Chemarea sacră de a sluji
Îndeplinirea îndatoririi unei persoane aduce un sentiment de fericire şi de pace
Doresc să exprim urarea mea de bun venit celor care au fost chemaţi în noi funcţii la această conferinţă şi să transmit felicitările mele, din toata inima, celor care au fost eliberaţi în mod onorabil din slujirea lor.
Stimaţii mei fraţi, sunt onorat de privilegiul de a vă vorbi în această seară. Ce bucurie să vezi acest măreţ Centru de Conferinţe plin până la refuz cu deţinătorii preoţiei atât cei tineri, cât şi cei în vârstă. Gândul că grupuri similare sunt adunate în întreaga lume îmi aduce un sentiment copleşitor de responsabilitate. Mă rog ca inspiraţia primită de la Domnul să îndrume gândurile mele şi să inspire cuvintele mele.
Preşedintele Joseph F. Smith a făcut următoarea declaraţie cu privire la preoţie. El a spus: „Sfânta Preoţie este acea autoritate pe care Dumnezeu a delegat-o omului, prin care el să poată exprima voinţa lui Dumnezeu… Ea este sacră şi trebuie păstrată cu sfinţenie de către oameni. Trebuie cinstită şi respectată de oricare dintre cei care o deţin“.1
Jurământul şi legământul preoţiei ne aparţine nouă tuturor. Pentru cei care deţinem Preoţia lui Melhisedec, este o declaraţie a cerinţei noastre să fim credincioşi şi supuşi faţă de legile lui Dumnezeu şi să ne îndeplinim cu credinţă şi cu sârguinţă chemările pe care le primim. Pentru cei care deţin Preoţia aaronică, este o hotărâre cu privire la îndatoririle şi responsabilităţile viitoare pentru ca ei să se pregătească aici şi acum.
Preşedintele Marion G. Romney, un fost membru al Primei Preşedinţii, a spus: „Fiecare deţinător al Preoţiei lui Melhisedec trebuie să acorde o atenţie promptă şi serioasă implicaţiilor acestui jurământ şi legământ pe care l-a primit. Nerespectarea acestor obligaţii impuse de el va aduce cu siguranţă dezamăgire, tristeţe şi suferinţă“.2
Preşedintele Spencer W. Kimball a adăugat: „O persoană încalcă legământul preoţiei [sale] prin nerespectarea poruncilor – dar şi prin nerealizarea îndatoririlor sale. În mod corespunzător, pentru a încălca acest legământ o persoană trebuie doar să nu facă nimic“.3
Un ministru renumit a menţionat: „Oamenii vor lucra cu stăruinţă pentru bani. Ei vor lucra cu mai multă stăruinţă pentru alţii. Dar oamenii vor lucra cu cea mai multă stăruinţă când sunt dedicaţi unei cauze… Îndatorirea nu este niciodată realizată până când nu este împlinită de o persoană care va face cu bucurie mai mult, dacă va putea“.4
Îndeplinirea îndatoririi unei persoane aduce un sentiment de fericire şi de pace. Un poet a scris:
Am dormit şi am visat că viaţa-i o bucurie.
M-am trezit şi am văzut că viaţa-i o datorie.
Am acţionat şi-am constatat
Că datoria-i bucurie.5
Chemarea îndatoririi vine în linişte când noi, care deţinem preoţia, răspundem la sarcinile pe care le primim. Preşedintele George Albert Smith, acel conducător modest, dar eficient, a declarat: „În primul rând, este îndatorirea dumneavoastră să ştiţi ce doreşte Domnul şi, după aceea, prin puterea şi forţa sfintei [dumneavoastră] preoţii să vă măriţi [în aşa fel] chemarea dumneavoastră în prezenţa semenilor dumneavoastră… încât oamenii să fie bucuroşi să vă urmeze“.6
Ce înseamnă a mări o chemare? Înseamnă să o extinzi cu demnitate şi să-i acorzi importanţă, să o faci respectabilă şi demnă de încredere în ochii oamenilor, să o dezvolţi şi să o întăreşti, să laşi lumina cerului să strălucească pentru a fi văzută de alţi oameni prin chemarea noastră.
