Virtutea bunătăţii
Bunătatea este esenţa vieţii celestiale. Bunătatea este modul în care o persoană asemănătoare lui Hristos îi tratează pe ceilalţi.
Cu mulţi ani în urmă, când am fost chemat să slujesc în calitate de episcop, am avut dorinţa ca preşedinţia să-i viziteze pe cei care erau mai puţin activi în Biserică şi să vedem dacă puteam face ceva pentru a aduce binecuvântările Evangheliei în vieţile lor.
Într-o zi, am vizitat un bărbat, în vârstă de 50 de ani, care era un mecanic bun şi respectat. Mi-a spus că ultima dată când fusese la Biserică a fost când era tânăr băiat. Ceva se întâmplase în acea zi. Fusese neascultător în clasă şi făcuse mai mult zgomot decât trebuia, când învăţătorul său s-a enervat, l-a dat afară din clasă şi i-a spus să nu se mai întoarcă.
Nu s-a mai întors niciodată.
M-a impresionat că un cuvânt neplăcut spus în urmă cu patru decenii putuse să aibă un efect atât de mare. Dar avusese. Şi, drept consecinţă, acest bărbat nu s-a mai întors niciodată în Biserică. Nici soţia sau copiii lui.
I-am cerut scuze şi mi-am exprimat părerea de rău că fusese tratat în acest fel. I-am spus cât de nefericit a fost faptul că acel cuvânt, spus la mânie cu atât de mult timp în urmă, a avut efectul de a priva familia sa de binecuvântările care vin atunci când participăm la activităţile Bisericii.
„După 40 de ani“, i-am spus, „este timpul ca Biserica să îndrepte lucrurile“.
Am făcut tot ce am putut pentru aceasta. L-am asigurat că era binevenit şi era nevoie de el. M-am bucurat când acest bărbat şi familia lui s-au întors, în cele din urmă, la Biserică şi au devenit membri puternici şi credincioşi. În special, acest frate bun a devenit un învăţător de acasă eficient, deoarece a înţeles cum ceva, precum un atât de mic şi neplăcut cuvânt a putut avea consecinţe timp de o viaţă şi probabil şi dincolo de această viaţă.
Bunătatea este esenţa măreţiei şi caracteristica de bază a celor mai nobili bărbaţi şi a celor mai nobile femei pe care le-am cunoscut. Bunătatea este un paşaport care deschide uşi şi creează prieteni. Îmblânzeşte inimile şi formează relaţii care pot dura o viaţă.
Cuvintele amabile nu numai că înalţă spiritele în momentul când sunt spuse, dar ele rămân cu noi de-a lungul anilor. Într-o zi, când eram la facultate, un bărbat, care era cu şapte ani mai în vârstă decât mine, m-a felicitat pentru performanţele mele la un meci de fotbal. Nu numai că m-a lăudat ce bine am jucat dar a observat că demonstrasem, de asemenea, şi un spirit sportiv. Chiar dacă această conversaţie a avut loc cu mai bine de 60 de ani în urmă şi, chiar dacă este foarte puţin probabil ca persoana care m-a complimentat să-şi amintească astăzi despre acea conversaţie, încă îmi amintesc cuvintele amabile pe care mi le-a spus în acea zi Gordon B. Hinckley, care a devenit mai târziu preşedintele Bisericii.
Atributele solicitudinii şi bunătăţii sunt inseparabil legate de preşedintele Hinckley. Când a murit tatăl meu în 1963, preşedintele Hinckley a fost prima persoană care a venit la noi acasă. Nu voi uita niciodată bunătatea lui. I-a dat mamei o binecuvântare şi, printre alte lucruri, i-a promis că mai are multe de făcut şi că viaţa va fi blândă cu ea. Aceste cuvinte ne-au adus alinare mamei şi mie iar eu nu am uitat niciodată bunătatea lui.
Bunătatea este esenţa vieţii celestiale. Bunătatea este modul în care o persoană asemănătoare lui Hristos îi tratează pe ceilalţi. Bunătatea ar trebui să răzbată în toate cuvintele şi faptele noastre la muncă, la şcoală, la Biserică şi, mai ales, în căminele noastre.
Isus, Salvatorul nostru, a fost întruchiparea bunătăţii şi a compasiunii. I-a vindecat pe bolnavi. A petrecut mult din viaţa Sa slujind unuia sau mai multor oameni. I-a vorbit cu compasiune femeii samaritene care a adus mulţi oameni după ea. I-a instruit pe ucenicii Săi să lase copiii mici să vină la El. A fost blând cu toţi cei care păcătuiseră, condamnând păcatul, nu păcătosul. Le-a permis cu bunătate miilor de nefiţi să vină şi să simtă urmele cuielor în mâinile şi în picioarele Sale. Şi cea mai măreaţă faptă de bunătate a fost sacrificiul Său ispăşitor, care îi eliberează pe toţi de efectele morţii şi de efectele păcatului, cu condiţia să se pocăiască.
