunchea şi ne vom ruga‘. Am crezut că tata se va ruga pentru mai mulţi fazani, însă m-am înşelat. El mi-a explicat că elder Richard L. Evans, din Cvorumul celor Doisprezece, era foarte bolnav şi că în acea zi de luni, la ora 12:00 ziua, membrii Cvorumului celor Doisprezece – oriunde s-ar afla – urmau să îngenuncheze şi, într-un fel, să fie uniţi într-o puternică rugăciune de credinţă pentru elder Evans. Ne-am dat şepcile jos, am îngenuncheat şi ne-am rugat“.
Îmi amintesc bine acel moment, însă nu am crezut niciodată că un fiu privea, învăţa şi îşi clădea propria mărturie.
În urmă cu câţiva ani am avut un băiat care ne aducea ziarul şi care nu întotdeauna îl livra în maniera dorită. În loc să-l pună pe verandă, câteodată îl arunca, în mod accidental, în tufişuri sau chiar aproape de stradă. Câţiva dintre cei cărora trebuia să le aducă ziarul au decis să facă o plângere. Într-o zi, o delegaţie a acelor oameni a venit la casa noastră şi i-a cerut soţiei mele Frances să semneze plângerea. Ea nu a fost de acord, spunând: „De ce, el este doar un băieţel, iar ziarele sunt aşa de grele pentru el. Nu-l voi critica niciodată pentru că îşi dă toată silinţa“. Totuşi, plângerea a fost semnată de mulţi dintre ceilalţi cărora el le ducea ziarul şi a fost trimisă şefilor băiatului.
Peste câteva zile, m-am întors acasă de la muncă şi am găsit-o pe Frances plângând. Când într-un final a putut să vorbească, mi-a spus că tocmai a auzit că băieţelul care aducea ziarele s-a sinucis, corpul său fiind găsit în propriul garaj. Se pare că nu a putut suporta toate acele critici care i-au fost aduse. Cât de recunoscători am fost pentru că nu ne-am alăturat acelor critici. Aceasta a fost întotdeauna o lecţie deosebită în ceea ce priveşte importanţa de a nu-i judeca pe alţii şi de a-i trata pe toţi cu bunătate.
Salvatorul ar trebui să fie exemplul nostru. Aşa cum se spune despre El, El creştea „în înţelepciune, în statură, şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor“.9 El „umbla din loc în loc, făcând bine … căci Dumnezeu era cu El“.10
Amintiţi-vă că deseori, înţelepciunea lui Dumnezeu pare a fi un lucru fără sens pentru oameni; însă lecţia cea mai importantă pe care o putem învăţa în mortalitate este aceea că, dacă un om ascultă de ceea ce îi spune Dumnezeu, omul acela va fi întotdeauna un om drept.
Fie ca noi să-L urmăm întotdeauna pe Prinţul Păcii, care ne-a arătat într-adevăr calea pe care trebuie s-o urmăm, pentru că, dacă facem astfel vom supravieţui acestor vremuri agitate. Planul Său divin ne poate salva de pericolul care ne înconjoară din toate părţile. Exemplul Său ne arată calea. Când a întâlnit o ispită, El a evitat-o. Când I S-a oferit lumea, El a refuzat-o. Când I S-a cerut viaţa, El şi-a dat-o.
Acum este timpul. Acesta este locul. Fie ca noi să-L urmăm, mă rog aceasta, în numele lui Isus Hristos, amin.