Şi în ce fel îşi măreşte o persoană o chemare? Simplu, prin realizarea slujirii care îi aparţine ei. Un elder îşi măreşte chemarea rânduită unui elder învăţând care sunt îndatoririle lui în calitate de elder şi prin îndeplinirea lor. La fel ca şi în cazul unui elder, tot aşa este şi în cazul unui diacon, învăţător, preot, episcop şi în cazul oricăruia care deţine oficiul preoţiei.
Poetul şi autorul Robert Louis Stevenson ne-a amintit: „Eu ştiu ce este plăcerea, pentru că am făcut un lucru bun“.
Stimaţi fraţi, să ne amintim de sfatul regelui Beniamin: „ Când sunteţi în slujba aproapelui, sunteţi numai în slujba Dumnezeului vostru“.7
Să întindem mâna pentru a-i salva pe aceia care au nevoie de ajutorul nostru şi să-i îndrumăm spre o cale mai dreaptă şi mai bună. Să ne concentrăm gândurile asupra nevoilor deţinătorilor preoţiei şi ale soţiilor şi copiilor lor care au alunecat de la calea activă. Să ascultăm mesajul nerostit din inimile lor. Îl veţi găsi familiar: „Vino să fii lângă mine, / Drumul să-mi arăţi. / Cum să fac cu El să fiu, / Te rog să mă înveţi“.8
Munca de reactivare nu este o sarcină pentru leneşi sau pentru visători. Copiii cresc, părinţii îmbătrânesc şi timpul nu stă în loc pentru nimeni. Nu amânaţi un îndemn; mai bine acţionaţi, iar Domnul va deschide calea.
În mod frecvent, virtutea cerească a răbdării este cerută. Ca episcop, m-am simţit îndemnat într-o zi să fac o vizită scurtă unui bărbat a cărui soţie era în cea mai mare parte activă, la fel ca şi copiii. Acest bărbat, totuşi, nu era activ. Era o zi de vară fierbinte când am bătut la uşa cu plasă a lui Harold G. Gallacher. L-am putut vedea pe fratele Gallacher stând în scaunul lui şi citind ziarul. “Cine este?“, a întrebat el, fără să-şi ridice ochii.
„Episcopul dumneavoastră“, am răspuns eu. „Am venit să ne cunoaştem şi să vă îndemn să veniţi cu familia dumneavoastră la adunările noastre“.
„Nu, sunt prea ocupat“, a venit răspunsul dispreţuitor. N-a privit deloc în sus. I-am mulţumit că m-a ascultat şi am plecat.
Familia Gallacher s-a mutat în California la puţin timp după aceea. Au trecut mulţi ani. Apoi, când eram membru în Cvorumul celor Doisprezece şi lucram în biroul meu, într-o zi, secretara mea a sunat, spunând: „Un frate care se numeşte Gallacher, care a locuit demult în episcopia dumneavoastră, este aici în birou şi doreşte să vorbească cu dumneavoastră“.
Am răspuns: „Întreabă-l dacă îl cheamă Harold G. Gallacher şi este cel care, împreună cu familia sa, locuia la intersecţia străzilor West Temple cu strada Fifth South“.
Ea mi-a răspuns: „El este persoana“.
Am rugat-o să-l poftească înăuntru. Am avut o conversaţie plăcută, împreună, cu privire la familia lui. Atunci, el mi-a spus: „Am venit să-mi cer scuze pentru că nu m-am ridicat din scaun şi că v-am lăsat la uşă în acea vară, cu mulţi ani în urmă. L-am întrebat dacă era activ în Biserică. Cu un zâmbet, mi-a răspuns: „Sunt consilier în episcopatul episcopiei mele. Invitaţia dumneavoastră de a veni la Biserică şi răspunsul meu negativ m-a tulburat atât de mult încât m-am hotărât să fac ceva în această privinţă“.
Harold şi cu mine ne-am revăzut în numeroase ocazii înainte ca el să moară. Familia Gallacher şi copiii lor au îndeplinit multe chemări în Biserică.
