Zeciuiala – o poruncă, chiar şi pentru cei nevoiaşi
Sacrificiul adevărat a fost de la început o caracteristică a celor credincioşi .
În memorabila nuvelă clasică a lui Charles Dickens, Un colind de Crăciun, Bob Cratchit spera să petreacă ziua de Crăciun cu familia lui. „,Dacă este convenabil, Domnule‘, l-a întrebat el pe patronul lui, domnul Scrooge“.
„,Nu este convenabil‘, a spus Scrooge, ,şi nu este drept. Dacă ţi-aş reţine o jumătate de coroană pentru că nu ai muncit, ai gândi că eşti tratat incorect…
Cu toate acestea‘, a spus Scrooge, ,nu gândeşti că eu sunt tratat incorect, când plătesc salariu pentru o zi în care nu s-a muncit‘.
Funcţionarul a menţionat că este doar o dată pe an.
,O scuză nesatisfăcătoare pentru a fura de la cineva în fiecare zi de 25 decembrie!‘ a spus Scrooge“.1
Pentru Scrooge, ca pentru orice om egoist sau om „firesc“ – sacrificiul nu este niciodată convenabil.
Omul, prin firea lui, are tendinţa de a se gândi numai la el însuşi – se plasează pe el însuşi pe primul loc, şi rareori, dacă o face vreodată, plasează pe altcineva pe locul al doilea, inclusiv pe Dumnezeu. Pentru omul firesc, sacrificiul nu vine în mod natural. El are o poftă care este incapabilă de a fi satisfăcută. Aşa numitele nevoi par, întotdeauna, să fie mai mari decât venitul său, astfel că a avea „destul“ este ceva care nu poate fi niciodată atins, exact cum era şi pentru domnul Scrooge.
Deoarece omul firesc tinde să consume totul, Domnul a poruncit cu înţelepciune lui Israel din vechime să sacrifice, nu pe ultima şi cea mai slabă din turmă, ci cele dintâi roade – nu ce rămâne pe câmp după seceriş, ci cele dintâi roade (vezi Deuteronomul 26:2; Mosia 2:3; Moise 5:5). Sacrificiul adevărat a fost de la început o caracteristică a celor credincioşi.
Printre cei care nu fac sacrificii sunt două extreme: unul este omul bogat şi lacom care nu doreşte să facă sacrificii, celălalt este cel sărac şi nevoiaş care crede că nu poate face sacrificii. Dar, cum poţi cere cuiva care este flămând să mănânce mai puţin? Există o sărăcie care să fie atât de mare încât sacrificiul să nu fie aşteptat sau există o familie atât de nevoiaşă încât plata zeciuielii să înceteze de a mai fi cerută?
Deseori, Domnul ne învaţă folosind condiţii extreme pentru a ilustra un principiu. Povestea văduvei din Sarepta este un exemplu de mare sărăcie folosit pentru a predica doctrina care arată că mila nu poate să jefuiască sacrificiul aşa cum nu poate ea jefui nici dreptatea. În realitate, măsura adevărată a sacrificiului nu constă aşa de mult în ceea ce dă cineva drept sacrificiu, ci în ceea ce sacrifică cineva ca să dea (vezi Marcu 12:43). Credinţa nu este testată atât de mult când dulapul este plin, ca atunci când este gol. În aceste momente definite, criza nu creează propriul caracter – ea îl dezvăluie. Criza este un test.
Văduva din Sarepta a trăit în zilele profetului Ilie, prin cuvântul căruia Domnul a adus o secetă peste ţară care a durat trei ani şi jumătate (vezi Luca 4:25). Foametea a fost atât de mare încât mulţi, în final, erau pe punctul de a muri. Acestea sunt condiţiile în care o găsim pe văduvă.
Domnul îi spune lui Ilie: „Scoală-te, du-te la Sarepta… iată că am poruncit acolo unei femei văduve să te hrănească“ (1 Regi 17:9). Este interesant că lui Ilie nu i s-a spus să meargă la Sarepta până când văduva şi fiul ei nu erau pe punctul de a muri. Acesta este momentul extrem – de înfruntare a foametei – în care credinţa ei va fi încercată.
Când intră în cetate, el o vede strângând lemne.
„… El a chemat-o, şi a zis: ,Du-te şi adu-mi, te rog, puţină apă într-un vas, ca să beau‘.
Pe când se ducea ea să-i aducă, a chemat-o din nou, şi a zis: ,Adu-mi, te rog, şi o bucată de pâine în mâna ta‘.
Şi ea a răspuns: ,Viu este Domnul, Dumnezeul tău, că n-am nimic copt, n-am decât un pumn de făină într-o oală şi puţin untdelemn într-un ulcior. Şi iată, strâng două bucăţi de lemne, apoi mă voi întoarce şi voi pregăti ce am pentru mine şi pentru fiul meu: vom mânca şi apoi vom muri‘“ (v. 17:10–12).
Un pumn de făină va fi într-adevăr foarte puţin, poate doar cât pentru o porţie; acest lucru a determinat răspunsul interesant al lui Ilie: „Şi Ilie i-a zis: Nu te teme, întoarce-te şi fă cum ai zis. Numai – pregăteşte-mi întâi mica turtă… “ (v. 13; subliniere adăugată).
Dar, nu pare egoist, să ceri nu numai prima bucată, ci poate chiar singura bucată? Nu ne-au învăţat părinţii noştri să-i lăsăm pe alţii să treacă înainte, şi în special un domn să lase o doamnă să treacă înainte, fără să mai menţionăm de o văduvă care moare de foame? Aici era alegerea ei – să mănânce sau să sacrifice ultima ei masă şi să grăbească moartea? Poate ea va sacrifica propria ei mâncare, dar putea ea să sacrifice mâncarea destinată fiului ei flămând?
