Perseverenţă

Preşedintele James E. Faust

al doilea consilier în Prima Preşedinţie

Perseverenţa este demonstrată de către aceia care merg înainte când situaţia este grea, care nu renunţă chiar când alţii spun: „Nu se poate face“.

Doresc să urez un bun venit fraţilor care au fost chemaţi şi susţinuţi în această după-amiază pentru a fi membri în Primul şi în al Doilea Cvorum al Celor Şaptezeci. Fiecare este un bărbat cu credinţă şi cu posibilităţi, având dorinţa de a se angaja, şi noi vă asigurăm că ei sunt demni din toate punctele de vedere să deţină aceste oficii.

Iubiţii mei fraţi din marea frăţie a preoţiei din lumea întreagă, vă aducem elogiile noastre pentru credinţa şi pentru dedicarea voastră lucrării Domnului. Vă mulţumim pentru angajamentul şi slujirea voastră devotată. Voi aduceţi multă tărie Bisericii.

Este minunat să fiu în această adunare cu voi toţi, care deţineţi preoţia aaronică. Când eram de vârsta voastră, obişnuiam să mă întreb: „Care va fi locul meu în lume şi cum o să-l găsesc?“. În acel timp, singurul meu obiectiv era să slujesc în misiune. Când chemarea în misiune a sosit, am slujit şi misiunea mea a devenit ca steaua polară pentru a mă îndruma în celelalte ocupaţii din viaţa mea. Unul dintre lucrurile cele mai importante pe care le-am învăţat a fost faptul că dacă perseverez cu credinţă în chemările mele în Biserică, Domnul îmi va deschide calea şi mă va îndruma spre alte ocazii şi binecuvântări, chiar mai presus de visurile mele.

Slujirea într-o misiune poate face acest lucru pentru voi toţi, tineri bărbaţi. Recent, un tânăr băiat mi-a împărtăşit cât de mult învăţase din perseverenţa sa în timp ce era misionar. Descriu unele lucruri din experienţa lui pe care le puteţi învăţa şi care vă vor aduce ocazii şi binecuvântări.

Cum să organizaţi şi să folosiţi timpul în mod înţelept.
Importanţa muncii stăruitoare – culegeţi ceea ce semănaţi.
Aptitudinile conducătorilor.
Aptitudini pentru a interacţiona cu alţii.
Importanţa studiului Evangheliei.
Respectul pentru autorităţi.
Importanţa rugăciunii.
Umilinţă şi dependenţă de Domnul.¹

Când am fost la Liceul Granite din Salt Lake, în anii 1930, am avut prieteni care excelau în atletism, în teatru, în muzică şi în modul de exprimare. Unii dintre ei au avut succes în viaţă, dar prea mulţi dintre acei tineri talentaţi şi capabili nu au perseverat şi n-au reuşit să-şi atingă potenţialul lor. În contrast, câţiva tineri băieţi şi tinere fete mai puţin observaţi la aceeaşi şcoală au muncit cu sârguinţă, au perseverat şi au continuat cu educaţia lor pentru a deveni medici, ingineri, educatori, avocaţi, oameni de ştiinţă, oameni de afaceri, electricieni, instalatori şi antreprenori.

Succesul este de obicei câştigat prin perseverenţă şi nu prin descurajare când ne întâlnim cu provocări. Paul Harvey, renumitul analist şi autor, a spus odată: „Într-o zi, sper să mă bucur destul de ceea ce lumea numeşte succes, astfel încât cineva să mă întrebe: ,Care este secretul succesului?‘ Voi răspunde simplu: ,Eu mă ridic atunci când cad‘“.²

Un exemplu remarcabil de perseverenţă este Marie Curie care a lucrat împreună cu soţul ei, fizicianul francez Pierre Curie, „într-un şopron abandonat şi fisurat fără fonduri şi sprijin sau ajutor din afară, încercând să izoleze radiul din minereu inferior de uraniu numit oxid de uraniu nativ. Şi după ce al 487–lea experiment n-a reuşit, Pierre şi-a ridicat mâinile în semn de disperare şi a spus: ,Nu se va realiza niciodată. Poate în sute de ani, dar niciodată în zilele mele‘. Marie l-a confruntat cu hotărâre şi a spus: ,Dacă va dura sute de ani, va fi păcat, dar eu nu mă voi opri să lucrez pentru acest lucru atât timp cât voi trăi‘“.³ În final, ea a reuşit şi bolnavii de cancer beneficiază mult datorită perseverenţei sale.