Preşedintele Stephen L Richards, care a slujit drept consilier al preşedintelui David O. McKay, a declarat: „Preoţia este de obicei definită simplu, ca ,puterea lui Dumnezeu delegată omului‘“. El continuă: „Această definiţie, cred că este corectă. Dar, pentru scopuri practice, îmi place să definesc preoţia în termeni de slujire şi, frecvent, o numesc ‘planul perfect de slujire’. Ea este un instrument de slujire şi omul care nu reuşeşte să o folosească este apt să o piardă, pentru că ni s-a spus clar, prin revelaţie, că cine o neglijează ,nu va fi socotit vrednic să rămână‘“.9
În acest an, în luna ianuarie, am avut privilegiul de a fi martorul unui profund act de slujire în viaţa unei femei care trăise în episcopia mea când am slujit ca episcop cu mulţi ani în urmă. Numele ei este Adela şi ea şi cele două fiice – una dintre ele fiind handicapată – au trăit mulţi ani în zona Rose Park din Valea Salt Lake. Adela, care este văduvă, a rezistat greutăţilor financiare şi viaţa ei a fost, deseori, grea.
Am primit un telefon de la o persoană implicată în proiectul umanitar Gingerbread House, care mă invita la inaugurarea casei reamenajate a Adelei; renovarea casei fusese făcută în doar trei zile şi trei nopţi de către mulţi oameni buni şi generoşi, lucrând toţi voluntar cu materiale donate de numeroase firme locale. În timpul în care se realizau lucrările de renovare ale casei ei, Adela şi cele două fiice ale fuseseră găzduite într-un oraş situat la o distanţă de kilometri unde primiseră un tratament foarte călduros.
Am fost prezent când limuzina care le-a adus pe Adela şi pe fiica ei a ajuns la casa lor renovată. Grupul care le aştepta era format nu numai din membrii familiei şi din prieteni, ci şi din meseriaşii care lucraseră zi şi noapte la proiect. Era evident că ei erau mulţumiţi de rezultat şi erau nerăbdători să vadă reacţia Adelei şi a fiicelor ei.
Femeile au coborât din maşină, cu ochii legaţi. Ce moment emoţionant a fost când legăturile de la ochi au fost date jos şi Adela şi fiicele ei s-au întors şi au văzut noua lor casă. Ele au fost complet şocate de proiectul minunat care fusese realizat, inclusiv schimbarea faţadei, extinderea casei şi un nou acoperiş. Exteriorul arăta nou şi imaculat. Nu s-au putut abţine să nu plângă.
Am însoţit-o pe Adela şi pe ceilalţi în timp ce am intrat în casă şi am fost uimiţi de ceea ce fusese realizat pentru a înfrumuseţa şi a mări spaţiul înconjurător. Pereţii fuseseră zugrăviţi, pardoseala fusese schimbată. Erau mobile noi, perdele noi, draperii noi. Dulapurile în bucătărie fuseseră înlocuite; erau mobile noi şi aparate noi. Întreaga casă fusese aranjată, de sus până jos, fiecare cameră imaculată şi frumoasă. Adela şi fiicele ei erau literalmente copleşite. Dar, la fel de emoţionate şi înduioşate erau expresiile de pe feţele celor care lucraseră cu grabă pentru a face casa nouă. Lacrimi au apărut în ochii lor când au fost martori la bucuria pe care au adus-o în viaţa Adelei şi a fiicelor ei. Nu numai poverile unei văduve au fost făcute mai uşoare, ci şi alte nenumărate vieţi au fost emoţionate în acest proces. Toţi au fost oameni mai buni datorită participării la acest efort.
Preşedintele Harold B. Lee, unul dintre marii învăţători ai Bisericii, ne-a dat acest sfat uşor de înţeles cu privire la preoţie. El a spus: „Înţelegeţi că atunci când un bărbat devine deţinător al preoţiei, el devine un agent al Domnului. El trebuie să se gândească la chemarea lui ca şi cum ar fi reprezentantul Domnului“.10
Dar, unii dintre dumneavoastră s-ar putea să fiţi timizi de la natură sau poate aveţi sentimentul că sunteţi nepotriviţi să răspundeţi afirmativ unei chemări. Amintiţi-vă că lucrarea aceasta nu este numai lucrarea dumneavoastră sau a mea. Ea este lucrarea Domnului şi când suntem reprezentantul Domnului, stimaţi fraţi, noi avem dreptul la ajutorul Domnului. Amintiţi-vă că Domnul vă va ajuta să purtaţi poverile pe care le aveţi asupra dumneavoastră.