Ilie înţelegea doctrina care prevedea că după încercările credinţei noastre vin binecuvântări (vezi Eter 12:6; D&L 132:5). El nu era egoist. Ca slujitor al Domnului, Ilie era acolo să dea, nu să ia. Să continuăm povestirea:
„Numai pregăteşte-mi mie o mică turtă întâi [primele roade] şi adu- mi-o; pe urmă să faci şi pentru tine şi pentru fiul tău.
Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: ,Făina din oală nu va scădea şi nici untdelemnul din ulcior nu se va împuţina, până în ziua când va da Domnul ploaie pe faţa pământului‘.
Şi ea s-a dus şi a făcut după cuvântul lui Ilie. Şi multă vreme a avut ce să mănânce, ea şi familia ei, şi Ilie.
Făina din oală n-a scăzut, şi untdelemnul din ulcior nu s-a împuţinat, după cuvântul pe care-l rostise Domnul prin Ilie“ (v. 13–16; subliniere adăugată).
Unul dintre motivele pentru care Domnul ilustrează doctrinele prin condiţii foarte extreme este acela de a elimina scuzele. Dacă Domnul aşteaptă ca şi cea mai săracă văduvă să-şi dea obolul, ce ar trebui să facă toţi ceilalţi care consideră că nu este nici convenabil şi nici uşor să faci sacrificii?
Nici un episcop, nici un misionar nu trebuie să ezite sau să fie lipsit vreodată de credinţa de a propovădui legea zeciuielii către săraci. Sentimentul că „ei nu-şi pot permite să plătească zeciuiala“ trebuie înlocuit cu „ei nu-şi pot permite să nu plătească zeciuiala“.
Unul dintre primele lucruri pe care trebuie să îl facă episcopul pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi este acela de a le cere să-şi plătească zeciuiala. La fel ca şi văduva, dacă o familie nevoiaşă trebuie să ia decizia de a plăti zeciuiala sau de a mânca, ea va trebui să plătească zeciuiala. Episcopul îi poate ajuta pe cei nevoiaşi cu mâncare şi alte lucruri de bază până când se pot bizui pe ei înşişi.
În luna octombrie 1998, uraganul Mitch a devastat multe părţi din America Centrală. Preşedintele Gordon B. Hinckley era foarte îngrijorat de victimele acestui dezastru, dintre care multe au pierdut totul – alimente, îmbrăcăminte şi lucrurile din casă. El i-a vizitat pe sfinţii din oraşele San Pedro Sula şi Tegucigalpa, Honduras şi Managua, Nicaragua. Şi, la fel ca şi cuvintele iubitului profet Ilie adresate femeii flămânde, mesajul profetului modern, în fiecare oraş, a fost asemănător – să fie făcute sacrificii şi să fie supuşi faţă de legea zeciuielii.
Dar cum poţi cere cuiva atât de nevoiaş să facă sacrificii? Preşedintele Hinckley ştia că transporturile de mâncare şi îmbrăcămintea care au fost primite îi vor ajuta să supravieţuiască acestei crize, dar preocuparea şi dragostea lui pentru ei era mai presus decât aceasta. Oricât de important este ajutorul umanitar, el ştia că cel mai mare ajutor vine de la Dumnezeu, nu de la om. Profetul dorea să-i ajute pe ei să deschidă ferestrele cerului aşa cum a promis Domnul în Cartea lui Maleahi (vezi Maleahi 3:10; Mosia 2:24).
Preşedintele Hinckley le-a spus că dacă vor plăti zeciuiala lor, vor avea întotdeauna mâncare pe masa lor, vor avea totdeauna haine pe spatele lor şi vor avea totdeauna un acoperiş deasupra capului lor.
Când servim o mâncare, este mult mai uşor să punem de la început o farfurie în plus de mâncare ca să se găsească pentru un întârziat care vine după ce masa s-a terminat şi mâncarea a fost servită. În mod asemănător, nu este de fapt mai uşor să dăm Domnului cele dintâi roade sau primele fructe, decât să sperăm că sunt suficiente cele „rămase“ pentru El? În calitate de Creator al ospăţului nostru, nu trebuie să fie El oaspetele de onoare, primul care să fie servit?
Mama mea iubită, Evelyn Robbins, m-a învăţat legea zeciuielii când eram în vârstă de patru ani. Mi-a dat o cutie goală cu o bandă adezivă, una de tablă cu un capac cu arc. Ea m-a învăţat să-mi strâng monedele de un cent şi, după aceea, să le duc la episcop. Îi sunt veşnic recunoscător, pentru acea cutie şi pentru binecuvântările care le-am primit datorită faptului că am plătit zeciuiala.
În nuvela Un colind de Crăciun, domnul Scrooge şi-a schimbat felul lui de a fi – el nu mai era omul care fusese. În mod asemănător, aceasta este „Evanghelia pocăinţei“. Dacă Spiritul ne îndeamnă să ne supunem mai mult legii sacrificiului în cursul vieţii noastre, vom putea începe această schimbare astăzi.
Sunt foarte recunoscător faţă de Salvator care a fost exemplul perfect de supunere prin sacrificiu – care S-a oferit El „Însuşi ca o jertfă pentru păcat“ şi a devenit, în cuvintele lui Lehi, „primul rod al lui Dumnezeu“ (2 Nefi 2:7, 9; subliniere adãugatã). Eu depun mărturie despre El şi despre aceste doctrine ale Sale, în numele lui Isus Hristos, amin.