Caracteristica noastră cea mai distinctivă
Preoţia lui Dumnezeu… este atât indispensabilă, cât şi unică pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu.
În urmă cu aproape 70 de ani, preşedintele David O. McKay, slujind atunci în chemarea de consilier în Prima Preşedinţie a Bisericii, a adresat unei congregaţii care era adunată pentru conferinţa generală, următoarea întrebare: „Care ar fi răspunsul dumneavoastră dacă, în acest moment, fiecare [dintre dumneavoastră] aţi fi rugaţi să spuneţi într-o singură propoziţie… caracteristica cea mai distinctivă a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă?
Răspunsul meu“, a spus el, „ar fi… autoritatea divină primită prin revelaţie directă“.1
Acea autoritate este, bineînţeles, sfânta preoţie.
Preşedintele Gordon B. Hinckley a adăugat mărturia sa când a spus: „[Preoţia] este o delegare a autorităţii divine, diferită de toate celelalte puteri şi autorităţi de pe faţa pământului… Aceasta este singura putere de pe pământ care se întinde dincolo de vălul morţii… Fără ea, ar putea fi o biserică doar cu numele, [o biserică] neavând autoritate de a administra lucrurile lui Dumnezeu“.2
În urmă cu numai patru săptămâni, preşedintele James E. Faust le-a spus studenţilor de la BYU, în timpul întâlnirii de devoţiune: „[Preoţia] autorizează şi guvernează toate activităţile Bisericii. Fără cheile şi autoritatea preoţiei, Biserica nu ar exista“.3
Încep în această seară cu aceste trei citate scurte (cărora le pot fi adăugate multe altele) pentru a accentua foarte bine doar un singur lucru: acela că, preoţia lui Dumnezeu, cu cheile sale, cu rânduielile sale, cu originea sa divină şi cu abilitatea de a „lega în ceruri ceea ce este legat pe pământ“ este atât indispensabilă, cât şi unică pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu, astfel încât fără aceasta, Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă nu ar exista.
În acest an comemorativ în care celebrăm 200 de ani de la naşterea profetului Joseph Smith şi 175 de ani de când Biserica a fost organizată, aş dori să-mi adaug mărturia – şi să-mi exprim mulţumirea veşnică – pentru restaurarea sfintei preoţii, pentru această prerogativă sfântă, pentru acest dar suprem şi pentru rolul pe care aceasta îl are în vieţile noastre de ambele părţi ale vălului.
Rolul esenţial al preoţiei în asocierea timpului şi eternităţii a fost explicat clar de către Salvator atunci când El Şi-a format Biserica în timpul slujirii sale pe pământ. El i-a spus apostolului Său mai vârstnic, Petru: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri“.4 Şase zile mai târziu, El i-a luat pe Petru, Iacov şi Ioan pe vârful unui munte unde El a fost schimbat în slavă în faţa lor. Apoi, profeţi din dispensaţiile anterioare, incluzându-i cel puţin pe Moise şi Ilie5 au apărut, de asemenea, în slavă şi le-au conferit diferitele chei şi puteri pe care le deţinea fiecare dintre ei.
Din păcate, acei apostoli au fost curând ucişi sau luaţi de pe pământ iar cheile preoţiei lor au fost luate împreună cu ei, fapt ce a dus la o perioadă de peste 1400 de ani de privare de preoţie şi de lipsă de autoritate divină printre copiii oamenilor. Însă o parte a miracolului modern şi a istoriei remarcabile, pe care noi o sărbătorim în această seară, o reprezintă întoarcerea aceloraşi mesageri cereşti în zilele noastre şi restaurarea aceloraşi puteri pe care ei le-au deţinut, pentru binecuvântarea întregii omeniri.