Profetul Joseph Smith a arătat bunătate în viaţa sa pentru fiecare, vârstnic sau tânăr. Un copil, care a beneficiat de bunătatea profetului, şi-a amintit:
„Fratele meu mai mare şi cu mine mergeam la şcoală pe lângă clădirea care era cunoscută sub numele de depozitul de cărămidă al lui Joseph. Plouase în ziua precedentă, iar pământul era plin de noroi, mai ales pe acea stradă. Fratele meu Wallace şi cu mine ne-am împotmolit [cu picioarele] în noroi şi nu mai puteam ieşi, şi desigur, cum fac copiii, am început să plângem, deoarece credeam că vom rămâne acolo. Dar când m-am uitat, l-am văzut pe prietenul iubitor al copiilor, profetul Joseph Smith, venind către noi. Ne-a scos pe o bucată de pământ mai înaltă şi mai uscată. Apoi s-a oprit şi a curăţat noroiul de pe pantofii noştri mici şi îngreunaţi de noroi, şi-a scos batista din buzunar şi a şters feţele noastre pătate de lacrimi. Ne-a spus cuvinte calde şi vesele şi ne-a trimis fericiţi pe drumul nostru către şcoală.“1
Nu există înlocuitor pentru bunătatea din cămine. Am învăţat această lecţie de la tatăl meu. El asculta întotdeauna sfatul mamei mele. Ca urmare, a fost un bărbat mai bun, mai înţelept şi mai amabil.
Am încercat să urmez exemplul tatălui meu şi să ascult punctul de vedere al soţiei mele. Preţuiesc părerea ei. De exemplu, când soţia mea începe o propoziţie cu cuvintele: „Ar trebui să mă gândesc că tu ai…“ devin imediat atent şi încep să mă gândesc, oare ce am făcut rău. Adeseori, înainte ca soţia mea să termine propoziţia, am deja în minte o scuză măreaţă.
De fapt, soţia mea este un model de bunătate, gentileţe şi compasiune. Iar gândurile, sfaturile şi sprijinul ei sunt nepreţuite pentru mine. Datorită ei, eu, de asemenea, sunt o persoană mai bună, mai înţeleaptă şi mai amabilă.
Lucrurile pe care le spuneţi, tonul vocii, furia sau calmul din cuvintele dumneavoastră – aceste lucruri sunt lucruri observate de copiii dumneavoastră şi de alţii. Ei văd şi învaţă de la noi, atât bunătatea cât şi lucrurile neplăcute pe care le spunem sau le facem. Nimic nu arată mai mult cum suntem cu adevărat decât felul în care ne comportăm unii cu alţii în căminele noastre.
M-am întrebat deseori de ce unii simt că trebuie să-i critice pe ceilalţi. Le intră în sânge, cred şi devine atât de normal pentru ei, încât deseori nici nu se gândesc la aceasta. Ei par să critice pe oricine – modul în care sora Jones dirijează muzica, modul în care fratele Smith predă o lecţie sau îşi îngrijeşte grădina.
Chiar atunci când ne gândim că nu facem rău cu observaţiile noastre critice, deseori există consecinţe. Îmi amintesc de un băiat care i-a înmânat plicul cu donaţia sa episcopului şi i-a spus că era pentru el. Episcopul, folosind acel moment pentru a-l învăţa, i-a explicat băiatului că ar fi trebuit să specifice pe formularul de donaţie dacă era pentru zeciuială, pentru darul de post sau pentru altceva. Băiatul a insistat să spună că banii erau pentru episcop. Când episcopul a întrebat de ce, băiatul i-a răspuns: „Pentru că tatăl meu spune că sunteţi unul dintre cei mai săraci episcopi pe care i-am avut vreodată“.
Biserica nu este un loc unde se adună oameni perfecţi pentru a spune lucruri perfecte, a avea gânduri perfecte şi a avea sentimente perfecte. Biserica este un loc unde se adună oameni imperfecţi pentru a se încuraja, pentru a se sprijini şi pentru a se sluji unul pe altul, în timp ce ne petrecem călătoria noastră de întoarcere la Tatăl nostru Ceresc.
Fiecare dintre noi vom călători pe un drum diferit în această viaţă. Fiecare progresează în mod diferit. Ispitele care îl tulbură pe fratele dumneavoastră pot să nu vă atragă deloc pe dumneavoastră. Puterea pe care o aveţi poate părea imposibilă altcuiva.