Perseverenţa este demonstrată de către aceia care merg înainte când situaţia este grea, care nu renunţă chiar când alţii spun: „Nu se poate face“. În anul 1864, Prima Preşedinţie i-a încredinţat apostolului Ezra T. Benson şi lui Lorenzo Snow, împreună cu elderii Alma Smith şi William W. Cluff, o misiune în Insulele Hawaii. De la Honolulu, ei au călătorit pe un vas mic spre micul port Lahaina. În timp ce se apropiau de mal, valurile erau înalte şi un val mare a izbit vasul, ducându-l în larg circa 46 de metri şi lăsându-l într-o adâncitură, între două valuri mari. Când al doilea val a izbit, vasul s-a răsturnat în marea înspumată.

Membrii echipajului au folosit o barcă de salvare şi au cules pe trei dintre fraţii care înotau aproape de barca scufundată. Dar nu era nici un semn de la fratele Snow. Hawaienii obişnuiţi cu valurile înotau în toate direcţiile pentru a-l căuta. În final, unul dintre ei a simţit ceva sub apă şi ei l-au tras la suprafaţă pe fratele Snow. Trupul lui era ţeapăn şi părea ca şi când era mort când l-au adus pe bordul vasului.

Elder Smith şi elder Cluff au întins trupul fratelui Snow pe genunchii lor şi i-au slujit în linişte, cerându-I Domnului să-i cruţe viaţa pentru ca el să poată să se întoarcă la familia şi la casa sa. Când au ajuns la mal, ei l-au dus pe fratele Snow la un fel de butoaie care erau pe plajă. Aşezându-l cu faţa în jos pe unul dintre ele, l-au mişcat înainte şi înapoi pentru a da afară apa pe care o înghiţise.

După ce elderii au făcut acest lucru un timp, fără a se ivi nici un semn de viaţă, cei din jur au spus că nimic nu se mai poate face pentru el. Dar elderii hotărâţi, nu au renunţat. Ei s-au rugat din nou, cu siguranţa calmă că Domnul va auzi şi va răspunde rugăciunilor lor.

Ei au fost îndemnaţi să facă ceva care nu era uzual în acele timpuri. Unul dintre ei şi-a plasat gura pe gura fratelui Snow într-un efort de a introduce aer în plămânii lui, suflând şi dând afară aerul, alternativ, imitând procesul natural al respiraţiei. Pe rând, ei au perseverat până au reuşit să-i umfle plămânii cu aer. Puţin mai târziu, au observat indicii slabe de revenire la viaţă. „Un clipit slab al ochilor, care până atunci fuseseră deschişi şi arătau ca ai unui om mort, şi un zgomot slab din gât, au fost primele simptome de reîntoarcere la viaţă. Aceste semne de viaţă au crescut din ce în ce mai distinct, până când conştiinţa a fost complet restabilită.“ Cu perseverenţa lor şi cu ajutorul providenţei milostive, toţi cei patru slujitori ai Domnului au supravieţuit şi au putut să-şi îndeplinească misiunea lor.⁴

Elder Snow a mers înainte pentru a deveni preşedinte al Bisericii. În timp ce a slujit în această funcţie, el a stabilit fondurile Bisericii îndemnându-i pe membri să plătească zeciuielile şi donaţiile.

Dumneavoastră, fraţilor, veţi fi interesaţi să aflaţi că Alma Smith din această povestire a fost băiatul care a fost împuşcat în şold la Haun’s Mill, distrugându-i-se încheietura şi articulaţia şoldului. Mama lui a tratat rana teribilă cu un balsam şi, după aceea, a fost inspirată să-l lase să stea culcat cu faţa în jos timp de cinci săptămâni. Un cartilaj flexibil a crescut în locul încheieturii şi al articulaţiei astfel încât el a putut nu numai să ducă o viaţă normală, ci să şi slujească într-o misiune în Hawaii şi să-i dăruiască întreaga lui viaţă slujirii în Biserică.⁵

Profeţii noştri din zilele din urmă sunt exemple de hotărâre prin preoţie, rugăciune şi prin muncă. Perseverenţa lui Joseph Smith a făcut posibilă restaurarea tuturor lucrurilor. Toată viaţa lui el a fost tratat cu dispreţ şi ridiculizat – de când a relatat prima oară Prima Viziune unui predicator al unei religii marcante. Dar niciodată nu a şovăit şi ne-a lăsat mărturia lui fermă.