În mai 1829, în timp ce traducea Cartea lui Mormon, Joseph Smith a tradus o referinţă despre botez. El a discutat despre acest subiect cu copistul său, Oliver Cowdery, iar apoi cei doi s-au rugat Domnului în mod sincer referitor la acest subiect. Oliver a scris: „Sufletele noastre erau concentrate în rugăciune puternică – să ştim cum am putea obţine binecuvântările botezului şi ale Duhului Sfânt… Noi căutam sârguincios… autoritatea sfintei preoţii şi puterea de a administra în cadrul acesteia“.6
Ca răspuns la acea „rugăciune puternică“ a venit Ioan Botezătorul, restaurând cheile şi puterile Preoţiei aaronice, care le-au fost date şi tinerilor noştri băieţi prezenţi aici în această seară. Câteva săptămâni mai târziu, Petru, Iacov şi Ioan s-au întors pentru a restaura cheile şi puterile Preoţiei lui Melhisedec, incluzând cheile apostolatului. Apoi, pe 3 aprilie 1836, când a fost construit un templu la care puteau să vină şi alţi mesageri cereşti, au avut loc, într-o zi a timpurilor moderne, evenimente asemănătoare cu cele petrecute mai înainte pe Muntele Schimbării la faţă, ceva, ce preşedintele Hinckley a numit odată „cascada de revelaţii din Kirtland“, în care Salvatorul Însuşi, împreună cu Moise, Ilie şi Elias le-au apărut în slavă profetului Joseph Smith şi lui Oliver Cowdery şi le-au conferit acestor bărbaţi cheile şi puterile aparţinând fiecărei dispensaţii în parte. Acea vizită a fost încheiată apoi cu următoarea declaraţie puternică: „De aceea, cheile acestei dispensaţii sunt încredinţate în mâinile voastre“.7
Nu ne surprinde faptul că profetul Joseph Smith urma să includă acele succinte şi elocvente articole ale credinţei noastre: „Noi credem că un om trebuie să fie chemat de Dumnezeu prin profeţie şi prin aşezarea mâinilor de către aceia care deţin autoritatea [de a] predica Evanghelia şi de a administra rânduielile acesteia“.8 În mod clar, pentru a acţiona cu autoritate divină este nevoie de mai mult decât de o simplă înţelegere între oameni. Aceasta nu poate fi generată printr-o pregătire teologică sau printr-un mod de plată din partea congregaţiei. Nu, în lucrarea autorizată a lui Dumnezeu trebuie să existe o putere mai mare decât cea deţinută deja de către oamenii din congregaţie, sau de către cei de pe străzi, sau din seminarii – un fapt pe care multe persoane, care au încercat în mod sincer să înţeleagă religia, l-au ştiut şi l-au recunoscut public timp de câteva generaţii, deschizând drumul Restaurării.
Este adevărat că anumite persoane din acele vremuri nu au vrut ca oficianţii lor să pretindă o autoritate sfântă specială, însă majoritatea oamenilor tânjeau după preoţia care a fost retrasă de către Dumnezeu şi se simţeau frustraţi pentru că nu ştiau unde puteau să meargă pentru a o găsi. 9 În acea atmosferă, întoarcerea autorităţii preoţiei prin revelaţia dată lui Joseph Smith ar fi uşurat secolele de suferinţe ale acelora care au simţit ceea ce faimosul Charles Wesley a avut curajul să spună. Întrerupând procesul ecleziastic prin decizia mult mai celebrului său frate John de a rândui fără a avea autoritatea de a face acest lucru, Charles a scris o mică satiră:
Cât de uşor sunt făcuţi episcopii
Datorită moftului bărbatului sau femeii:
Wesley mâinile pe Coke şi-a aşezat,
Însă pe el cine şi le-a aşezat?10
Răspunzând la acea întrebare provocatoare, noi, cei din Biserica restaurată a lui Isus Hristos putem trasa linia autorităţii preoţiei exercitată de către cel mai nou diacon din episcopie, de către episcopul care prezidează peste el, precum şi de către profetul care prezidează peste noi toţi. Acea linie merge înapoi, într-un lanţ neîntrerupt, la îngerii oficianţi care au venit de la Însuşi Fiul lui Dumnezeu purtând acest dar incomparabil din cer.
Şi, o, cât de mult avem nevoie de binecuvântările sale – ca Biserică, precum şi ca indivizi sau familii din cadrul Bisericii. Doar un exemplu:
Am vorbit mai devreme despre perioada Kirtland din istoria Bisericii. Anii 1836 şi 1837 au fost cei mai dificili ani pe care i-a întâmpinat vreodată acea Biserică nouă – din punct de vedere financiar, politic şi al problemelor interne. Aflat în mijlocul acelor probleme, Joseph Smith a avut remarcabila inspiraţie profetică de a trimite peste graniţă, în misiuni, câţiva dintre cei mai capabili dintre oamenii săi (în cele din urmă întregul Cvorum al celor Doisprezece Apostoli). A fost o mişcare îndrăzneaţă, inspirată, o mişcare ce în final a salvat Biserica de la problemele vremii respective, dar care la început a supus sfinţii la mari încercări – dureroase pentru aceia care au plecat departe şi probabil mult mai dureroase pentru aceia care au rămas acasă.