Niciodată să nu-i dispreţuiţi pe cei care sunt mai puţin perfecţi decât dumneavoastră. Nu fiţi supăraţi pentru că cineva poate coase la fel de bine ca dumneavoastră, poate arunca la fel de bine ca dumneavoastră, poate vâsli, plivi sau străluci la fel de bine ca dumneavoastră.
Noi toţi suntem copiii Tatălui nostru Ceresc. Şi suntem aici cu acelaşi scop: să învăţăm să-L iubim pe El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată puterea şi să ne iubim semenii ca pe noi înşine.2
Un mod în care vă puteţi măsura valoarea în împărăţia lui Dumnezeu este să vă întrebaţi: „Cât de mult i-am ajutat pe ceilalţi să-şi dezvolte potenţialul? Îi ajut pe ceilalţi din Biserică sau îi critic?“
Dacă îi criticaţi pe ceilalţi înseamnă că dumneavoastră slăbiţi Biserica. Dacă îi ajutaţi pe ceilalţi să se dezvolte, clădiţi împărăţia lui Dumnezeu. Aşa cum Tatăl Ceresc este bun şi noi trebuie să fim buni cu ceilalţi.
Elder James E. Talmage, un om care este recunoscut pentru învăţăturile sale doctrinare, a arătat mare bunătate unei familii vecine care era în necaz. Erau nişte străini pentru el. Înainte de a fi apostol, pe vremea când era un tată tânăr, a devenit conştient de marea suferinţă din casa vecinului său, a cărui familie numeroasă fusese lovită de o epidemie înspăimântătoare de difterie. Nu i-a păsat că nu erau membri ai Bisericii; bunătatea şi caritatea sa l-au făcut să-i ajute. Surorile din Societatea de Alinare erau disperate, încercând să găsească oameni care să-i ajute, dar nimeni nu voia din cauza naturii contagioase a bolii.
Când a ajuns, James a găsit un copilaş deja mort şi doi alţi copii mici care erau în agonie. S-a pus imediat pe lucru, curăţind casa murdară, pregătind copilul mort pentru înmormântare, curăţind şi îngrijind ceilalţi copii bolnavi, petrecându-şi toată ziua în acest fel. A venit înapoi dimineaţa următoare pentru a afla că unul dintre copii murise în acea noapte. Al treilea copil încă suferea teribil. A scris în jurnalul său: „S-a agăţat de gâtul meu, tuşind adesea [microbi] pe faţa mea şi pe haine; … totuşi nu am putut s-o îndepărtez de mine. În timpul jumătăţii de oră care a precedat moartea ei m-am plimbat pe podea cu micuţa creatură în braţele mele. A murit în agonie la 10 a.m.“. Cei trei copii au murit toţi în interval de 24 de ore. A ajutat apoi familia să facă pregătirile de înmormântare şi a vorbit la slujbă.3 A făcut toate acestea pentru o familie de necunoscuţi. Ce măreţ exemplu de bunătate asemănătoare celei a lui Hristos!
Când suntem buni nu judecăm. Salvatorul ne-a învăţat: „Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi vi se va ierta“.4 De asemenea, El ne-a învăţat: „Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura“.5
„Dar“ întrebaţi: „De ce sunt oamenii nepoliticoşi?“
Iubiţi-i.
„Şi dacă sunt nesuferiţi?“
Iubiţi-i.
„Dar dacă mă jignesc? Sigur trebuie să fac ceva atunci?“
Iubiţi-i.
„Încăpăţânaţi?“
Răspunsul este acelaşi. Fiţi buni. Iubiţi-i.
De ce? În scripturi, Iuda ne-a învăţat: „Căutaţi să mântuiţi pe unii“.6
Cine poate spune care este urmarea simplului fapt că suntem buni?
Dragi fraţi şi surori, Evanghelia lui Isus Hristos este valabilă dincolo de viaţa muritoare. Lucrarea noastră aici este doar o umbră a lucrurilor măreţe şi inimaginabile care vor veni.
Cerurile s-au deschis pentru profetul Joseph Smith. El I-a văzut pe Dumnezeu cel viu şi pe Fiul Său, Isus Hristos.
În zilele noastre, un profet, preşedintele Gordon B. Hinckley trăieşte pe pământ şi ne îndrumă în aceste vremuri.
Aşa cum Tatăl Ceresc ne iubeşte şi noi trebuie, de asemenea, să-i iubim pe copiii Săi.
Fie ca noi să fim modele de bunătate. Şi fie ca noi să trăim mereu ascultând de cuvintele Salvatorului: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii“.7 Despre aceste adevăruri eu depun mărturie în numele sfânt al lui Isus Hristos, amin.