„Văzusem, cu adevărat, o lumină şi în mijlocul acelei lumini am văzut două Personaje şi Ele au vorbit într-adevăr cu mine; şi, cu toate că eram urât şi persecutat pentru că spuneam că am avut o viziune, totuşi era adevărat … Avusesem o viziune; ştiam aceasta şi ştiam că Dumnezeu ştie aceasta şi n-am putut să o neg, nici să îndrăznesc să fac acest lucru“.⁶

Viaţa lui Brigham Young a fost un excelent exemplu de perseverenţă. A fost întotdeauna credincios şi de neclintit. După moartea lui Joseph Smith, el a luat hotărârea istorică de a duce 60.000 de oameni, de la confortul căminelor lor şi de la pământul lor productiv, într-un deşert neroditor. Acest mare exod a fost diferit de oricare altul din istoria modernă. Ei au venit în căruţe, pe jos sau împingând cărucioare. El şi discipolii lui au făcut ca deşertul să înflorească la fel ca un trandafir.

La prima conferinţă de presă când preşedintele Gordon B. Hinckley a fost prezentat presei ca preşedinte al Bisericii, în 1995, el a fost întrebat care va fi lucrul asupra căruia îşi va concentra atenţia. El a răspuns: „Să continuăm. Da. Tema noastră va fi să continuăm marea lucrare care a fost promovată de predecesorii noştri“.⁷ Aceasta este o temă importantă pentru noi toţi. Trebuie să continuăm şi să îndurăm până la sfârşit.

Una dintre marile realizări ale administraţiei preşedintelui Hinckley a fost extraordinara sa perseverenţă în construirea de temple. De când a devenit preşedinte al Bisericii, 87 de temple au fost dedicate, rededicate sau anunţate. Această remarcabilă realizare în construirea de temple este fără egal în întreaga istorie a lumii. Templele influenţează mult în bine şi sunt o binecuvântare din ce în ce mai mare pentru lume. Aşa cum a spus preşedintele George Q. Cannon: „Fiecare piatră de fundaţie care este aşezată pentru un templu şi fiecare templu terminat conform ordinului Domnului, care a fost revelat sfintei Sale preoţii, restrânge puterea Satanei pe pământ şi creşte puterea lui Dumnezeu şi a Dumnezeirii, pune în mişcare cerurile cu putere mare în folosul nostru, invocă şi cheamă asupra noastră, binecuvântările Dumnezeilor eterni şi ale celor care trăiesc în prezenţa lor“.⁸

Fiecare dintre noi trebuie să slujească în chemările preoţiei cu sârguinţă şi credinţă până la sfârşitul zilelor noastre. Unii ar putea să se mire: „Cât timp trebuie să fiu învăţător de acasă?“. Răspunsul meu este că a fi învăţător de acasă este o chemare a preoţiei. A sluji în chemarea de a fi învăţător de acasă este un privilegiu atât timp cât episcopul şi conducătorii preoţiei au sentimentul că putem face acest lucru. Unii dintre noi l-au cunoscut pe fratele George L. Nelson, un renumit avocat în Salt Lake City, care a slujit ca episcop, preşedinte de ţăruş şi ca patriarh. El a fost complet angajat faţă de Biserică. Era învăţător de acasă la 100 de ani. El a spus la acel timp: „Îmi place să fiu învăţător de acasă. Sper să pot fi mereu învăţător de acasă“.⁹ A murit la vârsta de 101 de ani şi a fost credincios până la sfârşit.

Celor care doresc să fie botezaţi în Biserică li se cere de către Domnul să aibă: „hotărârea să-L slujească până la sfârşit“.¹⁰ Preşedintele Joseph Fielding Smith, la vârsta de 94 de ani, a spus: „Toată viaţa m-am gândit să-mi măresc chemarea mea în preoţie şi sper să îndur până la sfârşitul vieţii mele şi să mă bucur de înfrăţirea cu sfinţii credincioşi în viaţa care va veni“.¹¹ Aşa cum a spus Domnul, dacă rămânem în cuvântul Lui, suntem într-adevăr ucenicii Lui.¹² Domnul a binecuvântat Biserica şi i-a binecuvântat pe membrii ei prin căi minunate datorită credinţei şi perseverenţei membrilor ei. Mărturisesc despre divinitatea sfintei lucrări a preoţiei, şi fac aceasta în numele sfânt al lui Isus Hristos, amin.