În timp ce sala de clasă convenţională vă poate intimida câteodată, unele dintre cele mai eficace lecţii se desfăşoară în alte locuri decât în capele sau săli de clasă. Îmi amintesc foarte bine că în timpul primăverii, acum câţiva ani, membrii din episcopia mea şi dintr-o episcopie învecinată i-au luat pe toţi deţinătorii Preoţiei aaronice, care aşteptau cu nerăbdare excursia anuală pentru comemorarea restaurării Preoţiei aaronice. Şi cu această ocazie deosebită, am călătorit cu autobuzul 150 de kilometri spre nord, la Cimitirul Clarkston, Utah. Acolo, în liniştea acelei frumoase aşezări, am adunat tinerii în jurul mormântului lui Martin Harris, unul dintre cei trei martori ai Cărţii lui Mormon. În timp ce înconjuram piatra frumoasă de granit care marchează mormântul, elder Glen L. Rudd, atunci episcop al celeilalte episcopii, a prezentat viaţa lui Martin Harris şi a citit din Cartea lui Mormon mărturia sa şi pe cele ale lui Oliver Cowdery şi David Whitmer. Tinerii au ascultat cu adâncă atenţie, realizând că ei stăteau la mormântul unuia care a văzut un înger şi care în final a văzut plăcile cu ochii lui. Ei au atins cu respect monumentul comemorativ şi au meditat la cuvintele pe care le auziseră şi la sentimentele pe care le simţiseră.
După aceea, am mers în apropiere, la mormântul unui pionier. Monumentul purta numele lui John P. Malmberg şi conţinea versul:
O lumină ne-a dispărut din casă.
Un glas iubit, acuma a tăcut.
Un loc e vacant în inima noastră,
Şi niciodată nu va fi umplut.
Am vorbit cu băieţii despre sacrificiu, despre dedicarea faţă de adevăr. Îndatoririle, cinstea, slujirea şi dragostea toate au fost predate lângă acea piatră de mormânt. În mintea mea, îmi pot imagina că-i văd pe băieţi căutându-şi batistele pentru a-şi şterge lacrimile. Zgomotul făcut de tragerea aerului pe nas care mărturisea că inimile au fost impresionate şi angajamente au fost făcute poate fi încă auzit în mintea mea. Cred că fiecare tânăr fusese hotărât să fie un pionier – unul care să meargă înainte, arătând altora calea de urmat.
Ne-am retras cu grupul într-un parc local unde toţi ne-am bucurat de un picnic. Înainte să ne întoarcem acasă, ne-am oprit pe terenurile frumosului Templu Logan. A fost o zi călduroasă. I-am invitat pe băieţi să se dezmorţească pe peluza mare şi să privească cerul albastru, marcat de nori albi, agitaţi, grăbiţi de-a lungul călătoriei lor de un vânt slab, continuu. Am admirat frumuseţea minunatului templu al pionierilor. Am vorbit despre rânduieli sacre şi legăminte eterne. Lecţii au fost învăţate. Inimile au fost impresionate. Legăminte şi promisiuni au devenit mai mult decât cuvinte. Dorinţa de a deveni demni de a intra în templu s-a fixat în acele inimi tinere. Gândurile s-au întors către Învăţător, prezenţa Sa era aproape. Invitaţia lui blândă: „Urmaţi-Mă“ a fost într-un fel sau altul auzită şi simţită.
Tuturor celor care răspund de bună voie chemării sacre de a sluji le vine promisiunea: „Eu, Domnul sunt milostiv şi binevoitor faţă de aceia care se tem de Mine şi îi cinstesc pe aceia care Mă slujesc în dreptate şi în adevăr până la sfârşit. Mare va fi răsplata lor şi veşnicã va fi slava lor“.11
Rugăciunea mea sinceră este ca noi toţi să ne pregătim pentru această promisiune divină, în numele lui Isus Hristos, Salvatorul nostru, amin.