Îl citez pe elder Robert B. Thompson:
„Sosind ziua stabilită pentru plecarea elderilor în Anglia, eu [m-am oprit] la casa fratelui [Heber C.] Kimball pentru a vedea când va pleca [în călătoria sa], deoarece mă aşteptam să-l însoţesc două sau trei sute de mile, intenţionând să muncesc în Canada în acel anotimp.
Uşa fiind parţial deschisă, am intrat şi am fost impresionat de ceea ce am văzut. Am vrut să mă retrag, gândindu-mă că eram un intrus, însă nu m-am putut mişca. Tatăl îşi descărca sufletul lui… [Dumnezeu, rugându-L], ca… El căruia ,îi pasă de vrăbii şi hrăneşte corbii atunci când ei ţipă‘ să le asigure cele necesare soţiei şi copilaşilor lui, în absenţa sa. Apoi, el, asemenea patriarhilor, prin autoritatea oficiului său, şi-a aşezat mâinile pe capetele lor, individual, dându-le o binecuvântare a tatălui… încredinţându-i în grija şi protecţia lui Dumnezeu, în timp ce el era implicat în propovăduirea Evangheliei într-o ţară străină. În timp ce dădea [acele binecuvântări], vocea sa aproape că s-a pierdut printre plânsetele celor din jurul [său], care [încercau în modul lor tineresc să fie tari însă nu prea reuşeau]. El a început, însă inima sa era mult prea afectată pentru a o face ca de obicei… A fost obligat să se oprească din când în când, în timp ce… lacrimi mari îi curgeau pe obraji, indicând sentimentele prezente în inima sa. Inima mea nu a fost suficient de puternică pentru a se abţine“, a spus fratele Thompson. „Chiar dacă n-am vrut, am plâns şi mi-am amestecat lacrimile cu ale lor. În acelaşi timp, m-am simţit recunoscător pentru că am avut privilegiul de a fi martor la o asemenea scenă“.11
Acea scenă a fost repetată într-un mod sau altul de mii de ori în Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă – o teamă, o nevoie, o cerere, un pericol, o boală, un accident, un deces. Am fost implicat în asemenea momente. Am văzut puterea lui Dumnezeu manifestându-se în casa mea şi în slujirea mea. Am văzut răul fiind mustrat şi elementele (vremea, pământul, focul şi apa) controlate. Ştiu ce înseamnă să muţi munţi de probleme şi să desparţi mări de obstacole. Ştiu ce înseamnă ca îngerul nimicitor ,să treacă pe lângă ei‘.12 Primirea autorităţii şi folosirea puterii „Sfintei Preoţii, după Ordinul Fiului lui Dumnezeu“13 este cea mai mare binecuvântare, pentru mine şi pentru familia mea, la care aş fi putut spera vreodată în această lume. În final, aceasta este ceea ce înseamnă preoţia în termeni simpli – capacitatea sa de neegalat, fără sfârşit şi constantă de a binecuvânta.
Cu recunoştinţă pentru asemenea binecuvântări, eu mă alătur dumneavoastră şi corului celor vii şi celor morţi pentru a cânta în acest an comemorativ: „Laudă celui care a comunicat cu Iehova!“14 – şi a comunicat cu Adam, Gabriel, Moise şi Moroni, Ilie, Elias, Petru, Iacov şi Ioan, Ioan Botezătorul şi cu mulţi alţii.15 Într-adevăr „Isus l-a uns profet să ne fie“.16 Fie ca noi, tineri şi bătrâni, băieţi sau bărbaţi, taţi sau fii să preţuim preoţia care a fost restaurată prin el, cheile preoţiei şi rânduielile prin care puterea dumnezeirii poate fi manifestată şi fără de care aceasta nu se poate manifesta.17 Eu mărturisesc despre restaurarea preoţiei şi despre indispensabila „caracteristică distinctivă“ a adevăratei Biserici a lui Dumnezeu care a existat dintotdeauna, în numele Aceluia a cărui preoţie este, chiar Domnul Isus Hristos, amin.